Pentru orice lucru există o clipă prielnică şi o vreme pentru orice indeletnicire de sub cer, afirmă Eclesiastul (cap. 3, 1). Observaţia care s-ar impune aici este că potenţialul creator al fiecărui copil se cere auzit la timp şi dezvoltat cu discernământ, iar facultăţile excepţionale de care beneficiază (sau nu) cei aleşi de destin, implică strategii individuale, in deplină conformitate cu resursele fiziologice, psihologice şi de altă natură ale celor chemaţi (sau poate blestemaţi?) să-şi fructifice lumii ofranda (sau osânda) harului ce le-a marcat destinul!

Fiind unul din cei aleşi, Mircea Eliade a avut, se pare, incă de timpuriu atât conştiinţa acestei alegeri, cât şi capacităţile volitive suficiente de a-şi impune o strategie individuală in pofida mediului şi a pericolelor inerente oricărei pubertăţi vulnerabile.

Trei sunt, in opinia noastră, sursele esenţiale care atestă suficient de cuprinzător meandrele labirintice, bornele itinerante, culmile şi hiatusurile acestei unice experienţe adolescentine. Ele se numesc Cum am găsit piatra filozofală. Scrieri de tinereţe, 1921-1925 (Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996); Romanul adolescentului miop (Mircea Eliade, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989) şi Memorii (sau Amintiri), 1907-1960 (Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, 1997). Aceste mărturii (care, bineinţeles, nu sunt unicele surse documentare) reprezintă in sine valori autentice ale literaturii memorialistice, fiind, in acelaşi timp, un preţios manual in procesul de modelare sau automodelare a unei personalităţi.

I. Cum am găsit piatra filozofală

Impunătorul volum Cum am găsit piatra filozofală lansat in 1996 la Editura Humanitas, sub ingrijirea neobositului Mircea Handoca inserează circa 140 de denumiri de schiţe, note, articole, studii, convorbiri entomologice, dar şi eseuri, unele inedite, care conturează viguros portretul adolescentului in formare. "Volumul de faţă, scrie Mircea Handoca, ne familiarizează cu elevul de liceu Mircea Eliade, caracterizat printr-o intensă dorinţă de perfecţiune, de autodepăşire, printr-o permanentă aspiraţie spre noi şi fascinante tărâmuri ale cunoaşterii (…). Puterea de muncă, tenacitatea, voinţa şi setea de cultură sunt extraordinare. La 16 ani invaţă singur italiana, ca să-l poată citi in original pe Papini, şi engleza, pentru a parcurge opera lui Frazer, incepe studiul ebraicii şi al persanei.

Adolescentul Eliade face exerciţii de educaţie a voinţei, dormind 4 sau cel mult 5 ore pe noapte, şi-şi imaginează proiecte grandioase."

Valoroasă este şi binecuvântarea filozofului Constantin Noica, făcută acestui volum. In "Cuvânt către tânărul cititor" Noica subliniază: "Un destin cultural nu se implineşte numai cu şcoli alese, cu profesori buni şi cu biblioteci puse la punct. Se implineşte mai ales cu vrednicia proprie" (s. n.). Şi, in continuare: "Dacă mai există astăzi intr-o lume cuprinsă de spaime joase şi mai ales pornită să dea vina pe stăpânirile de orice fel - dorinţa de a deveni om deplin (s. n.), atunci paginile de faţă ar trebui citite cu uimire şi pietate nu numai de tineretul seminţiei lui Eliade, ci de tineretul uneori innebunit de mijloace, alteori dezgustat in chip absurd de ele, al tuturor seminţiilor cu pretenţii de cultură din lumea intreagă" (Cum…, pag. 13).

Basmul-vis, "acest prim succes literar" care imprumută titlul volumului Cum am găsit piatra filozofală, are şi conotaţii arhetipale, vădind nu numai predispoziţia tânărului spre reverie şi experiment, dar şi vocaţia identificării zonelor arhetipale ale căutării şi Căutătorului. Imaginea ciudată, "pe poliţa de două palme" a alchimistului care in laborator e travestit intr-un şoarece alb ii prilejuieşte visătorului o intâlnire memorabilă cu fantomele aurii ale Evului Mediu esoteric: "va să zică eu am descoperit ceea ce filozofii n-au descoperit timp de opt sute de ani? Imi muşcam degetele, ca să nu ţip de bucurie… dar….trebuie o incercare, măcar de formă.

Cu toate că in inima mea eram pe deplin convins că am descoperit aurul artificial, trebuia indeplinită acea formalitate a inventatorului: a incerca.

De aceea, cu o mişcare de avar, luai tot cristalizatorul cu aur şi-l pusei intr-un enorm creuzet de porţelan aşezat deasupra arcului voltaic. Dădui maximum de curent, creuzetul se inroşi şi un fum roşu usturător se ridică din vas care nu intârzie să se golească….

Rămăsei năuc; dacă aş fi căzut din Sirius pe Pământ, tot n-aş fi fost atât de zdrobit, bineinţeles dacă nu m-aş fi volatilizat in spaţiile intraplanetare.

De două ori păcălit! Lovitura era prea crudă… de ce, Dumnezeule?" - intrebare ce se va repeta la nesfârşit in conştiinţa exploratorului visător, rămânând fără vreun răspuns, decât poate cu certitudinea intuirii acelei formule magice deschizătoare de ceruri infinite şi aducătoare de noi pagini scrise ale "poligrafului enciclopedist rătăcit in epoca modernă", după cum l-a etichetat colegul de generaţie Eugen Ionescu. "Nu aveam să inţeleg decât zeci de ani mai târziu, după ce l-am citit pe Jung, sensul acestui simbolism oniric", avea să noteze Mircea Eliade in Memoriile sale (pag. 63).

Pe lângă exerciţiile incipiente in proză, notele de călătorie sau observaţiile entomologice, din aceşti cinci ani ai lăstăritului (de la 13 la 18 ani) se reţine o pasiune neobişnuită pentru lecturi din diverse domenii: Fabre şi Frazer fiind autorităţile sale tutelare, apoi Socrate, Conta, Rousseau, Epictet şi Marc Aureliu, dintre filozofi; dintre istorici - Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga pe care-l venera in acea perioadă, incercând şi o corespondenţă cu ultimul (probabil nefinalizată). Dintre preferinţele acelei perioade se mai remarcă B.P. Hasdeu (pe care-l va edita in două volume, după intoarcerea din India), Panait Istrati, Liviu Rebreanu şi Ionel Teodoreanu, pe care-l va contesta ceva mai târziu.

Din literatura universală, Ibsen, Diderot, Voltaire, Ronsard, Romain Rolland, Giovani Papini, Andre Gide, Aldous Huxley, Saadi, epopeea lui Ghilgameş şi integrala Comedie umană a lui Balzac sunt cele mai frecventate coordonate spirituale ale junelui bibliofil. Dintre povestirile inedite sunt de reţinut Minunata călătorie a celor cinci cărăbuşi in ţara furnicilor roşii şi Memoriile unui soldat de plumb. Sunt, de fapt, două tentative de romane, după cum mărturiseşte editorul şi autorul insuşi. Scrisă la vârsta când "nu avea incă cincisprezece ani", Minunata călătorie… este relatată destul de atractiv, imaginându-se expediţia a cinci cărăbuşi "spioni" intr-o ţară vecină. "Dialogul e mânuit in mod firesc şi observaţia acidulată punctează dese crochiuri aluzive la flecăreala cumetrelor, la semidoctismul politicienilor, la moravurile electorale şi la clişeele verbale curente (pag. 658). Impresionează, peste ani, coincidenţele (involuntare?) cu realităţile altor timpuri. De ex.: "Tocmai târziu aflară cică gândacii au fost crescuţi de mici in camere speciale şi domesticiţi după ce mai intâi chirurgi meşteri le atrofiaseră creierul" (sic!). Paralela cu "mankurţii" lui Aitmatov sau mai recentele clone vine de la sine. Sau: "O companie de furnici roşii (s. n.), spaima intregului ţinut, bandiţi cărora guvernul nu le putea face nimic, nici prin lupte, nici prin bună inţelegere, inaintau repede asupra convoiului, crezându-l plin de provizii" (pag. 387).

Sunt curioase şi "mostrele" editorului Mircea Handoca, subliniate de cenzor in perioada dictaturii, din care cauză a fost imposibilă publicarea Minunatei călătorii... până in 1989! "Preşedintele murise intr-un accident la alegerile din mai"; "Vom incerca imigraţiunea, dar va trebui mai intâi să ne convingem că ţinuturile noi sunt favorabile" etc. Memoriile unui soldat de plumb, precum işi aminteşte Mircea Eliade insuşi in Memorii: "Era un roman de nesăbuite proporţii, inglobând nu numai Istoria Universală, ci intreaga Istorie a Cosmosului, de la inceputurile Galaxiei noastre până la alcătuirea Pământului, de la originea vieţii până la apariţia omului" (Memorii, pag. 70).

Precum vedem, autorul Nopţii de Sânziene şi al Istoriei credinţelor şi ideilor religioase de mai târziu işi prefigurează din start şi in bune condiţii "şantierul" intenţiilor şi al capacităţilor sale in dezvoltare. Evident că e suficient să admiţi o exagerare a insuşirilor vizionare premature ca să ajungi la nefireasca atestare a unei "Tinereţi fără tinereţe", vorba autorului (M.E.), tot aşa cum căderea in infantilism, pe alocuri, poate semnala o intârziere in creştere, dar şi o judecată eliptică asupra avatarurilor ei. Masca lui Nietzsche care incheie acest capitol al aspiraţiilor filozofale, dar şi al intunecatelor refulări puberale este, in fond, un fragment de trecere inspre deja proiectatul roman…

II. Romanul adolescentului miop

Intr-un amplu "Cuvânt inainte" la ediţia din 1989 a Romanului… (RAM, pentru economie) comentatorul Mircea Handoca, va considera că Romanul adolescentului miop, alături de volumele memorialistice Amintiri (Mansarda), Memoires, I şi L'epreuve du Labirinthe, constituie o importantă sursă documentară "şi cel mai valoros text din ineditele definitivate ale adolescenţei lui Mircea Eliade…". Estimările calităţilor estetice sunt destul de prudente, acad. Eugen Simion, de exemplu, considerându-l "un program ambiţios, pe care romancierul, mult prea tânăr nu l-a putut traduce intr-o formă satisfăcător estetică" (E.S., "Mircea Eliade, spirit al amplitudinii", pag. 17). Este o apreciere mult prea rezervată, după părerea noastră, exprimându-ne aici regretul că autorul şi-a părăsit imprudent opera, in fond, "definitivată", şi având in mâinile sale toate componentele unei lucrări artistice originale, care, dacă ar fi apărut la timp, ar fi schimbat esenţial raporturile valorice din epocă, gen Ion Agârbiceanu, Ionel Teodoreanu sau chiar Mihail Sadoveanu in lucrările de acelaşi gen…

Afirm acest lucru, gândindu-mă la acele capitole din roman, care, luate in mod autonom, sunt nuvele pe deplin inchegate, portretizări lapidar haşurate ori schiţe inedite de stări psihologice şi experienţe adolescentine, nemaiintâlnite până la acea vreme in literatura română. Acestea sunt capitolele Părţii I: Trebuie să scriu un roman, Gloria lui Robert, Jurnal de clasă, Un prieten, Corigenţa, Vacanţa şi Jurnal de vară. Din Partea a II-a: Mansarda, Muza - societate cultural-dramatică, Fănică, Domnul redactor, Drumul către mine insumi şi Cu Moş-Ajunul. Şi, din Partea a III-a: Sâmbătă, Papini, eu şi lumea, Prietenii şi Bacalaureatul. Din volumul II Gaudeaumus (care poate fi citit şi ca lucrare separată despre studenţie), absolut nou ca tehnică narativă, a fost evidenţiat de critici (E. Simion ş. a.). Cap. XX Personagiile judecă autorul… Aici autorului i-a lipsit doar un efort de limpezire şi de restructurare coerentă, de ansamblu, a fragmentelor valoroase.

Precum remarcă acelaşi E. Simion, Mircea Eliade prin RAM "Incercase prima oară: 1) să dea o imagine nouă despre psihologia adolescentului 2) să folosească intr-o scriere de tip autobiografic, evident cu mijloacele vârstei, ceea ce mai târziu s-a numit estetica autenticităţii şi a experienţei şi 3) să-şi imagineze o nouă construcţie de roman sub forma unui jurnal al autorului care este, in acelaşi timp, şi naratorul din text" (Op. cit., pag. 17).

Aşadar, mai detaliat, ingredientele (sau obsesiile) formatoare ale universului adolescentin ar fi următoarele: Mansarda, ca spaţiu arhetipal in poetica eliadiană, succedată de Biblioteca, văzută şi ca o amantă (pag. 122), şi Cişmigiul, constituind acel imago mundi necesar permanentei reveniri şi refaceri. Apoi, Ochelarii adolescentului miop, Muza ca teatru şi Muza ca personaj ideal cumulativ al tuturor "membrelor" din preajmă. Biciuirea cu frânghia sau autoflagelarea este o altă componentă. Cu Moş-Ajunul, Sâmbăta, Bacalaureatul, Credinţa sau Căutarea credinţei, Portretul şi Visul, sunt componentele de bază, care intregesc structura acestui univers suficient de coerent.

Mansardei, evocată şi in Memorii, ii este dedicat un intreg capitol, la un moment dat vorbindu-se chiar de "sufletul mansardei" (pag. 122)!: "Primăvara, odăiţa e tristă. Eu nu vreau să fie tristă, dar aşa e. Afară e soare mult şi nelinişte şi ghicesc zbor de albine şi ramuri inflorite şi castani umezi. In odăiţă, soarele a adus lumină multă, dar lumina se revarsă pe ferestre inapoi afară. La mine, totul e mort. Şi cutiile cu insecte, şi ierbarul, şi biblioteca, şi teancurile de reviste. Şi peste toate se aşterne praf, şi seara se face tot mai multă tăcere. Şi ghicesc atunci cum se strecoară pe sub castani perechi" (pag. 121). Sau: "Nimeni nu ştie că eu m-aş sufoca respirând alt văzduh decât acela al odăiţei in care am invăţat slovele pe o tăblie de carton. Când mă intorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topeşte alături de al meu. Ce se va intâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul!?" (pag. 124 şi urm. 192, 194, 195, 196, 210, 212…).

Ungherul discret ascunde, de fapt, drama sufletească a adolescentului miop, aici profilându-se ca atare linia dramatică a naraţiunii. "Inţeleg şi eu că toată durerea sufletească a unui adolescent miop nu va mişca nici un suflet dacă acest adolescent nu se va indrăgosti şi nu va suferi" (pag. 59). Destăinuirea este reluată obsesiv: "Eu sufăr din pricina miopiei şi a urâţeniei mele. Aş suferi mai mult dacă aş fi respins. Iar eu vreau să inving intotdeauna. De aceea mă arăt retras, dispreţuitor. Nădăjduiesc intr-un timp când munca mă va inălţa destul ca să atrag privirile" (pag. 68). Autoportretul este haşurat cu o plăcere aproape sadică: "Micşoraţi in pleoape veştede, deasupra cearcănelor de nesomn, cu lacrimi ipocrite de miopie, furişaţi sub lentile ce deformează şi dezgustă, ochii mei nu sunt luaţi in seamă. Nimeni nu bănuieşte câtă poftă, câtă cruzime şi câtă ură se ascund intr-inşii. Nimeni nu mi-a intâlnit vreodată privirile ce tâlhăresc carnea şi dezgolesc trupuri, şi muşcă feciorii. Sunt urât şi buzele se strivesc livid, şi oasele se sfarmă. Trupurile işi intorc privirile de pe trupul meu schilod" (pag. 181). Acesta e şi motivul adulaţiei şi contestării lui Papini, cel din Omul sfârşit: "L-am urât, pentru că el cuvântase lumii ceea ce voiam să cuvânt eu. Şi l-am iubit pentru că mi-a scris viaţa… Adolescenţa chinuită de miopie şi obsesii cerebrale, roasă de nebuneşti ambiţii, biciuită de neputinţă, consumată de plâns, pe care nu l-a auzit nimeni şi nu l-a bănuit nimeni şi nu l-a mângâiat nimeni" (pag. 183). Autoironia violentă, usturătoare, denotă aici şi o incrâncenată voinţă de depăşire a miopiei generale, despărţirea de contingent, străluminarea şi singularizarea inerentă: "Odată cu prietenii se rup şi fâşii din sufletul meu. Iar eu le simt cum se duc, una câte una, şi sufletul mi-e tot mai pustiu, şi mai stearpă iubirea către oameni…" (pag. 198). Fireşte, judecăţile sunt maximaliste, de la totala negare la totala dăruire, stările alternează intre exuberanţă şi melancolie, ordonate constant de autoflagelul impus: "Câte ceasuri petrecute cu dinţii strânşi, câte nopţi calde, cu lună, care mă ispiteau să visez şi să rătăcesc pe străzi şi pe care le petreceam singur, nu s-au dovedit zadarnice. Şi tot plânsul meu, toată mândria mea, toată durerea trupului biciuit cu frânghia sunt neputincioase in faţa unei zile de noiembrie" (pag. 146). "Câteodată, picături calde mi se prelingeau de pe umăr spre şolduri. Pieliţa de la incheieturi era ruptă de frânghie. Sângele picura şi eu trebuia să-mi spăl cămaşa in zori" (pag. 148).

In acest decor sordid, bucuriile vin totuşi cu toată forţa plenitudinii tinereşti. Muza - Societatea cultural-dramatică a clasei a VI-a din Liceul "Spiru Haret", este ca o mângâiere pentru toate biciuirile şi restanţele disciplinare, fiind descrisă cu vervă şi lux de amănunte: Şi "in clasa a V-a alcătuisem un "Cerc de studii"…, "Muza", insă e cu totul altceva. Mai intâi, la "Muza" vin şi domnişoare. Şi incă domnişoare drăguţe, voioase şi indrăzneţe. După fiecare şedinţă, noi comentăm ore intregi activitatea societăţii şi farmecul membrelor. Mai ales farmecul membrelor" (pag. 126). In cea mai bună tradiţie crengiană, cu mult nerv, este povestit episodul colindului, din care transpare un adevărat Creangă, urbanizat dar la fel de autentic. Ceata urătorilor are un repertoriu impunător, de la Bună Dimineaţa şi Moş-Ajun până la Gaudeamus igitur dar cuprinzând, conform mediului eterogen, şi Pe-al nostru steag e scris unire, A ruginit frunza din vii, Totdeauna, totdeauna să bem vinul ca şi-acum, In toată Sevilla nu-i una ca tine, romanţa din Don Juan şi Prologul din "Pagliaccio"! Tradiţia este continuată şi imbogăţită magistral: "La o casă mare, de pe strada Batiştei, am găsit lanţul pus la uşă. La alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi entuziaşti: - Bună dimineaţa la Moş-Ajun! Poprişan a luat atunci preşul de fier şi l-a târât prin toată curtea, zvârlindu-l peste gard.

- … Mama lor de ciocoi. Stingeţi lumina, ai?

Apoi, către cei din casă, tare:

Dar ce credeţi voi, bă, boanghenilor!? Că murim de foame şi am venit să cerşim, ai? Tradiţia, bă… Paştele vostru…" (pag. 170).

Treptat, se conturează imaginea plenară, vie a personajului romanesc: "Am hotărât de multe ori să mă analizez până la capăt, să pătrund cât mai adânc şi calm in suflet. Dar n-am izbutit. Niciodată nu m-am putut concentra. N-am putut gândi asupra mea insumi. De câte ori incercam să mă analizez, mă trezeam intr-un intuneric desăvârşit. De unde să incep să mă caut? Unde aş putea fi eu insumi?

Ce căutam eu? Sufletul meu. Unde? Şi cum se putea recunoaşte adevăratul meu suflet intre miile de suflete pe care le purtam cu mine?" (pag. 158). Acesta este capitolul "drumului către mine insumi": "Ştiu: nu sunt un băiat frumos, dar am 17 ani. Şi in ceasurile când ochii imi alunecă de pe carte, iar voinţa imi slăbeşte, mă gândesc mult la aceşti 17 ani.

De multe ori, izbândesc. Lucrez până noaptea şi adorm fericit că m-am invins pe mine. Adorm surâzând." (pag. 160). Depăşirea carenţelor (şi a corigenţelor) culminează cu izbânda Bacalaureatului, unicului din intreg fluxul, dar şi această izbândă este considerată drept una accesibilă, eroul incă visând Romanul ca o "depăşire a limitelor", dar, in esenţă, căutând suportul existenţial in Credinţă, in sublimarea fiinţei şi indreptăţirea prin transcendent a datului ei teluric: "Nu inţeleg mistica, deşi m-am convins de mult că mistica nu trebuie inţeleasă. Nu mă pot apropia efectiv de duhul sfinţilor, pentru că mi-e teamă să nu mă conving din autosugestie, din dorinţa convingerii, iar nu din evidenţa adevărurilor".

"Nici nu ştiu dacă ceea ce-mi lipseşte e credinţa (s. n.)" (pag. 204).

Ceva mai târziu, in primul an de facultate (v. Gaudeamus), profesorul de filozofie i-a limpezit intr-un mod original obsesiile teognostice: "Dacă vrei să afli religia, citeşte logică, medicină şi biologie, mai ales sinteze biologice. Religia (s. n.) câştigă procesul in absenţă…" (pag. 251).

Nu ştim in ce măsură şi-a limpezit căutările enciclopedistul de mai târziu, probabil că nu in zadar Emil Cioran i-a spus "credinciosul fără religie", deşi exagera evident in privinţa inegalabilului intemeietor al Teoriei şi Tehnicii Sacrului: "Marele mister constă in faptul că sacrul chiar se manifestă, căci (…) manifestându-se, sacrul se limitează, se istoricizează" (MVM, pag. 121, citat după Eliadiana, Editura Polirom, pag. 138).

Oricum, e cert că Romanul adolescentului miop s-a răzbunat printr-o supremă iniţiere vizionară a neimpăcatului său prototip. Este insăşi experienţa edificării de sine, precum o defineşte criticul Dan C. Mihăilescu in Prefaţa sa la o nouă ediţie a romanului Romanul unui om sucit, aşa se intitula iniţial: Topirea Jurnalului in roman este cea mai stimulativă şi mai fermecătoare "lecţie" pe care o putem extrage din aceste pagini. Chiar dacă astăzi tânărul de 15-18 ani navighează pe Internet prin Cyber - spaţiu şi realităţi virtuale, experienţa edificării de sine prin alchimia realităţii in jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală" (Mircea Eliade, RAM;, Ed. Cartex 2000, Bucureşti, pag. 10). Este marea lecţie, pe care o oferă urmaşilor acest "geniu al pubertăţii" in aparent neasamblatul său "manual şi panoplie a sincerităţii", după inspiratele formulări ale aceluiaşi Dan C. Mihăilescu.

III. Memorii, 1907-1960

In arhitectura complexă a lecturilor incrucişate - studiu monografic, eseu, povestire, roman, amintire, articol de ziar - cartea de Memorii apărută iniţial in două volume deţine o funcţie cheie de oglindă hermeneutică, matrice, "dactiloscop" memorialistic şi antropozofic, vademecum indispensabil, alături de Jurnal şi Incercarea labirintului in procesul de interpretare a vastei opere eliadeşti. Scrise după anii '60 şi publicate (primele fascicole) la mijlocul anilor '70-'80 ai secolului trecut, Memoriile acoperă, fără a epuiza insă, cea mai mare parte a vieţii lui Mircea Eliade, neconstituind propriu-zis o piesă din corpusul, eterogen, al inceputurilor literare, dar completând şi detaliind aspecte ale acestor inceputuri şi aruncând lumină chiar dincolo, până la materializarea mai mult sau mai puţin coerentă a proiectelor iniţiat(ic)e.

Dintre cele mai timpurii amintiri se remarcă cele două episoade, de la vârsta de patru sau cinci ani, cărora autorul le conferă o importanţă esoterică, ele insoţindu-l o viaţă şi alimentându-i energiile: "Cred că aveam patru sau cinci ani când, atârnat de mâna bunicului, am zărit, printre pantalonii şi rochiile care inaintau agale, la căderea serii, pe Strada Mare, o fetiţă cam de vârsta mea, purtată şi ea de mână de un bunic. Ne-am privit amândoi, adânc in ochi, şi, după ce a trecut, m-am intors s-o mai privesc şi am văzut că intorsese capul şi se oprise. Au trecut aşa câteva clipe, până ce bunicii ne-au tras pe fiecare după sine. Nu ştiam ce se intâmplase cu mine. Simţeam doar că se intâmplase ceva extraordinar şi hotărâtor. Intr-adevăr, chiar in seara aceea, am descoperit că mi-era destul să evoc imaginea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecând intr-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi indefinit" (M., pag. 11). Scena din salonul cu oglinzi veneţiene " in ale căror ape adânci şi clare mă regăseam altfel" e de aceeaşi relevanţă pentru sondarea universului misterios, transcendent, pe care il intuia cu atâta intensitate copilul de atunci…

De o pedanterie exemplară in prezentarea detaliilor, autorul realizează in Mansarda, prima parte a Memoriilor, o frescă impresionantă a societăţii româneşti antebelice, văzută prin ochii avizi de copil. Capitolul "Războiul la nouă ani" este edificator in acest sens. Este reprodusă cinematografic scena bombardamentului german de pe bulevardul Brătianu (pag. 32) […], iar vestea victoriilor ulterioare ale armatei române de la Mărăşeşti şi Mărăşti i-au infierbântat imaginaţia şi elanul patriotic: "Incercam să-mi imaginez altceva: regimente româneşti ascunse in munţi, petrecând toată iarna lui 1917 in peşteri şi păduri, atacând in timpul nopţii depozitele germane de muniţii. Dar aveam atâtea alte lucruri de făcut. Curând, am aflat că inaintarea trupelor se oprise definitiv datorită descompunerii armatei ruseşti. Ajungeau până la noi ştiri despre satele prădate şi arse in spatele frontului de către diviziile care părăsiseră lupta şi se indreptau spre Rusia" (M., pag. 43)! Cât de mult seamănă ultima scenă cu ignobilul comportament muscălesc din Basarabia şi Transnistria anilor '90, la destrămarea imperiului sovietic!...

***

G. Călinescu l-a acuzat de "gidisme" veristo-erotice, refuzându-i erudiţia şi deschiderile spre fantastic. Intelectuali notorii precum Mircea Vulcănescu, Şerban Cioculescu, Petru Comarnescu ş. a. i-au salutat inceputurile, intuind in el efebul profetismului românesc. Iată ce scria Şerban Cioculescu in 1928, la un an de la apariţia primului ciclu compact de foiletoane eliadiene Itinerariu spiritual, scrise la vârsta de 18-20 de ani!: "D. Mircea Eliade s-a făcut cunoscut in ultimii doi ani prin viguroasa, uneori iconoclasta activitate publicistică. Este un temperament in erupţie, afirmat imperios ca un mugur ce ar plesni inainte de timp cu sonoritatea explozivă a florii de cactus" (…) "Inarmat până in dinţi cu erudiţie impresionantă, complezent predominată de istoria religiilor, culturilor şi misterelor, după ultimele autorităţi in materie, erudiţie uneori pletorică, ce se imbată poetic prin abuz; inzestrat cu memorie, putere de asimilaţie, supleţe, abilitate, indrăzneală, expresivitate stilistică, face faţă superior in rolul de inregistrator de tendinţe şi de şef de coloană al tineretului de spiritualitate mistică şi ortodoxă" (Mircea Eliade Profetism românesc, vol. I, p.66, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990). O dată cu lansarea ironică a noţiunii de "trăirism", Şerban Cioculescu il remarcă totuşi pe Mircea Eliade drept exponentul cel mai de seamă al noului existenţialism românesc.

Elucidând retrospectiv acest capitol, Mircea Eliade scria: "Imi aduc aminte de unul din aceste articole patetice: Anno Domini, care l-a impresionat pe Perpessicius pentru că, spunea, regăsise in el "spectrul războiului". Era vorba de tulburătorul semnal de urgenţă juvenilă in faţa unui iminent război mondial, fapt ce dicta alte ritmuri de afirmare a generaţiei torturate de imperativul sintezei decât cele practicate intr-o Românie incă somnolentă". "Teama mea era, mărturiseşte Eliade (…), că timpul ne e potrivnic, in sensul că, pentru ce aveam de făcut dispunem de prea puţin timp; că, deci, nu trebuie să-l risipim zadarnic. Pe un alt plan, era aceeaşi "luptă contra somnului" pe care o incepusem in liceu, când imi dădusem seama că pentru ceea ce aveam de făcut - mii de cărţi de citit, atâtea ştiinţe de invăţat - 16 ore de veghe nu-mi erau de ajuns" (Mircea Eliade Profetism românesc, pag. 15-16). Anno Domini, intr-adevăr, a marcat o etapă decisivă, cu neobişnuite reverberaţii până in zilele noastre: "Trebuie să muncim cum părinţii noştri niciodată n-au muncit, ca să ne transfigurăm, să ajungem oameni şi să facem din această ţară a noastră un pământ al oamenilor, un pământ in care sfântul să nu fie socotit nebun, iar dreptul să nu fie scuipat ca un nătâng. Nu inţelegeţi că acest ultim an (!) trebuie să-l inchinăm aerisirii oraşelor noastre, secării bălţilor moldo-valahe, că trebuie să răsuflăm şi noi văzduh proaspăt incai in ceasul morţii? Şi mai ales, nu inţelegeţi că toate acestea nu trebuie să rămână vorbe vorbite, ca la inaintaşii noştri" (idem, pag. 127).

Traiectoria vieţii şi operei lui Mircea Eliade este una realmente iniţiatică, ce poate oferi omenirii una din căile sigure ale salvării şi inălţării purificatoare.

BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Eliade, Cum am găsit piatra filozofală. Scrieri de tinereţe, 1921-1925, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
2. Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
3. Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2003.
4. Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991-1997.
5. Eliadiana, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
6. Mircea Eliade, comentat de Mircea Handoca, Editura Recif.
7. Mircea Eliade, Incercarea labirintului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
8. Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. 5, Editura FCR, Bucureşti, 1992, postfaţă de E. Simion.
9. Mircea Eliade, Lucrurile de taină, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
10. Mircea Eliade, Fragmentarium, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
11. Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, 1932-1938, Editura Humanitas; Casa Radio, Bucureşti, 2001.
12. Mircea Eliade, Meşterul Manole, Editura Junimea, Iaşi, 1992.
13. Ion Petru Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, 1995.
14. Richard Reschika, Introducere in opera lui Mircea Eliade, Ed. Saeculum I.O. , Bucureşti, 2000.
15. Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Ed. Demiurg, (f.a.).