Revista revistelor

PLURAL, 2, 2007. Universul literaturii pentru copii prin mostre din scriitori români. Astfel această  revistă-antologie îşi continue cu bine misiunea de a pune la dispoziţia cititorului străin aspecte din cultura, civilizaţia, gândirea românească. Un volum masiv de peste 500 de pagini, insuficient, fireşte, pentru a cuprinde totul dar cuprinzător şi reprezentativ pentru a proba calitate şi a atrage cititorul străin şi mai ales de a-l face să „probeze” din universul respectiv. Îl ajută, de altfel, şi textele „explicative” semnate de Adrian Solomon, Aurora Fabritius (şi redactorul-şef al „Pluralului”).

LETTRE INTERNATIONAL, ediţia de vară, 2007. Cu texte care pur şi simplu se cer citite. „Moscova, 1937” de Karl Schlögel. Un eseu care dacă doar ar fi evocat anul terorii staliniste prin cifre de adevărată groază apocaliptică, ar fi fost un gest de evocare. Autorul însă merge mai departe de această tradiţie a cifrelor şi încearcă să înţeleagă întreaga realitate politică, economică, culturală, socială, umană a acelei perioade în care nu numai s-a murit ci şi s-a trăit (aşa cum s-a trăit), s-au produs modificări sociale, economice, urbanistice profunde în viaţa punctului central al URSS. Stalinismul ca „civilizaţie specifică”. Autorul încearcă să vadă cum teroarea şi consimţirea la ea, violenţa de sus şi de jos s-au interferat şi s-au condiţionat reciproc. „Partidul – şi odată cu el stăpânirea – a supravieţuit numai pentru că a înlăturat orice umbră de slăbiciune, de sciziune, de disidenţă în chiar nucleul puterii. Epurarea neloialilor, a persoanelor nesigure, a celor cu un trecut opoziţionist, cu origine de clasă îndoielnică, a celor nu cu desăvârşire orbiţi în faţa realităţii, a devenit o condiţie a supravieţuirii. Autoafirmarea avea nevoie de duşmanul extern şi intern. Ascuţirea luptei de clasă, teza centrală a lui Stalin, nu se datora unei  analize a claselor, ci unui concept de păstrare a puterii cu orice preţ. Lupta împotriva duşmanului era axa lăuntrică a conştiinţei de sine a puterii; a pune la îndoială ritualurile necondiţionate… devenea un pericol mortal. Imagini ale duşmanului asigură un sprijin. Ţapii ispăşitori captează măcar pentru un moment ura care altminteri s-ar putea îndrepta împotriva ta însăşi, împotriva ta ca putere. Cu cât mai mare este primejdia sugerată sau reală, cu atât mai imperioasă devine cerinţa unităţii înlăuntrul propriilor rânduri. Nemaiexistând clase, ci numai elemente duşmănoase, orice confruntare cu duşmanul era una cu nişte criminali, neputându-se acţiona astfel decât cu mijloacele poliţiei şi ale serviciilor secrete. Într-o societate zguduită de răsturnări epocale, populată de mase de oameni smulşi din traiectoria lor existenţială o societate unde garanţiile instituţionale fuseseră înlăturate, nu lipseau fricţiunile, contradicţiile, duşmăniile, rivalităţile, ura; pe scurt: totul amintea de o situaţie în care erau valabile mai degrabă regulile darwiniste ale unui spaţiu devenit anonim şi ale unui survival of the fittest („supravieţuirea celui mai pregătit”), decât regulile unei rezolvări a conflictelor cât de cât moderată instituţional… Căutarea duşmanilor, descoperirea şi demascarea duşmanilor este, ce-i drept, datorată unei tendinţe paranoice originare încă din timpurile ilegalităţii şi ajunsă la obişnuinţă în nucleul de conducere stalinist; înainte de toate, însă, această atitudine era expresia unei concluzii esenţiale pentru supravieţuire, şi anume că nimic nu ţine atât de strâns unită o grămadă de inşi disperaţi şi primejduiţi ca ameninţarea din partea unui duşman supradimensionat, mai cu seamă dacă este şi în legătură cu străinătatea…” „Totul se alătură, se interferează aici: spaţiile jubilaţiei şi spaţiile terorii, tribunalele triumfului şi mesele la care se aşază  condamnaţii la moarte, pieţele publice în noua lor înfăţişare şi locurile mărginaşe unde execuţiile se efectuează zi de zi…” În ziare („Pravda”, „Vecerneaia Moskva”, de exemplu) se pot citi în acelaşi număr, alături, „comunicatul privind condamnările la moarte, pronunţate în procesul contra lui Piatakov, anunţarea unui concurs de pian; informaţii despre extinderea reţelei saloanelor de coafură şi a curăţătoriilor chimice, alături de ştiri despre crescândul pericol de război; lângă un reportaj despre parada sportivilor din Piaţa Roşie, un instructaj despre modul cum recunoşti spionii;… comunicarea unei condamnări la moarte, alături de anunţarea celor mai libere alegeri din lume…”

În acelaşi context „Portretul unui monstru ca tânăr artist” de I.M. Cortzee, eseu pe marginea romanului lui Norman Mailer Castelul din pădure, despre Hitler şi, implicit, Stalin, doi dintre „cei mai sângeroşi măcelari şi monştrii cei mai ticăloşi din punct de vedere moral ai secolului douăzeci”. Mai exact, autorul încearcă să înţeleagă dacă aceşti indivizi deveniţi conducătorii celor mai puternice state din lume au avut o predeterminare socio-umană din copilărie, prin contextul în care s-au născut şi au copilărit, prin felul în care au fost crescuţi şi educaţi, prin descendenţă genetică (genealogică). După Mailer, Adolf Hitler era un copil „antipatic,  smiorcăit, escroc sentimental”, ros de dorinţe incestuoase şi gelozii oedipiene şi profund neiertător. „Pluteşte un miros neplăcut în jurul său, notează Mailer în romanul menţionat, de care nu poate scăpa; de asemenea, are obiceiul să se cace pe el atunci când e speriat”. Coetzee previne şi asupra primejdiei sociale pe care o pot prezenta indivizii fără pregătire şi fără să-şi fi confruntat ideile: „Deoarece nu a fost niciodată student, prin urmare nu s-a dus la cursuri, n-a avut de parcurs bibliografii obligatorii şi nici n-a avut colegi cu care să discute în contradictoriu, ori lucrări de scris şi examene de pregătit, ideile doar pe jumătate coapte pe care şi le-a apropriat n-au fost niciodată combătute de altcineva. Cei cu care se asocia erau persoane fără o educaţie temeinică, instabile, lipsite de o disciplină a studiului, exact cum era şi el. Nici unul din cercul lui de cunoştinţe nu avea capacitatea intelectuală de a-i pune pe mentorii aleşi de Hitler la locul pe care-l meritau pentru ceea ce erau: şarlatani demni de dispreţ şi uneori comici”. Şi în continuare, despre un alt aspect esenţial: „În mod normal, o societate poate tolera, chiar trata cu îngăduinţă o anumită pătură de autodidacţi şi indivizi excentrici, care mişună în jurul instituţiilor sale intelectuale. Ceea ce singularizează cariera lui Hitler este faptul că, printr-o confluenţă de evenimente în care norocul a jucat un anume rol, el a fost în stare nu numai să-şi răspândească filosofia lipsită de sens printre conaţionalii săi germani,  ci s-o şi pună în practică în întreaga Europă, iar consecinţele sunt cunoscute de toată lumea.” Cu adevărat.

În acelaşi număr de „Lettre Internationale” Gabriel Dimisianu se referă la trei cărţi de convorbiri cu oameni de cultură, scriitori în primul rând, apărute în intervale de timp diferite dar care, împreună, oferă o panoramă a modului în care era (este) concepută misiunea scrisului, a actului artistic, implicit a artistului (scriitorului), arta şi politicul, „exclusivismul postcomunist”, dificultăţile pe care, paradoxal (s-ar părea), le creează libertatea de exprimare de după ’89, despre nevoia de pluralism, destinul omului politic român care, de exemplu, după Nicolae Manolescu „nu are viitor”, nu „supravieţuieşte clipei”. Cele trei cărţi: Mărturia unei generaţii de Felix Aderca, (apărută în 1929), Lumea de mâine de Ion Biberi (1946) şi Convorbiri la sfârşit de secol de Mircea Iorgulescu (2006).

Alexandru Al. Şahighian relatează despre spectacolele din cadrul ultimei ediţii a Festivalului de teatru de la Berlin, Felicia Antip se referă cu lux de amănunte la „cei mai buni tineri romancieri americani”, fie şi apelând la surse intermediare, constatând că noua generaţie de scriitori americani lasă în primul rând impresia de deschidere spre toate orizonturile: „Centripetismul literaturii americane care ignora restul lumii sau îl privea doar din perspectiva vizitatorului intrigat sau amator de pitoresc a fost înlocuit de încercări sincere de a înţelege alte civilizaţii, de prospectări ale problematicii interferenţelor culturale, migraţiei şi ale capacităţii americanilor de a se adapta la noile realităţi de pretutindeni.” Fragmente din romane celebre, traduse în română, în curs de apariţie la edituri din România: Ragtima (E.L.Doctorow), Măştile (Fumiko Enchi), O mie de fărâme (James Frey), Din toată inima, al dumitale Şurik (Ludmila Uliţkaia).

ROMÂNIA LITERARĂ, nr. 34, 2007. „Starea prozei” – Ion Simuţ despre proza românească (general-româneşti) actuală, „file dintr-un carnet”. Mai întâi despre proza existentă: „Avem, prin scriitorii foarte tineri şi prin scriitoarele foarte tinere, o proză curajoasă în limbaj, alunecând graţios în pornografie, dar e o proză timidă în construcţie, artificioasă în intrigă şi cam previzibilă în subiectul epic. Nu bate mai departe decât versurile sarcastice şi dezinhibate din experienţa muzicală tip hip-hop. Carenţa epicului ar fi principala defecţiune, pentru că în romanele noastre nu prea se întâmplă mare lucru. (subl.n.) Prozatorii noştri trebuie să înveţe naraţiunea şi narativitatea după Graham Greene, de exemplu. Cele mai bune romane din proza actuală au o intrigă de bibliotecă: sufletul androgin în Pupa russa de Gheorghe Crăciun, sau relaţia ucenic-maestru în romanele recente ale lui Nicolae Breban, până la Puterea nevăzută apărut acum câţiva ani, sau dezastrul spiritual al epocii actuale, ca în romanele lui Dan Stanca. Repet: aceştia sunt tocmai prozatorii români pe care pariez, împreună cu cei trei pomeniţi mai sus (D. Ţepeneag, A. Ecovoiu, M. Cărtărescu) dar mă întreb ce le lipseşte pentru a stârni un ecou important în Europa. Şi un răspuns acesta ar fi: Sunt prea livreşti, prea eseistici, poate prea narcisişti, parcă ar scrie numai pentru critică. De aceea şi succesele lor sunt în mai mare măsură de critică decât de public. Prozatorului român actual îi lipseşte experienţa scenariului de film, cu două mari excepţii: Mircea Daneliuc şi Răsvan Popescu. Nu e întâmplător că e direcţia din care ne putem aştepta la cele mai interesante surprize. E o soluţie (una, printre altele) pentru un posibil roman de succes”. Despre ce fel de proză e vorba?  „Avem nevoie,  notează Ion Simuţ, de o proză mai umblată, mai deschisă, mai dinamică, aşa cum sunt analiştii noştri politici. Dacă aceştia din urmă ar scrie analize politice ca şi cum am fi o societate închisă, de tip comunist, nu ar avea nici o audienţă. Dar pentru că ei ştiu ce idei se vântură în afară, devin interesanţi, atractivi: contrapun ceva societăţii româneşti. Nu vreau să spun că soluţia ar sta neapărat într-un perspectivism internaţional de tip Henry James sau Graham Greene, dar nici departe nu sunt de această opţiune. De aceea, cred în succesul posibil, dincolo de graniţele noastre al unor prozatori ca Dumitru Ţepeneag şi Alexandru Ecovoiu. Scenariul prozei lor are o deschidere europeană ce poate interesa. Fantasticul si autoficţiunea din proza lui Mircea Cărtărescu au, de asemenea, ceva straniu, insolit, cu putere de pătrundere în afară”. Factorii de stimulare a producţiei de proză de interes şi de calitate? „Pentru dinamizarea producţiei narative, editurile ar putea institui concursuri pe subiecte date sau pe subiecte de exploatat. Ca la şcoală, compunerile… De pildă un grup de tineri merge la cules căpşuni în Spania… Dacă tot nu contează subiectul, după cum spun cei mai mulţi critici şi prozatori, de ce nu ar testa scriitorul piaţa? Contează intriga şi stilul. De ce i-ar deranja pe profesioniştii romanului că un editor le propune să pornească de la nişte teme, dacă ele tot nu contează? Ca să nu cădem în derizoriu, rog să se recitească romanele lui Graham Greene şi să se observe ce a făcut el cu „puterea şi gloria” unui preot alcoolic într-o regiune din Mexic, ameninţată de comunism sau cu un „american liniştit”, îndrăgostit într-un Vietnam aflat în război. Evident că această discuţie cu o bună doză de umor şi de arbitrar poate fi suportată numai de scriitorii pentru care contează cititorii, chiar şi cei care merg la cules de căpşuni în Spania. Pentru ceilalţi, e o absurditate. Iar eu le dau perfectă dreptate. Cerinţa pieţei sau a Europei (sunt două instanţe nu radical diferite), dacă nu e asumată, interiorizată, nu valorează nimic. Adevăratul scriitor, cel de valoare excepţională, năzuieşte să se exprime pe sine şi nu să-i mulţumească, meschin şi vulgar, pe alţii. Deci, ne întoarcem la dilema iniţială, esenţială: în această ecuaţie cine primează, scriitorul sau cititorul? Răspunsul îl poate da numai editorul. Dacă proza noastră actuală e aşa cum e, meritul sau vina aparţin numai editorilor. Ei trebuie să ştie ce să ceară. Critica nu (mai) are o influenţă decisivă. Nici nu ştiu dacă a avut vreodată”. Despre prozatorii „specializaţi” în roman sau, vorba lui Ion Simuţ, „profesioniştii romanului”: „Suferim de o carenţă semnificativă: nu avem suficient de mulţi profesionişti ai romanului. Literatura română a mizat în roman, în privinţa construcţiei narative, pe trei direcţii. Prima şi cea mai productivă a fost a romanului-povestire, strălucit exemplificată de Mihail Sadoveanu. Este rezultatul unei mentalităţi tradiţionale sau autohtoniste. Naratorul se situează, cu o relativă inocenţă, într-un raport democratic cu celelalte personaje. Naraţiunea are o fluenţă temporală omogenă, declanşând cel mai adesea o retrospectivă nostalgică. A doua cale urmată este a romanului-nuvelă, foarte bine organizat secvenţial. E cazul tipic al lui Liviu Rebreanu. Naratorul se află deasupra lumii pe care o inventează, fără să aibă vreun raport de comunicare cu personajele. Temporalitatea e împărţită raţional în fragmente dintr-un puzzle ce se îmbucă foarte uşor, într-o cronologie previzibilă. Cea de-a treia cale – aceea pe care căutăm să o identificăm şi să o recomandăm ca o formă de maturitate a unei literaturi – e a romanului-roman, ireductibil la o povestire sau la o nuvelă mai amplă. Dintre interbelici, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu lucrează astfel, iar dintre contemporani Nicolae Breban şi Augustin Buzura. Explorarea romanului-roman e deopotrivă retrospectivă, introspectivă şi prospectivă. Construcţia e foarte complexă, fără fragmente detaşabile. Nici o secvenţă nu reflectă întregul ca în romanul-nuvelă. Fluxul narativ nu merge într-o singură direcţie, ca în romanul-povestire. Temporalitatea poate fi dată înapoi, poate fi oprită sau poate fi precipitată înainte, iar aceste manevre ale naraţiunii sunt folosite imprevizibil de către un constructor capricios. Romanul-povestire este aproape epuizat ca tehnică. Ultimul său susţinător a fost Ştefan Bănulescu, poate şi Fănuş Neagu. Cu acest tip de roman moare o epocă şi apune un stil, nu ştiu dacă definitiv. L-au mai reprezentat V. Voiculescu, Zaharia Stancu şi Mircea Ciobanu. Romanul de construcţie nuvelistică e bine susţinut şi de G. Călinescu, Eugen Barbu, Petru Dumitriu şi Marin Preda. E mai emancipat decât primul, dar departe de modernitatea romanului-roman, indestructibil. Avem câţiva profesionişti ai romanului, în care cred şi cu care putem ieşi în lume: din literatura contemporană, alături de Nicolae Breban şi de Augustin Buzura, îi aşez în această categorie pe Dumitru Radu Popescu, Sorin Titel, Dumitru Ţepeneag, Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu. Mă opresc aici cu exemplificările. Diferenţierile categorice dintre povestire, nuvelă şi roman sunt datele genetice, structurale, ale evoluţiei literaturii noastre. De ce, privind înapoi, romanul-roman ne apare mai slab decât romanul-povestire şi romanul-nuvelă? Pentru că ereditatea acestora din urmă a fost mai puternică. A venit vremea pentru profesioniştii romanului şi eu cred că avem scriitorii pe care să mizăm.”

Câteva referinţe despre scriitorii tineri:

„Manierisme fără prolificitate? Am un of: scriitorii noştri tineri nu sunt productivi. Nu contează motivul (fie că nu scriu, fie că nu reuşesc să publice cât scriu). Manierismele se văd – dacă există – abia de la al treilea volum. Un tânăr scriitori cu primul volum promite, cu al doilea confirmă şi la al treilea surprinde (redebutează) sau se manierizează. Pe câţi scriitori tineri (adică sub 30 de ani) îi putem trece prin această verificare?

Dar putem încerca o verificare a dosarului de creaţie şi peste 30. Iau numai trei cazuri. Această probă a trecut-o strălucit Florina Ilis, confirmând şi fiind capabilă de înnoire. Simţi că are resurse şi în cel mai recent volum publicat. Nu a căzut în manierism. Adrian Oţoiu a debutat cu un roman excepţional, s-a subţiat într-un volum de proze scurte şi-ţi creează impresia că s-a cam epuizat ca prozator. Marius Ianuş a făcut multă gălăgie în jurul său şi în jurul fracturiştilor, a ieşit promiţător pe cont propriu, dar am impresia că e un poet terminat (accept,  desigur, că aş putea greşi).

Că nu au cititorii suficientă încredere în literatură îmi explic, dar că scriitorii tineri nu cred în literatură – asta nu pot să accept. Am pierdut – cu toţii – manierismul încrederii în literatură. Cum să apară manierismul tânărului scriitor, blocat de îndoieli şi scepticisme timpurii?

Precocitatea tinerilor scriitori. Foarte tinerii scriitori se văd destul de greu în peisajul actualităţii. De vină sunt atât editurile, cât şi revistele. De vină e şi dezinteresul publicului cititor. Critica, prin cei mai tineri reprezentanţi, se străduieşte să arate ce se întâmplă, dar nu prea are cui. Am citit cronici severe la adresa tinerilor scriitori. Dar nici fenomenul literaturii tinere – cum era numit înainte de 1989 – nu e prea generos. Altădată ştiam nume de tineri scriitori din toate marile oraşe universitare. Acum nu prea ştiu tineri încă nedebutaţi în volum, prezenţi în revistele literare. De vină sunt, probabil, şi eu. Editura Polirom şi Editura Cartea Românească au făcut în ultimii doi ani foarte mult pentru promovarea celor mai tineri scriitori. De la aceste edituri ştiu de Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Florian Filip, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Răzvan Ţupa. E adevărat că poeţii au trecut cu folos pe la cenaclul condus de Marin Mincu. De la Editura Aula ştiu de Mihai Ignat. O descoperire plăcută este poetul Constantin Creţan, pe care îl cunosc din două volume apărute în 2005 la Editura Vinea. M-am convins că Alex Ştefănescu are dreptate să parieze în finalul Istoriei sale pe Constantin Creţan. Dar ei nu mai sunt de câţiva ani cei mai tineri scriitori.”

Puncte de vedere discutabile sau nu dar mai întâi de toate bune pentru a fi cunoscute. Inclusiv de cititorul nostru din Basarabia.

CONTRAFORT, nr. 9, 2007. Îndrăznesc să recomand mai întâi spre lectură un fel de jurnal de prezenţă, de Mihai Varga, în oraşul rusesc Saratov. Explică mult şi multe ce e cu realităţile din actuala Rusie a lui Putin şi de ce acesta are o cotă de popularitate constantă, depăşind 60%. 50% din populaţia acestei mari urbe de provincie consideră că „Rusia se mişcă în direcţia cea bună”. Siguranţa materială e, ca motivaţie, pe primul plan. „Nu poţi face şi mai ales asimila cultură, ştiinţă în sărăcie.”

 E un adevăr perfect valabil şi pentru R.M. În acelaşi context rus – reproducerea discuţiei referitoare la manifestările xenofobe şi fascistoide din Rusia, purtată la radio Europa Liberă cu câţiva dintre cei mai reprezentativi intelectuali (ziarişti, scriitori) ruşi – Matvei Ganapolski, Vadim Dubnov, Viktor Erofeev şi comentate cu multă înţelegere a fenomenului de Vitalie Ciobanu. Reţinem una din opiniile reputatului scriitor Viktor Erofeev: „În Rusia este importantă nu atât politica, ci vectorul politicii. Dacă statul s-a gândit să se ocupe de conştiinţa naţionalistă şi chiar şovinistă a poporului, s-o inflameze şi să o folosească, atunci fireşte că această conştiinţă va da în foc şi va tot spori, ca aluatul pus la dospit, până când noi toţi vom înmărmuri în faţa unei imagini incredibile, a conştiinţei naţionaliste desfrânate. Cunoaştem exemple din istorie când aceste lucruri generau cataclisme mondiale, dar nu cred că în Rusia se va întâmpla aşa ceva…”  Şi o adresare pentru Moldova (o dovadă în plus că… nu tot ce e rus (de calitate) e şi şovin): „Doresc Moldovei, spune Erofeev, şi vă spun asta dumneavoastră (lui Vasile Botnaru, moderatorul discuţiei) ca unui reprezentant al postului Radio Liberty în Moldova, să ajungă în Europa în baza unor merite exemplare, pentru ca nimeni să nu o tortureze cu diverse idiotisme legate de trecut, şi această ţară să se manifeste în ipostaza ei cea mai bună. Este urarea mea sinceră.” La rândul său Vitalie Ciobanu notează între altele pe marginea discuţiei: „În Republica Moldova, există o stare de schizofrenie la nivel identitar. Avem, pe de o parte, un grup important de populaţie – practic, grupul cel mai cultivat al cetăţenilor – care se consideră români şi îşi vede viitorul în cadrul unui proiect politic comun cu România. Pe de altă parte, avem un segment de populaţie manipulat de actuala putere, dar şi de fostele administraţii din anii ’90, care au îmbrăţişat, de o manieră mai frustă sau mai discretă, retorica moldovenismului, adică un soi de regionalism naţional exacerbat… pentru a purta un nou „război rece” cu România, nu cu Rusia. Naţionalismul „moldovenist” este o formă de continuitate a servituţii pro-răsăritene, nu o expresie a libertăţii.” „Eu cred, mai punctează Vitalie Ciobanu, că Republica Moldova poate avea o legitimitate fără a arbora mereu sperietoarea unionismului românesc, fără a ridica ziduri impenetrabile pe Prut, noi ziduri ale Berlinului în interiorul aceleiaşi naţiuni separate…” Face bine „Contrafortul”-ui, şi ca publicaţie a tinerilor intelectuali (oameni de cultură), această componentă constantă de atenţie pentru realităţile politice, prezentă număr de număr. Mai ales că e făcută cu necesitate şi, de regulă, pe actualitate. Cititorul are numai de câştigat. Fireşte, pe lângă comentarea, prezentarea faptului cultural. De maxim interes în acest număr – interviul cu eseistul, cineastul şi filozoful leton Uldis Tirons, „A trăi şi a scrie în Letonia”, realizat de acelaşi Vitalie Ciobanu. Mici deschideri spre o altă lume. Comentarii de idei, cărţi, evenimente culturale de Alexandru-Florin Platon („Istoria la răspântie”, 18 ani de tranziţie şi rolul istoriei, al istoricilor în înţelegerea lor, în valorificarea semnificaţiilor trecutului), Grigore Chiper (despre două cărţi insolite ale Claudiei Golea – Planeta Tokyo şi Tokyo by Night – cel puţin ca subiect, ambele apărute la Polirom), Anatol Moraru (despre cartea Elenei Prus Pariziana românească: mit şi modernitate), Liviu Antonesei (despre cartea (romanul) lui Călin Ciobotari Şşşt! Generalul visează), Iulian Băicuş („Prozatori ieşeni. Dan Lungu, Florin  Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici”), Leo Butnaru („Fetele de pe Calea Victoriei”, în memoria Nicoletei Toia), Oleg Bernaz („Lecturi foucaultiene”, pe marginea volumului Ce este un autor?  de Michel Foucault, apărut la Editura Ideea din Cluj, 2007), Virgil Mihaiu (Festivalul Ethno Jazz, Chişinău, 2007), Eugenia Bojoga, un interviu cu Oscar Loureda Lamas, un important discipol al lui Eugeniu Coşeriu, axat în special pe conceptul de semnificaţie din volumul coşerian Lingüistica del texto („Lingvistica textului”), apărut de curând (2007) în versiune spaniolă, Marcel Gherman („Despre imprevizibil” în artă), Răzvan Mihai Năstase (pe marginea cărţii lui  Harold Bloom Canonul Occidental, 2007).

DILEMA VECHE, nr. 186. Din „învăţăturile lui Andrei Pleşu”: „Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decît în Germania; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sînt murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întîrzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întîlni numeroase prilejuri de indispoziţie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentica – milenară – a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de „din cînd în cînd”-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente dezagreabil. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dîrz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămîn, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sînt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decît caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră.

Străzile vor rămîne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii – profesionişti sau amatori – vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte. Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zîmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. „Relaţiile”, pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi cîinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gîndi strict la găştile de partid şi la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proastă creştere, de incultură, de muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.

Cum vedeţi, sînt pesimist. Ba pot pentru ca să spun că sînt apocaliptic. Totul a început cînd, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întîi că e mai cald decît în restul Europei, mai cald decît la Mediterana şi apoi că singura scară rulantă care urcă de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gîfîind, cu mireasma patriei în nări. Sînt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis...”

Cronicar