Populaţia de origine turcă şi tătară aflată pe teritoriul românesc, de religie musulmană, este venită din partea de nord şi de sud a Mării Negre, mai ales în secolele XIV-XV. Turcii şi tătarii reprezintă cel mai mare procent al musulmanilor din România.

Viaţa religioasă apare abia în prima jumătate a secolului al XVI-lea, când Imperiul Otoman a făcut colonizări masive în ţinuturile româneşti de la Marea Neagră.

Primele contacte directe ale românilor cu populaţiile devenite mai târziu musulmane ? turcii selgiucizi ? datează însă din secolul al XIII-lea. Împăratul bizantin Mihail al VIII-lea oferise celor doi conducători ai turcilor selgiucizi, Isseddin şi Saru Saltîk, dreptul de a se aşeza în Dobrogea. Pe la 1262-1264, aceştia se stabilesc, împreună cu 10-12000 de conaţionali, în jurul localităţii Babadag, cu misiunea de a asigura paza graniţei de nord a Imperiului Bizantin. Mormântul lui Saru Saltîk este venerat de către toţi musulmanii din România ca un loc sfânt.

Tătarii au sosit în Dobrogea venind atât din stepele nord-pontice, cât şi din sud. Cel mai numeros grup de tătari s-a stabilit în Dobrogea în perioada lui Timur, când un grup de circa 100 000 de persoane, condus de Aktay Han, a poposit în această provincie, o parte stabilindu-se la sud de Dunăre, la Edime şi Filipopoli.

În anul 1525, un alt grup alcătuit din oguzi şi tătari, provenind din porturile anatoliene la Marea Neagră, Sinop şi Samsun, s-a stabilit la Babadag, în preajma mormântului lui Sari Saltîk. Se poate spune că, un timp, Dobrogea a fost marcată, din punct de vedere etnic, de infuziile de populaţie provenind din zona Hoardei de Aur. Limba oficială a Hoardei de Aur era turca kîpceacă, redată prin literele alfabetului uigur însă, după dezmembrarea acestui stat (1502), atât limba tătarilor crimeeni cât şi limba tuturor populaţiilor turceşti din Dobrogea s-au osmanizat (prin osmană înţelegându-se turca occidentală).

După cucerirea Crimeei de către ţarul Rusiei (1783), tătarii din Kîpceac (Crimeea) au găsit loc de refugiu în Dobrogea, la fel şi în 1812. După războiul Crimeei, la Kara-su (Medgidia) s-a stabilit o nouă colonie de tătari. În secolul al XIX-lea, turcii crimeeni (tătarii) predominau în centrul provinciei dobrogene, mai cu seamă la Medgidia (numărul lor ajungând la circa 20 000). Fenomenul de imigrare a acestei populaţii pe teritoriul românesc a continuat până în ajunul anului 1878.

Credincioşii musulmani din România, în număr de aproape 56 000 (1992) aparţin mai multor etnii. Majoritatea sunt de origine turcă şi tătară. Un procent destul de redus îl reprezintă cetăţeni recent naturalizaţi. O parte dintre ei sunt urmaşi ai pecenegilor şi cumanilor, care au locuit pe meleagurile româneşti începând din veacul al IX-lea până în secolul al XII-lea. Cumanii stabiliţi în Crimeea se numeau ?kîpceaci?. Din limba pecenegilor şi, în mod deosebit, a cumanilor au intrat numeroase cuvinte în vocabularul turcilor dobrogeni, aşa cum atestă ?Codex Cumanicus?, alcătuit pe la anul 1308 de către misionari veneţieni ce vizitau Crimeea.

Un procent redus este reprezentat de musulmanii de origine albaneză.

În urma unor vitregii istorice, pe teritoriul românesc şi-au găsit refugiul şi valuri de populaţie de origine cercheză, de religie musulmană. Cerchezii reprezintă o populaţie turcă originară din Caucaz. O statistică de pe la mijlocul veacului al XIX-lea arată că, din cei aproape 150-200 000 de cerchezi aduşi din Caucaz în Peninsula Balcanică, circa 10 000 au fost colonizaţi în Dobrogea, dar şi la Nicopole, Rusciuc, Şiştov etc. Aceşti cerchezi au fost colonizaţi la Băltăgeşti, Subaşi (la sud de Rasova), Slava-Cercheză, Ortachioi, Isaccea, Başchioi etc.

La mijlocul ceacului al XIX-lea, turcii (oguzi) se găseau în număr destul de apreciabil pe ţărmul Mării Negre, până la Constanţa, iar între Rasova şi Constanţa, dar mai ales în jurul Babadagului, predominau localităţi tătăreşti.

Din rândul etniei romilor, o parte dintre ei, cunoscuţi sub numele de ?kâpţi? (cuvântul are rezonanţe apropiate de etnonimul ?copt-copţi? desemnând pe vechii locuitori ai Egiptului), sunt musulmani. Interesant este faptul că pe teritoriul Egiptului este consemnată prezenţa unor nomazi (ţigani), a căror limbă este aceeaşi cu limba romilor din sudul Moldovei.

Desigur, în prezent, din rândul credincioşilor musulmani nu-i putem omite pe cetăţenii străini (arabi, iranieni etc.) care locuiesc provizoriu în România sau au obţinut cetăţenia acestei ţări. Ei desfăşoară activităţi economice sau comerciale, iar o parte dintre ei s-au căsătorit cu românce. Căsătoriile mixte nu reprezintă un fenomen nou. În notele sale de călătorie (?Seyahatname?), învăţatul turc Evliya Çelebi menţionează încă din secolul al XVII-lea existenţa pe teritoriul Dobrogei a ?citacilor?, o populaţie de limbă turcă, rezultată din căsătoriile mixte, turco-valahe.

Majoritatea musulmanilor din România sunt suniţi, de rit hanafit. La început, islamismul s-a răspândit în rândul populaţiilor turanice, caracterizate prin politeism şi practicarea şamanismului (pecenegi, uzi, cumani, tătari, selgiucizi, turcii osmanlîi, avîndu-şi originea în Asia Centrală). Începând cu secolul al X-lea, aceste seminţii erau răspândite în nordul Mării Negre şi în Dobrogea. Izvoarele istorice confirmă faptul că trecerea la islamism a turcilor din nordul Mării Negre, precum şi a unei părţi însemnate a turcilor din Dobrogea, s-a făcut în timpul hanului Berke (1257-1266), fratele mai mic al lui Batu Han, teribilul conducător al Hoardei de Aur. Deci, islamizarea turcilor şi tătarilor dobrogeni s-a făcut odată cu islamizarea Hoardei de Aur, stat care atinge apogeul dezvoltării sale în timpul lui Berke Han.

În prezent, credincioşii cultului musulman din România sunt organizaţi în peste 80 de comunităţi şi au la dispoziţie peste 70 de lăcaşuri de cult (moschei, geamii, mezgiduri), necesare practicării religiei islamice.

Unele dintre ele reprezintă monumente istorice şi de artă, cum sunt: geamiile ?Hunchiar? (1860) şi ?Anadolchioi? (1870) din Constanţa, geamia din Babadag (1522), geamia ?Eshaman Sultan?, din Mangalia (1590), geamia din Amzacea şi altele.

Cultul musulman dispune de 108 cimitire.

Cele mai importante monumente de artă şi cultură musulmană din România datează din perioada sec. XIV-XIX, când Ţările Române au fost incluse în sistemul politic şi administrativ al Imperiului Otoman, fapt care a făcut ca anumite părţi ale teritoriului de astăzi al României să fie stăpânite de către statul feudal turc în mod nemijlocit.

În Dobrogea, dar şi în alte oraşe din ţara noastră, cum ar fi: Brăila, Giurgiu, Turnul-Măgurele, Timişoara, Lipova etc. există şi în prezent monumente islamice, amintind de vremurile când aceste localităţi s-au aflat sub dominaţie otomană.

În România, genul arhitectural cel mai bine prezentat este cel al construcţiilor militare. Cetăţile de la Turnu, Giurgiu, Hârşova, Brăila, Enisala, Constanţa, Lipova, Ceremei au servit ca baze militare armatelor otomane.

Pe lângă acest gen, în România există şi arhitectură islamică de cult. Arhitectura religioasă poate fi întâlnită în zilele noastre, unele dintre monumente înfăţişându-se în condiţii de perfectă stare de conservare. Medgidia (geamie datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), Babadag (geamia ?Gazi ali Paşa? ? 1522), Hârşova (geamie construită în 1832), Constanţa (?Moscheea Mare? ? ?Masgid al akbar?, monument religios de arhitectură maură, copie a moscheii ?Konieh? din Anatolia, construită în anul 1910), Mangalia (geamia ?Esmahan sultan? ? 1590), Isaccea (geamie datând din secolul al XVII-lea) precum şi Bucureşti (geamie construită în anul 1960).

Pentru a avea o imagine mai clară a prezenţei musulmane efective în România, este necesar să prezentăm localităţile aflate temporar sub dominaţie otomană.

Astfel, Aradul a fost ocupat, împreună cu zona din jurul acestei aşezări, timp de 134 ani (1552-1686).

Oradea este martora unor incursiuni şi asedii otomane (1474, 1479, 1598), căzând efectiv în mâinile turcilor în anul 1660. Ei au stabilit aici reşedinţa unui paşalîc, care a funcţionat până în 1692, când oraşul este cucerit de către austrieci.

Timişoara a fost ocupată de trupele turceşti în 1552, fiind până în 1716 reşedinţa unui paşalîc. Din acel an, Banatul va intra, timp de aproape două secole, sub stăpânire austriacă.

Tulcea a cunoscut o îndelungată stăpânire otomană în perioada 1420-1878.

Brăila, ocupată de turci la 1540, a devenit centrul unei raiale. Oraşul a fost retrocedat Ţării Româneşti prin Pacea de la Adrianopole (1829).

Caransebeş a fost ocupat de turci între 1658-1716.

Turnu-Severin, stăpânit de Semilună din 1524, reintră în componenţa Ţării Româneşti în anul 1829, când Dunărea a fost scoasă de sub controlul turcilor prin Pacea de la Adrianopole.

Giurgiu, ocupat în 1417, devine centrul unei raiale, de unde Poarta îi supraveghea pe domnii Ţării Româneşti. Acest oraş dunărean a fost reintegrat la patria mamă în acelaşi an, 1829.

Lipova a fost cucerită de forţele musulmane în 1552 şi menţinută sub dominaţie otomană până în 1690, când a fost ocupată de austrieci. Cetatea Lipova va fi reocupată de turci, la 1695, dar ei vor fi obligaţi, prin Tratatul de la Karlowitz (1699), să distrugă fortificaţiile cetăţii. În prezent, orăşelul mai păstrează o parte a vechiului bazar turcesc, cunoscut sub numele de ?sub dughene? (sec. XVIII).

La 3 km nord de Lipova se află ruinele Cetăţii Şoimuş, punct fortificat ocupat de turci în perioada 1552-1688.

Medgidia poartă numele sultanului Abdul Medgid care, la jumătatea secolului al XIX-lea, a înzestrat acest oraş cu câteva edificii.

Sebeş a fost atacat de armatele osmanlîi în anul 1438. Cetatea are un turn ? ?Turnul Studentului? ? în legătură cu care există o interesantă poveste: printre cetăţenii oraşului Sebeş, oraş asediat de turci, se afla şi un elev, un ?student?. Căzut prizonier la turci, stă în captivitate 22 de ani, după care evadează. S-a refugiat în Germania, unde a reuşit să prezinte contemporanilor săi un document deosebit de semnificativ. ?Despre religia, moravurile şi netrebnicia turcilor?, semnată ?Anonimul din Sebeş? (1481).

Primită cu mult interes de către europeni, lucrarea s-a tipărit până în anul 1600 în nu mai puţin de 25 de ediţii, cea din 1530 fiind prefaţată de Martin Luter.

Raporturile româno-musulmane: evoluţii, semnificaţii, urmări

În cele ce urmează, vom puncta câteva momente mai importante, având semnificaţie istorică şi politică. Aceste date ilustrează presiunea la care au fost supuse Ţările Române din partea Imperiului Otoman, lupta lor pentru menţinerea autonomiei, precum şi unele dintre caracteristicile definitorii ale statutului lor politico-juridic.

1415 ? Mircea cel Bătrân acceptă să plătească turcilor un tribut de 3 000 de galbeni. Acest tribut reprezenta ?răscumpărarea păcii?, sultanul dând asigurări că trupele azapilor şi achingiilor nu vor mai ataca şi prăda ţinuturile valahe.
1417 ? Mircea cel Bătrân îl sprijină pe şeicul reformator Bedr-Ed-Din, conducătorul unei puternice mişcări sociale şi religioase din Imperiul Otoman. În consecinţă, gestul domnului român atrage după sine represalii din partea armatei turceşti, care cucereşte Dobrogea, luând-o în stăpânire. Totodată, Giurgiu este transformat în raia.
1420 ? primul atac al turcilor asupra Moldovei lui Alexandru cel Bun.
1456 ? la cererea Înaltei Porţi, Petru Aron acceptă plata haraciului (2 000 de galbeni anual). Tratatul încheiat cu Mahomed al II-lea (primul de acest fel) stipula privilegii pentru negustorii din Moldova şi din Cetatea Albă, precum şi încetarea incursiunilor asupra ţării, în schimbul achitării în mod regulat a haraciului.
1489 ? Tratat de pace (?Ahdname? sau ?Sulhname?) semnat de Ştefan cel Mare cu Mahomed al II-lea. Moldova se obligă să plătească Imperiului Otoman un haraci de 3 000 de florini veneţieni.
1492 ? tributul plătit Sultanului de Moldova se ridică acum la 4 000 de ducaţi, în timp ce tributul Ţării Româneşti ajunge la dublul acestei sume, adică 8 000 de ducaţi.
1522 ? martie-mai. După înfrângerea armatei conduse de Radu de la Afumaţi, Mehmed-beg instaurează o administraţie otomană în Ţara Românească, numind slujbaşul în sate şi oraşe. A fost mai mare ameninţare ce venea din partea turcilor, Ţara Românească fiind pe punctul de a deveni Paşalîc.
1524 ? Radu de la Afumaţi, sfătuit de boierii Craioveşti, acceptă creşterea cuantumului tributului de la 12 000 la 14 000 de ducaţi.
1526 ? 29 august. În lupta de la Mohacs, armata ungară este zdrobită de turci. Aceştia din urmă vor ocupa Buda, la 8 septembrie.
15 septembrie 1538 ? Soliman intră în Suceava ? Bugeacul şi Tighina sunt anexate Imperiului Otoman. Din acest moment, se instaurează dominaţia otomană asupra Moldovei.
1539 ? Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti, cere ajutorul turcilor pentru a înăbuşi răscoala boierimii. Pentru prima oară, un dregător turc, ?Paşă?, se instaurează în capitală, de unde supraveghează situaţia din întreaga ţară.
1541 ? Ungaria centrală este transformată în Paşalîc, cu centrul la Buda. Dieta de la Debreţin recunoaşte suzeranitatea Porţii asupra Transilvaniei, care devine un Principat autonom, legat totuşi de Imperiul otoman prin raporturi speciale de vasalitate. Sultanul acordă Dietei de la Cluj dreptul de a-l alege pe principele Transilvaniei.
1552 ? Iliaş Rareş părăseşte domnia Moldovei, îmbrăţişând religia musulmană. A devenit paşă de Silistra.
1552 ? Banatul, Timişoara şi o parte din Crişana sunt ocupate de turci şi transformate în paşalîc, cu centrul la Timişoara.
1575 ? Sultanul Murad al III-lea sporeşte tributul Transilvaniei de la 10 000 la 15 000 de florini.
1583-1585 ? haraciul este mărit la 125 000 de galbeni în timpul domniei lui Petru Cercel, ceea ce duce la o creştere excesivă a fiscalităţii.
1591 ? mazilit din domnie, Mihnea al II-lea trece la mahomedanism, luând numele de Mehmed-Bey, primind conducerea sangeacului de Nicopole.
1593 ? haraciul Ţării Româneşti atinge cuantumul său maxim: 155 000 de galbeni, cel al Moldovei se dublează, ajungând la 65 000 de galbeni.
15 august 1595 ? oastea otomană ocupă Bucureştii, bisericile sunt transformate în moschei, iar mănăstirea lui Alexandru-Vodă (mai târziu mănăstirea Radu-Vodă) va fi fortificată (?palanca lui Sinan-Paşa?).
1604 ? Radu Şerban încheie pace cu turcii şi cu tătarii. Revenirea Ţării Româneşti sub suzeranitatea Porţii se face în condiţii mai favorabile. Printre altele, haraciul fixat ? 32 000 de galbeni ? reprezintă abia un sfert din haraciul plătit la sfârşitul sec. al XVI-lea.
1621 ? ?Pacea de la Hotin? dintre polonezi şi turci prevede, printre altele, recunoaşterea suzeranităţii Porţii asupra Moldovei.
1627 ? Gabriel Bethlen încearcă să obţină aprobarea Porţii pentru constituirea unui Regat al Daciei, care să reunească cele trei ţări româneşti.
1661 ? Dieta hotărăşte recunoaşterea suzeranităţii habsburgice asupra Transilvaniei şi ieşirea acesteia de sub stăpânirea Porţii.
1704 ? Constantin Brâncoveanu este nevoit să accepte sporirea haraciului cu 240 de pungi cu galbeni.
1711 (Ţara Românească) şi 1716 (Moldova) ? instaurarea regimului fanariot.
1718 ? prin ?Tratatul de la Passarowitz?, Banatul şi Oltenia trec în stăpânirea Imperiului Habsburgic.
1720 ? Nicolae Mavrocordat obţine o reducere a haraciului Ţării Româneşti cu 240 de pungi (înţelegerea a durat temporar: 5 ani).
1758 ? ultima năvălire a tătarilor în Ţările Române, Moldova fiind devastată.
1774 ? prin ?Tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi?, Moldova şi Ţara Românească sunt scutite timp de 2 ani de plata haraciului.
1774-septembrie ? Hatişerif al Porţii privind Moldova şi Ţara Românească, prin care se confirmă vechile privilegii ale celor două principate şi se limitează monopolul otoman.
1775 ? în urma convenţiei turco-austriece, Poarta cedează Bucovina Imperiului Otoman. Această provincie românească s-a aflat sub administraţie militară până în anul 1786, fiind alipită Galiţiei în anul 1790.
1779 ? ?Convenţia ruso-turcă de la Ainali-Kavac? confirmă, prin art. VII, privilegiile acordate de către Poartă Moldovei şi Ţării Româneşti, prin hatişeriful din 1774.
1791 ? Divanul Ţării Româneşti adresează un memoriu delegaţilor rusă şi austriacă, aflate la Şiştov, prin care cere autonomie şi neutralitate, sub garanţia Austriei şi Rusiei, alegerea domnului dintre reprezentanţii stărilor ţării, libertatea comerţului cu vite ş.a., singura obligaţie faţă de Poartă fiind plata regulată a tributului.
1802 ? Poarta acordă Moldovei şi Ţării Româneşti hatişerifuri, stipulând o serie de privilegii, prin care, între altele, confirmă prevederile firmanelor din 1774, 1783 şi 1791, stabileşte regimul obligaţilor materiale şi fixează la 7 ani durata domnilor. Înaintea expirării termenului de 7 ani, domnii nu puteau fi maziliţi decât cu acordul celor două împărăţii: rusă şi otomană.
1812, 6 mai ? ?Pacea de la Bucureşti?, în urma căreia ţinutul dintre Prut şi Nistru (Basarabia) intră în componenţa Rusiei.
1822 ? restabilirea domniilor pământene, prin numirea de către Poartă a lui I. Sturza în Moldova şi a lui Grigore Ghica în Ţara Românească.
1826 ? semnarea ?Convenţiei ruso-turce de la Akkerman?, prin care se confirmau clauzele ?Tratatului de pace de la Bucureşti? ? 1812. În ceea ce priveşte Ţările Române, convenţia prevedea:

1. Alegerea de către Divan a domnilor pământeni pe timp de 7 ani, cu asentimentul Turciei şi Rusiei.
2. Scutirea Principatelor de plata haraciului pe timp de doi ani şi fixarea acestuia potrivit prevederilor stipulate de hatişeriful din 1802.
3. Libertatea comerţului, sub rezerva aprovizionării Porţii cu grâu.

Un moment important în veacul al XIX-lea l-a constituit ?Tratatul de pace ruso-turc de la Adrianopole? (1829) care prevedea:


? restituirea de către Ţara Românească a cetăţilor turceşti (inclusiv hinterlandul acestora), aflate pe malul stâng al Dunării, urmând ca graniţa cu ?statele otomane? să fie reprezentată de talvegul Dunării;
? autonomie administrativă pentru ambele Ţări Române;
? numirea domnilor pe viaţă;
? abolirea monopolului turcesc asupra comerţului Principatelor Române;
? îngrădirea dreptului de intervenţie politică şi militară a Turciei în Principate.

Toate aceste măsuri au diminuat sensibil apăsătoarea dominaţie turcească asupra Ţărilor Române.


1830 ? fostele raiale Brăila, Giurgiu şi Turnu, împreună cu 30 de insule ale Dunării, sunt efectiv şi definitiv încorporate Ţării Româneşti, Moldova primind acum lacul Brateş.
1830 ? încheierea lucrărilor de elaborare a Regulamentelor Organice care, până în anul 1858, au servit pentru Ţările Române drept lege fundamentală, cu excepţia perioadei Revoluţiei de 1848.
1833 ? Poarta recunoaşte Principatelor dreptul de navigaţie sub pavilion naţional.
1848 ? Prin ?Proclamaţia de la Islaz?, revoluţionarii români cer independenţă administrativă şi legislativă pentru Ţara Românească, prin înlăturarea protectoratului străin.
1849 ? ?Convenţia de la Balta Liman?, prin care Sultanul are dreptul de a numi pe domnii pământeni numai pe o perioadă de 7 ani. Totodată, principatele se află sub regimul ocupaţiei străine.
1856 ? ?Congresul de pace de la Paris?, în urma căruia este înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor Române, cu menţinerea suzeranităţii otomane. Ţările Române beneficiază de garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Turcia, Prusia şi Sardinia). Totodată, Cahul, Bolgrad şi Ismail (sudul Basarabiei) revin Moldovei.
1877 ? înainte de proclamarea ?Independenţei de stat? a României, tributul plătit către Turcia era de 914 000 lei.
?Tratatul de Pace de la San-Stefano? (1878) recunoaşte Independenţa României. Totodată, Dobrogea este cedată Rusiei, care îşi rezerva dreptul de a o schimba cu ?partea Basarabiei detaşată la 1856?.
1878 ? ?Congresul internaţional de la Berlin?, convocat în vederea revizuirii ?Tratatului de la San-Stefano?, recunoaşte Independenţa României şi drepturile acesteia asupra Dobrogei, străvechi teritoriu românesc, iar judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail sunt încorporate din nou Rusiei.

Raiale, sangeacuri Şi paŞalâcuri turceŞti în Ţările Române

După ocuparea Bulgariei şi Dobrogei (sfârşitul secolului al XIV?lea ? începutul secolului al XV?lea), turcii au urmărit să pună stăpânire şi pe cetăţile de pe malul stâng al Dunării, pe care să le transforme în puncte strategice de sprijin, ceea ce au şi reuşit, în perioada sec. XV?XVII.

Teritoriile româneşti ocupate temporar de către puterea otomană erau organizate pe principii militare, fiind conduse de ?paşale? şi ?bey?.

Dobrogea forma un sangeac (steag, drapel, unitate administrativ?militară, provincie condusă de un sangeac bey), cu reşedinţa la Silistra. Ea făcea parte din paşalîcul (provincie cucerită, unde se aplica legislaţia islamică, condusă de un paşă) Rumeliei.

Turnu şi Giurgiu sunt ocupate în anul 1417 şi transformate în raiale (teritoriu românesc din nordul Dunării şi estul Moldovei aflat sub administraţie otomană). Au avut statut de raiale: Chilia şi Cetatea Albă (după 1484), Brăila (1542) şi Tighina (1538). Cetăţile şi localităţile din jur au fost încorporate sangeacurilor vecine. Astfel, Turnu şi Giurgiu aparţineau sangeacului de Nicopole, în timp ce Brăila, Chilia şi Cetatea Albă aparţineau sangeacului de Silistra. Tighina forma sangeacul Bender.

Din anul 1552, puterea musulmană îşi întinde treptat stăpânirea şi asupra Banatului, precum şi asupra unei părţi a Crişanei, organizându?le într?un paşalîc, cu centrul la Timişoara, împărţit în mai multe sangeacuri. Ceva mai târziu, Voievodatul Transilvaniei, Banatul şi comitatele apusene, cuprinse în ?Partium? (Crişana şi Maramureşul), se organizează într?un principat autonom, aflat o anumită perioadă sub dominaţia otomană. Deşi Transilvania era obligată să plătească Porţii tribut, peşcheş, grâne, animale, să acorde ajutoare militare etc., regimul său politico?economic era mai uşor.

Din punct de vedere juridic, întregul teritoriu aflat sub stăpânirea musulmană era considerat proprietatea statului sau a sultanului. Acestuia îi revenea o parte însemnată din bunuri, domeniul fiscal (?MIRI?), iar restul veniturilor era împărţit clerului, sub formă de WACUF sau sub formă de HAS, ZEMET şi TIMAR pentru dregătorii şi conducătorii militari musulmani.

HAS?urile era feude cu un venit de peste 100 000 aspri aparţinând sultanului sau vizirilor, ori altor înalţi demnitari turci.

ZEMET?ul era feuda care aducea un venit anual de 20 000?100 000 aspri.

TIMAR?urile erau loturi de pământ conferite temporar oştenilor otomani, aceştia fiind obligaţi a se întoarce imediat la arme, la prima chemare.

Adevăraţii stăpâni ai acestor teritorii erau însă paşalele, beii şi beglerbeii, care se sprijineau, în administrarea bunurilor şi a populaţiei, pe puterea armatei de spahii (soldaţi călări).

În ceea ce priveşte Ţările Române, politica predominantă a Porţii a constat în impunerea unei dominaţii politice pur formale. Imperiul Otoman a acţionat pentru crearea unei administraţii aducătoare de profituri importante pentru Sublima Poartă. În schimb, ţările din Peninsula Balcanică, precum şi partea centrală şi sudică a Ungariei, au fost transformate în paşalîc. Spre deosebire de aceste state, aflate sub o stăpânire imperială de tip clasic, Ţările Române au beneficiat de un regim aparte.

O parte din cetăţile româneşti care au fost transformate în raiale turceşti, cum ar fi, de exemplu, cele clădite de Ştefan cel Mare (Hotin, Orhei, Soroca) ori numai cucerite de acesta (Crăciuna, Cetatea Albă, Chilia), au întreţinut strânse legături de comerţ cu Ţările Române. Totodată, localităţile ocupate de către turci în Dobrogea: Tulcea, Măcin, Isaccea, inclusiv şi oraşele anexate Imperiului Otoman (Bugeagul, Tighina, Brăila), au cultivat strânse legături economice cu Muntenia şi Moldova.

Statutul juridic al raporturilor Ţărilor Române cu puterea islamică

Unul dintre gânditorii români care a analizat într?o manieră obiectivă problema raporturilor juridice dintre Ţările Române şi puterea otomană a fost Dimitrie Cantemir. Acesta a tratat subiectul în lucrarea Descrierea Moldovei, cap. II ? ?Despre orânduirea de stat?.

Un prim aspect avut în vedere de autor se referă la limitarea puterii absolute a domnului, în condiţiile accentuării raporturilor de subordonare ale Moldovei faţă de Imperiul Otoman.

Cantemir subliniază că Ştefan cel Mare, încredinţând puterea fiului său Bogdan, a schimbat de fapt natura relaţiilor Moldovei cu Înalta Poartă: Bogdan a jurat credinţă Sultanului şi a făgăduit să plătească în fiecare an un tribut de 4 000 de ducaţi. Prin aceasta, afirmă Cantemir, ?s?a stins dintr?o dată raza cea mai de frunte a strălucirii moldoveneşti, puterea fără margini a domnului şi dreptul său, legat strâns de aceasta, de a face pace şi război? (op. cit., p. 45).

Limitarea prerogativelor de politică externă ale domnului viza nu numai capacitatea de a declara război sau de a încheia pace dar şi posibilitatea de a semna tratate de alianţă, de a trimite solii la curţile voievozilor vecini. Totuşi, aceste limitări ale exerciţiului puterii vor fi ocolite cu abilitate de către urmaşii lui Bogdan.

În domeniul administrării treburilor interne, domnilor moldoveni li s?a lăsat toată libertatea de decizie şi aproape toată puterea de odinioară de a face legi, de a?i pedepsi pe supuşi, de a căftăni sau de a lua boieria, de a pune biruri, de a numi episcopi.

În ceea ce priveşte persoanele asupra cărora domnul avea puteri nemărginite, trebuie remarcat faptul că autoritatea sa absolută se întindea nu numai asupra boierilor şi norodului din Moldova, ci şi asupra neguţătorilor turci sau străini, cât timp se aflau pe pământul ţării: ?Viaţa şi moartea lor stau în mâna domnului?, afirmă Cantemir (op. cit., p. 46). Exista totuşi o prevedere stipulată în legislaţia musulmană, care conferea marelui vizir dreptul de a?l pedepsi pe Vodă pentru ?vărsarea sângelui nevinovat, ori când întreaga ţară se jeluieşte de biruri prea grele?. Atunci, domnul poate fi surghiunit şi i se iau averile. Acesta putea fi chiar osândit la moarte ?dacă se răzvrăteşte sau dacă se împotriveşte să plătească Sultanului haraciul în fiecare an? (idem, p. 47).

Totodată, Poarta îl obliga pe domn să dea socoteală dacă impunea supuşilor săi o fiscalitate excesivă.

În ceea ce priveşte alegerea domniei, Cantemir menţionează că, la început, boierii aveau dreptul de a?şi alege singuri pe cel ce urma a?i conduce, cu condiţia ca pretendentul desemnat de sfatul boierilor să fie de viţă domnească. Însă, acest drept specific a fost pierdut în vremea lui Miron Barnovschi, turcii asumându?şi dreptul de a?l desemna pe noul domn. Sultanul va respecta însă două reguli esenţiale: candidatul să fie de os domnesc şi de religie creştină.

După domnia lui Moise Movilă, scaunul Moldovei s?a dat rareori unor fii de domni şi foarte rar unor autohtoni. Nu de puţine ori, Poarta a încredinţat sceptrul ţării unor străini: Vasile Lupu (originar din Epir sau Albania), Gh. Ghica (albanez), Duca Vodă (grec), Antonie Russet (născut la Ţarigrad), pentru a prezenta doar câteva exemple.

D. Cantemir consideră că, de la Dragoş Vodă şi până în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, adică în epoca în care Moldova a fost total independentă faţă de turci, voievozii ocupau tronul pe temeiul dreptului de moştenire. Această regulă a fost păstrată şi sub turci, în timpul cât a dăinuit dinastia întemeiată de Dragoş. După stingerea neamului Drăgoşeştilor şi până în vremea Movileştilor, turcii au lăsat boierilor libertatea de a?şi desemna domnul.

Cutuma păstrată cu sfinţenie, şi respectată la început şi de Sublima Poartă, cerea ca voievodul să fie ales dintre copiii sau rudele domnului răposat, dacă acesta nu desemna succesori direcţi. După înlăturarea din scaun a lui Ioan Vodă Armeanul şi Aron, turcii au impus condiţia ca Sultanul să confirme în post pe noul domn. Când presiunea puterii musulmane a devenit şi mai puternică, Padişahul şi?a rezervat dreptul de a?i desemna pe conducătorii Ţărilor Române, cu respectarea însă a tradiţiei ca aceştia să fie, de regulă, din os domnesc. Ca măsură de prevedere, după răzvrătirea lui Miron Barnovschi, domnii Moldovei nu au fost desemnaţi întotdeauna dintre autohtoni, ci din rândul străinilor.

În ciuda acestor imixtiuni, care ştirbeau autonomia internă, şefilor de stat ai Valahiei şi Moldovei li se acordau, atât în ţară cât şi pe durata şederii lor la Stanbul, un regim special, după cum o dovedesc ceremoniile de învestire sau de întărire a domniilor.

Astfel, ei primeau semnele domniei (tuiuri şi sangeac, respectiv cozile de cal şi steagul) în cadrul unei ceremonii speciale. Totodată, protocolul de investire rezervat domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti era mai plin de fast şi mai impresionant decât cel organizat în onoarea oficialităţilor turceşti. De exemplu, tubulhanaua (muzica ostăşească) nu era obligată să cânte decât domnilor Moldovei sau Valahiei, pe toată şederea lor la Ţarigrad, acest privilegiu special neavându?l nici un paşă otoman, în calitatea sa de conducător de provincii aparţinând Imperiului Turcesc. Aceasta dovedeşte că statutul domnului român era unul de superioritate în rang şi demnitate, corespunzător statutului politico?juridic avut de Ţările Române, considerate ?Dar Al Ahd? şi nu teritorii inamice, ?Dar Al Harb?.

Pe vremea lui Miron Barnovschi, turcii au modificat protocolul de investire şi s?a statornicit obiceiul ca domnul să meargă în persoană la Marele Vizir pentru a i se înmâna însemnele domniei: tuiuri, un sageac, turban, caftan domnesc şi un armăsar pur sânge. Aceste obligaţii reveneau domnilor români la fiecare 3 ani. Cu această ocazie, Vodă trebuia să aducă şi peşcheşuri, adică daruri de bună voie. Cel oferit Porţii la fiecare 3 ani se numea Mucarerul Mare dar, osebit de acesta, în fiecare an se obişnuia a se prezenta Mucarerul Mic, evident cu cheltuieli ceva mai diminuate (cam 25 000 de taleri). Cu ocazia Mucarerului Mic, nu se mai înnoia firmanul de domnie ci se trimitea doar ?porunca stăpânului? (Hucmfirman). Acest Mucarer era sinonim cu Ibkaiye (cadou care, în tradiţia islamică, era adus pentru ?rămânere în domnie?).

Chiar dacă era mazilit pentru săvârşirea uneia din infracţiunile considerate grave (trădare?hainire, neplata haraciului sau impunerea unor biruri peste puterile supuşilor săi), voievodul îndepărtat din domnie se bucura în continuare de unele privilegii speciale. Astfel, domnul mazilit avea dreptul de a ocupa un loc special, de protocol, ?în strana domnească? a Patriarhiei din Constantinopol. Acelaşi drept îl avea şi soţia sa. El putea deţine în proprietate, la Constantinopol, o locuinţă sau mai multe. Deşi nu mai ocupa nici o demnitate oficială, domnul mazilit avea privilegiul de a întreţine legături diplomatice cu trimişii la Poartă ai curţilor europene, de a avea gardă personală. Totodată, atât fostul domn cât şi curtenii săi puteau îmbrăca haine de orice culoare, spre deosebire de ceilalţi creştini, cărora nu li se îngăduia să poarte straie verzi (culoarea Islamului) sau încălţăminte de culoare galbenă.

Când se prezenta la curtea Sultanului, domnul mazilit avea parte de o primire protocolară, rezervată unor demnitari de rang foarte înalt. Conform statutului său juridic special, domnul mazilit era scutit, împreună cu curtea sa, de bir sau alte taxe. El putea chiar să posede băuturi, dar i se interzicea a le vinde.

Cantemir atestă faptul că, iniţial, domnii maziliţi şi fiii lor beneficiau de o redevenţă viageră de 5?10 taleri pe zi, plătiţi din visteria domnească, obicei care, cu timpul, nu a mai fost respectat.

Ca urmare a intrigilor ţesute de facţiunile boiereşti, aflate în conflict de interese, ori datorită unor pretendenţi la scaunul domnesc ce se dovedeau mai abili, cei căzuţi în dizgraţia Sultanului, a Marelui Vizir sau a unuia dintre funcţionarii influenţi şi?au sfârşit adesea viaţa în mod tragic, ori şi?au petrecut restul zilelor în surghiun sau în temniţă.

Despre sistemul reglementărilor juridice musulmane Şi aplicabilitatea acestora în Ţările Române
Caracteristicile juridice ale autonomiei Ţărilor Române se reflectă în unele particularităţi privind: regimul juridic al actelor de comerţ încheiate de comercianţii musulmani pe teritoriul Ţărilor Române; limitarea dreptului de proprietate şi a dreptului de moştenire ale resortisanţilor musulmani aflaţi pe pământ creştin etc. Clarificarea acestor aspecte juridice, aşa cum rezultă ele din primele Capitualţii, întărite în mod repetat prin hatişerifurile ulterioare, precum şi cunoaşterea unora dintre prevederile esenţiale ale doctrinei juridice islamice, vor contribui la mai buna precizare a limitelor suzeranităţii otomane.

Statutul juridic special avut de Ţara Românească şi Moldova este exprimat în mod sintetic de clasica formulă: ?Mefruz?ul kalem ve maktu?ul kadem?, cu traducerea: ?Sunt separate la Cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul?.

Deşi aceste ţări erau considerate ?Min kull?ul vucuh Şerbeş? (adică ?libere în toate privinţele?), ele beneficiau, cum am precizat mai sus, doar de o autonomie de ordin intern, adică de libertatea de a adopta măsuri cu caracter administrativ.

Cauzele care i?au determinat pe turci să încheie cu Valahia şi Moldova acorduri de drept internaţional şi să accepte regimul capitulaţilor sunt următoarele:

a) religia musulmană, în special Coranul, reprezenta un sistem de reglementări de ordin juridic aplicabil în exclusivitate musulmanilor. De aceea, pentru populaţiile creştine trebuia instituit un statut separat. În esenţă, prin plata haraciului, populaţiei de religie creştină i se recunoştea un regim special, în conformitate cu prevederile coranice;

b) organizarea statală a turcilor era de tip militar. Cu toate acestea, pentru Ţările Române ei preferau ca persoanele civile să se ocupe de comerţ şi de administrarea economică a acestor teritorii aflate sub dominaţie musulmană, în schimbul asigurării protecţiei acestora. Puterea musulmană îşi rezerva un drept absolut de decizie în probleme de ordin politic şi militar (cum ar fi solicitarea de sprijin militar, uman şi material, în conflictele cu inamicii Porţii). Cu alte cuvinte, se poate spune că statutul special conferit de Ţările Române avea la origine un foarte bine motivat interes economic.

Este evident că autonomia de ordin intern nu trebuia să afecteze interesele generale ale Imperiului Otoman. Aceasta însemna că Ţările Române nu puteau să ducă o politică externă independentă ori contrară Porţii.

Despre tributul Şi peŞcheŞurile pe care Ţările Române erau obligate să le plătească puterii otomane
Bogdan cel Chior s?a obligat să plătească anual turcilor 4000 de galbeni, 40 de cai şi 24 de şoimi. Totodată, în caz de război, domnul Moldovei trebuia să acorde Sultanului sprijin militar, participând personal la lupte, în fruntea a 4 000 de oşteni.

La aceasta se mai adăugau şi alte obligaţii de ordin material. În mod suplimentar, faţă de tributul anual, Moldova trebuia să plătească, cu ocazia sărbătorii rituale a Bairamului, drept peşcheş, suma de 12 500 de taleri, împreună cu două blănuri, una de samur, de cel puţin 1 500 de taleri şi alta de râs.

Pentru Walidé (mama sultanului), peşcheşul consta în suma de 5 000 de taleri şi o blană de râs. Celelalte obligaţii constau în următoarele:
? 6 000 de taleri pentru ceara de lumânare din palatul sultanului;
? 12 000 de taleri pentru seul de trebuinţă la unsul corăbiilor de război;
? 2 500 taleri pentru mai marele eunucilor, inclusiv o blană de samur;
? 2 500 taleri şi o blană de samur pentru chehaia (reprezentantul diplomatic al domnului la Stanbul);
? 1000 de taleri şi o blană de samur pentru tefterdar (trezorierul împărăţiei);
? 5 000 de taleri şi o blană de samur pentru Marele Vizir.

Mai erau aduse şi alte daruri (postăvuri, mătăsuri şi blănuri) pentru unii dintre funcţionarii influenţi ai administraţiei otomane, care depăşeau suma de 40 000 de taleri, dar toate cheltuielile suplimentare se scădeau din cuantunul haraciului.

În accepţiunea Dreptului Musulman, haraciul (tributul) îndeplinea o dublă funcţie: era un mijloc de răscumpărare a păcii şi, totodată, o taxă de folosinţă asupra teritoriului statelor vasale. Însă nu tributul era împovărător, cât mita oferită sub formă de peşcheş.

Se ştie că haraciul era direct proporţional cu gradul de dependenţă al Ţărilor Române faţă de Poartă. În anul 1415, de pildă, el se ridica la 3 000 de galbeni anual, pentru Ţara Românească, ajungând la 10 000 pe la mijlocul secolului al XV-lea. În decurs de un veac, el va ajunge la 50 000 de galbeni, iar în ultimul deceniu al sec. al XVI-lea ? la peste 150 000.

Tributul Moldovei, 2 000 de galbeni, în 1456, urcă la 6 000 în a doua jumătate a secolului al XV?lea, ajunge la 30 000 la mijlocul veacului al XVI-lea şi atinge un maxim de 65 000 de galbeni în ultimul deceniu al aceluiaşi secol.

Tributul Transilvaniei era de 10 000 de galbeni în 1541, urcă la 15 000 de galbeni în 1575. De remarcat faptul că, în comparaţie cu obligaţiile celorlalte două ţări surori române, tributul Transilvaniei a fost întotdeauna inferior acestora.

La început, peşcheşul se plătea sub formă de supliment al tributului dar, apoi, numai la sărbătoarea Bairamului peşcheşul regulat (anual) era apropiat, ca sumă, de cuantumul haraciului.

Existau însă şi peşcheşuri ocazionale: pentru menţinerea domniei, pentru dobândirea domniei sau cu ocazia unor evenimente speciale, petrecute la Poartă.

Din nefericire, au existat şi cazuri când scaunul domnesc a fost pur şi simplu dobândit cu ajutorul unei fabuloase sume de bani, plătite însă în mod ilicit dregătorilor influenţi ai Porţii. Astfel, prima ştire privind o asemenea modalitate de dobândire a domniei o avem din anul 1541 când, după cum se relatează în documentele vremii, Petru Rareş ar fi obţinut în schimbul unei mite de 150 000 de galbeni.

La sfârşitul secolului al XVI?lea, peşcheşurile ajung la sume cu adevărat impresionante, de ordinul milioanelor de galbeni.

În deceniul al cincilea al veacului al XVIII-lea, Ţările Române vor fi obligate să plătească o nouă dare, numită geaigea, de două ori mai scumpă decât haraciul plătit în mod tradiţional. Astfel, la 1772, obligaţiile Ţării Româneşti se ridicau la peste 650 000 de taleri.

Dar, în afara tributului şi a peşcheşurilor cerute de cutuma musulmană, Ţările Române au mai fost impuse şi la altfel de angarale. Acestea erau de două feluri: a) periodice (cereale şi animale) şi b) obligaţii de necesitate (în timp de război, Ţările Române erau datoare să furnizeze Porţii cherestea, cai şi grâne).

Pe lângă obligaţii, au existat şi o serie de interdicţii impuse Valahiei şi Moldovei, cum ar fi aceea de a face export cu alte ţări. Totodată, au fost impuse românilor şi anumite măsuri de ordin discriminator, printre care enumerăm pe aceea referitoare la preţurile de achiziţii, care erau fixate în mod arbitrar şi exclusiv de către dregătorii Porţii, evident în folosul cumpărătorilor privilegiaţi din Stanbul sau raialele limitrofe Ţărilor Române.

Printre alte îngrădiri amintim şi faptul că animalele furnizate (oi, cai) erau selecţionate de slujbaşi turci anume desemnaţi. Totodată, animalele precum şi grânele erau transportate în Turcia pe cheltuiala proprie a domnilor români.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII?lea, se constată o slăbire a regimului de dominaţie economică la care erau supuse Ţările Române din partea Imperiului Otoman. Astfel, prin hatişeriful din anul 1774, completat cu dispoziţiile unor acte asemănătoare, emise ulterior, sunt mai precis delimitate raporturile Înaltei Porţi cu Ţările Române. Prevederile acestor documente stipulau că dregătorii şi negustorii turci nu mai au dreptul de a intra pe teritoriul românesc decât în baza unui act (firman). Totodată, ei nu mai pot să?şi stabilească domiciliul în aceste teritorii. De asemenea, naţionalii musulmani nu pot poseda proprietăţi în Principate. Se menţin, totuşi, haraciul, peşcheşurile şi sumele plătite la obţinerea domniei ori la confirmarea anuală sau trienală a acesteia. Concomitent, se desfiinţează anumite daruri faţă de sultan ori marii demnitari anumite daruri faţă de sultan ori marii demnitari ai Porţii. Deşi fixarea sumelor necesare pentru obţinerea şi confirmarea domniilor rămâne la dispoziţia Porţii, haraciul era destul de ridicat: 309 500 piaştri pentru Ţara Românească şi 67 945 piaştri pentru Moldova. Peşcheşul de Bairam era egal pentru ambele Ţări Române: 90 000 de piaştri dar peşcheşul dăruit Porţii de Anul Nou era diferenţiat: 45 000 de piaştri pentru Ţara Românească şi 25 000 pentru Moldova.

Prin aceste acte juridice, se aduc noi reglementări în ceea ce priveşte raporturile comerciale dintre Ţările Române şi Poartă: produsele importate trebuiau plătite la preţul curent al pieţei.

În ceea ce priveşte schimbarea domnilor români, bunul plac al dregătorilor Porţii este înlăturat, în parte, mazilirile nu erau permise decât în cazuri bine justificate, dar cu aprobarea prealabilă a Rusiei, ca putere protectoare.

Se poate afirma că contactele româno?musulmane durează de peste 8 secole. În primul rând au fost legăturile directe stabilite între populaţia autohtonă, românească, şi populaţiile aşezate ulterior, în special în Dobrogea, precum şi relaţiile interstatale, româno?islamice, Ţările Române aflându?se sub suzeranitatea Imperiului Otoman, până la 1877.

De menţionat faptul că turcii şi tătarii, de religie musulmană, nu au fost asimilaţi în masa populaţiei de etnie română, putându?şi păstra limba, obiceiurile şi credinţa. Poporul român, primitor şi paşnic, nu a avut niciodată conflicte cu această populaţie, ci numai cu statul islamic suzeran. Imperiile pot dispărea dar populaţiile acestora vor supravieţui şi vor convieţui pe acest pământ, fiind legate de acelaşi destin şi aceleaşi idealuri. Convieţuirea dintre românii ortodocşi şi populaţiile de altă religie reprezintă un exemplu demn de urmat în acest frământat început de veac XXI.