Citeam acum cîteva zile într-un cotidian o relatare despre un grup de tineri autori de la noi care îşi propun, nici mai mult nici mai puţin, decît „să schimbe direcţia poeziei româneşti”, delimitîndu-se de o presupusă generaţie douămiistă, rămasă, trebuie să înţelegem, în urmă. Scenariul se repetă aproape cu fiecare autor care îşi ia drept atú tinereţea pentru a se apuca să facă revoluţii în literatura ţării lor sau a lumii, chiar dacă acest lucru are şanse infime de a se realiza vreodată. Este, dacă vreţi, o chestiune de ritual al intrării cu surle şi trîmbiţe în literatură sau în artă, care nu ne mai miră. (Şi eu care, depăşită de evenimente, tocmai mă gîndeam dacă poeţii sau dramaturgii momentului 2000 au destulă consistenţă şi sînt destul de numeroşi pentru a reprezenta o nouă generaţie literară sau acest lucru se va putea vedea foarte clar peste 10-15 ani, cînd cărţile lor vor afirma-o mai răspicat). Sînt atitudini, manifestări, curiozităţi pasagere care ţin de spectacolul –astăzi fără frontietre – al vieţii literare sau chiar al celei extraliterare.

Prăpastia dintre generaţii, acel faimos generation gap despre care s-au scris atîtea pagini este pînă la urmă un mit ca atîtea altele, construit pe locuri comune, pe ego-uri supradimensionate sau banale acidente biografice, pe complexe legate de vîrstă, de orgolii nesatisfăcute, de locuri în top, de mici avantaje sociale. Confruntările apar însă ca inevitabile şi de multe ori generatoare de energie pozitivă.

În locuri ca ale noastre breslele artistice nu sînt nici atît de numeroase, nici atît de puternice şi chiar nici atît de motivate pentru a se angaja în războaie generaţioniste de uzură cum se întîmplă în alte părţi. Bătăliile „canonice” improvizate într-un colţ sau altul de ziar/revistă nu sînt duse niciodată pînă la capăt iar în spaţiul public sau în confruntarea directă de idei ele lipsesc aproape cu desăvîrşire. Sîntem tentaţi să punem această situaţie pe seama temperamentului cam mălăieţ şi a timidităţii endemice ce ne caracterizează. În cele ale spiritului mai ales. Dar şi pe o anume inconsistenţă sau inadecvare a termenilor generici precum canon, tradiţie, metodă, direcţie, curent şi alte trufandale teoretice, care, în virtutea împrejurărilor istorice… şi aşa mai departe, n-au avut condiţii pentru a se impune ca atare, dară-mite a se maturiza. Teoreticienii noştri s-au confundat adesea cu criticii sau istoricii literari şi invers, iar „canoanele” (cu excepţia metodei realismului socialist despre care s-au făcut atîtea teze de doctorat), existînd paralel cu practica literară, au pus şi mai pun în dificultate pe temerarii care se avîntă să le aplice, indiferent de competenţa sau de buna lor credinţă.

Împărţirea pe generaţii a fost întotdeauna mai uşor de identificat în promoţiile succesive de absolvenţi de filologie sau, mai nou, în grupurile de autori adunate în jurul unor publicaţii de cultură. Cu toate acestea, criteriul rămîne unul mai mult statistic şi clar simplificator.

Ceea ce înveninează relaţiile sau spaţiile dintre generaţii, acolo unde această relaţie profesională practic nu se încheagă, este o inadvertenţă de fond legată de falia care s-a produs în societatea noastră în ultimele aproape două decenii post-totalitare între formele vechi şi cele noi în care se scrie, se face muzică, se joacă pe scenă, se pictează, se gîndeşte şi se judecă arta. Cramponarea de un trecut „auroral”, de cele mai multe ori personalizat, pe de o parte, şi refuzul lui zgomotos, pe de altă parte, nu sînt complet străine de o componentă ideologică mai mult sau mai puţin conştientizată.

Cum se comportă (cum ar trebui să se comporte) critica în această poziţionare plină de adversităţi sau doar marcată de atitudini şi stări de spirit diferite? În timp, s-ar putea manifesta şi la noi o tendinţă, pe care istoria literaturii şi a artelor a ilustrat-o frecvent: generaţiile, mişcările, grupările artistice să-şi promoveze singure programele şi principiile sau, în cazuri şi mai fericite, să-şi producă propriii critici şi teoreticieni, care să facă delimitările necesare, să arbitreze procesul şi să impună criterii în absenţa celor vechi. Au existat şi la noi încercări în acest sens.

Cele mai tinere generaţii au deplina libertate de a-şi face din asta o normă.