1. Spun mulţi, că Ştefan Vodă, în ajunul nunţii cu Maria de Mangop, au intrat fără să bată în iatacul viitoarei Doamne şi o au văzut pe aceasta cu picioarele goale până la buci, netezind cu mâinile pline de oarecare unsoare pielea de pe şolduri.

Domnul Ştefan au zâmbit a râde, şi mai în şagă, mai în derâdere au zis:

– Depilăm, Doamnă, depilăm?...

Tânăra prinţesă s-au sfiit tare şi au tras peste pulpele goale furoul.

Drept au scris letopiseţele că prinţesa bizantină nu prea ştia limba bărbatului său...

2. Zic iară că Domnul Mihai Voevod, după bătălia câştigată asupra grofilor unguri la Guruslău împreună cu gheneralul Basta, i-au zis gheneralului:

– Basta! Mult mă osteni lupta! Dau capul la tăiere că am să dorm acuşica douăzeci şi patru de ore!..

Şi s-au retras în cortul său din Câmpia Turzii.

Ştiut lucru că a doua zi oamenii Gheneralului i-au adus acestuia capul Voievodului pe o tipsie.

Aşa-i orânduiala lumii pe pământ, că mulţi oameni mari se gândesc la somn şi nu la moarte, dar nu ştiu niciodată cât au de dormit...

3. Iară spun mulţi că Domnul Cantemir tânărul, împreună cu Ţarul Petru al Moscoviei, după ce au fost bătuţi de turci lângă aşezarea Stănileşti, au fugit amândoi în caleaşca Ţarului peste apa Nestrului. Şi Voievodul Moldovei i-au spus Înălţimei Sale:

– Nu trebuie, Înălţimea Ta, să te mâhneşti. Karamzin totuna are să ne scoată eroi pe amândoi! Şi mai bine au s-o potrivească cei de la sfârşitul miei de ani. Îţi închipui ce putoare s-ar isca dacă aşezarea s-ar fi chemat Stalineşti?

Şi au râs cu multă pohtă amândoi.

Părintele ceresc are grijă să deie nume potrivite tuturor locurilor unde biruie necredincioşii.

4. Zic alţii că Napoleon Bonapart, la sfârşitul lunii lui cuptor, ieşind din apa rece a râului Iauza din Rusia şi tremurând de frig, au zis către mareşalul Ney:

– Măi, mă, măi... Mă face paf iarna asta rusească...

Şi parcă s-ar fi uitat într-un ciubăr cu apă neîncepută. Pentru că l-au biruit nu oştile lui Kutuzov, cum scriu Karamzin şi Tolstoi, ci troienele şi gerurile ruseşti.

Multe capete încoronate judecă mai bine la rece...

5. Feţe bisericeşti spun, că alegerea numelui e lucru dumnezeiesc şi numele ales cuprinde într-însul toată ursita născutului. De-o vorbă „Napoleon” înseamnă în rusească „el e pe câmp”, adică „pe câmpul de luptă”, cum a şi fost. Istoricul sovietic Tarle, de obârşie franţuz, a fost ales să scrie despre Napoleon. Şi s-a dovedit că toţi cei cu acest nume scriu istorii despre Marii Conducători.

În Ţara Moldovei tânărul istoric Tarle, adăugându-şi un „v” la coadă, au fost ales să scrie despre Vodă Voronin, şi face acest lucru cu mult sârg, aşternând pe pergamente ce-i dictează Domnitorul.

Într-adevăr, zic înţelepţii din vechime, ursita te poate băga în tot felul de istorii...

6. Spun oameni ştiutori, că Alexandru al IV Lăpuşneanu, în vreme ce semna invitaţiile de a doua zi la ospăţul cu boierii, şi-au întrebat Doamna:

– Nu ştii, kiry mu, ce înălţime are piramida lui Keops?

– Optzeci de stânjeni, i-au răspuns soaţa mirată.

Domnitorul au socotit mult pe degete şi au oftat:

– Puţini boieri are ţara, prea puţini...

Doamna s-au minunat iară, dar nu s-au gândit ce materiale de construcţie alege Domnul pentru piramida lui...

7. Iară zic alţii, că Darwin, după ce a dat lumii teoria sa despre evoluţie, a avut mulţi potrivnici, dar şi mulţi apărători.

Unul dintre ei a fost Bernard Shaw, care, după ce s-au uitat bine în oglindă, i-au dat dreptate învăţatului. Dar regina Lisaveta a anglicenilor au rămas creaţionistă până în zilele noastre.

Bine au zis cine au zis: bărbaţii nu ştiu să vrăjească oglinzile...

8. Spun oamenii că într-o zi I.Bodiul, Voievodul unei ţărişoare sovietice, l-a întrebat pe un sfetnic dacă au franţujii în alfavitul lor litera „?”. Sfetnicul i-a răspuns că n-o au.

– Atunci cum scriu ei numele ţării lor „???????”?

Drept zic învăţaţii, la Turnul lui Babel s-au încurcat nu numai limbile dar şi alfaviturile...

9. Stă scris în hrisoave că multă lume nu credea în strigoi şi alte năluci. Dar au venit un învăţat Marx carele, cu ortacul său Engels, au scris negru pe alb că prin Evropa bântuie o stahie. Oamenii evropeni au crezut şi au alungat-o în Rusia. Mai cu toporul, mai cu binişorul au primit-o ruşii la ei. Şi aşa prăpăd au făcut stahia, că şi azi, după alungarea ei, mai stau la putere din cei ce au primit-o şi vor s-o tragă înapoi.

Şi nu în Sibir stau, da acurat în inima Moscoviei, de unde duhoarea lor şi la Moldova se răsuflă.

Drept au spus vel vornicul Gligore Ureche: „Uau! Săracă ţară a Moldovei...”

10. Spun hronicuri ungureşti că la curtea lui Ciubăr Vodă s-au aciuat un filozof, că erau Vodă om cu libov de înţelepciune, şi veneticul îl deprindea să zică vorbe deştepte.

Dar la scurtă vreme i s-a părut Domnului că vorbele înţeleptului prea sunt ştiute în nărod, şi i-au zis veneticului:

– Ia să te muţi tu într-un poloboc, cum au făcut Dioghen, că traiul în huzur nu-ţi dă mai multă deşteptăciune.

Şi l-au mutat vornicul agiei pe filozof într-o balercă în care se tot oţetea vinul. Aburii de oţet i-au aprins şi mai mult grierii veneticului, şi ziua în amiaza mare acesta au fugit cu o lumânare aprinsă în mâni, ca să-l creadă lumea pălit la cap şi să scape de ruşine.

Dar nu de partea lui au fost norocul, căci tucma l-au întâlnit pe Vodă.

– Ce faci? s-au minunat Măria Sa.

– Caut un om! au răspuns filozoful.

– Ei ba! Ăsta-i plaghiat de la Dioghen! au râs Vodă şi i-au dat cu buzduganul în cap.

Dreptatea este a bătrânilor, care zic că filozofii nu vorbesc cu vorbele altora...

11. Scriu şi spun cu vorba oamenii că Domnitorul de azi al Moldovei şi-au luat sfetnic din tabora potrivnicului, încrezător că omul ştie toate toate maşinăriile oponentului, lucru care i-ar fi fost de folos în ucigania pentru putere.

Dar sfetnicul i-au dat aceleaşi consilii cum le-ar fi dat şi celor dimpotrivă, că altele nu ştia, astfel că s-au trezit Domnitorul rostind şi vorbele, şi gândurile vrăjmaşilor.

Când au aflat aşa ceva de la iubitorii stahiei ruseşti care ştiu tot, Domnitorul s-au supărat foarte, şi l-au izgonit de la curte pe sfetnic. Acesta a voit să se întoarcă la foştii ortaci, dar şi aceştia l-au alungat.

Drept au scris în letopiseţul său hronicarul Nicolae Negru: „Să nu-l cumperi niciodată pe cel care te vinde...”

12. Zic că poetul moldovan Ion Bolduma au şterpelit de la un stand o carte pe care scria cu litere mari „Tudor Arghezi”, dorind de a face cunoştinţă cu acest scriitor român.

Peste două zile s-a întors moldovanul la biblioteca de unde manglise cartea şi a aruncat-o înapoi pe stand:

– Bine au zis colegul meu Andrei Lupan, a exclamat el. Dacă scriu românii ceva nu-i mai înţelege nici dracul!

Cartea lui Arghezi cuprindea traducerile în germană ale poetului...

Bine au zis marele Goethe: „Poezia trebuie citită în original”...

13. Aşa zic unii, că Petru Rareş, sătul până în gât de peşte, au răspuns la rugăminţile dregătorilor să guste şi din dulceaţa vânătorii, şi într-o zi de vineri, cu tot alaiul, au purces la o goană de mistreţi în locurile ce le spun azi „Pădurea Domnească”. Vânătoarea a fost cu belşug, însuşi Domnul au doborât cu suliţa doi vieri, după care au pohtit să rămână la ospăţ.

Îndrăgind locurile şi o ţâră ameţit de cotnarul ce s-au vărsat cu prisos, Vodă au spus că este voia lui să se ridice pe acele tărâmuri o mănăstire, unde să poată înnopta când s-or mai potrivi vânători de acestea.

După obiceiul pământului Vodă au dat cu arcul şi au trimis feciori de curte să caute locul unde au căzut săgeata, ca acolo să înceapă zidirea sfântului lăcaş.

Fiind Domnul arcaş încercat, au picat săgeata departe şi feciorul ce au găsit-o s-au întors pe amurgite.

– Măria Ta, au zis feciorul, am aflat săgeata pe acoperişul hanului lui Oacheş şi nu se cade să facă Măria Ta mănăstire în acel loc!

– Da de când, au strigat Vodă, un fecior de căţea îl învaţă pe Domnul său ce se cade şi ce nu! Să mergem, boieri dumneavoastră, să vedem singuri de ce s-a spăriet prostul de fecior!

La hanul lui Oacheş era petrecerea în toi. Neguţătorii şi boiernaşii mărunţi au căzut cu feţele la pământ când au intrat Vodă, iar fetele netrebnice şi fără ruşine care le ţineau hangul s-au ascuns pe sub mese.

Domnitorul au tăcut cât au tăcut, apoi au prins a râde:

– Să se ridice mănăstire! De maici! Şi voi, măicuţelor, ieşiţi de sub mese! Nu se cade unor feţe bisericeşti să se târască pe podele! Iar boernaşii şi neguţătorii să fie robi pe lângă sfânta aşezare!

Aşa-i viaţa pământească. E datul Domnilor să ştie când ai a schimba o meserie pe alta...

14. Zic bătrânii că de-au intrat ruşii în România când era războiul cel mare, au pus un ofiţer, moldovan de peste Nistru, carele se lăuda că ştie româneşte, să-l aibă tot ceasul în vedere pe regele ţării. L-au învăţat mai marii cum să se poarte cu aşa bărbat însemnat, şi ofiţerul, chiar din prima zi, l-au salutat pe Majestatea Sa aşa:

– Buna dzâua! Cum tu ai dormit, tovarăşe rege!

S-au minunat Majestatea Sa că este tutuit, totuşi au răspuns:

– Mulţumesc, bine...

Dar ofiţerul dorea să fie politicos până la capăt şi au continuat:

– Da cum s-a hodinit regina – mă-ta?...

Au aflat mai marii despre româneasca ofiţerului şi l-au trimes acasă, la altă muncă de răspundere.

Adevăr zic oamenii că „Prostul, dacă nu le ştie, le potriveşte!”...