…”Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de azi n-au motive să-şi pună problema lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp,  nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea.”

***

– Într-un articol din 3 noiembrie 2005 apărut  în „L.A.” Grigore Vieru, pe lângă „critica” pe care ţi-o făcea, a fost nevoit să constate: „Este adevărat că ai avut probleme cu tipărirea celor două romane Vămile şi Linia de plutire…” Presupun că  poetul se referea la cenzura existentă în perioada comunismului. Spre regret, eu nu cunosc (şi bănuiesc că nu cunoaşte nici publicul cititor) aceste probleme. Deoarece cazul n-a fost mediatizat, cunoscut fiind, doar în mediul scriitoricesc, te rog să-l elucidezi,  ca să-l ştie şi  lumea.
– Lumea!... Lumea noastră ştie numai ceea ce i se repetă mereu, ca pe un refren de cântec pe care îl îngână fără să cunoască până  la capăt cuvintele. Iar scriitorii care se vor mereu refrenizaţi, îşi suflă tot timpul în bubă, reuşind, până la urmă, să facă lumea să le plângă de jale. Aşa s-au creat legendele, mitul şi tot restul de baloane care plesnesc – dar plesnesc în mod categoric – până atunci însă emană tot felul de mirosuri, că este imposibil să nu le pută şi armadelor de adulatori.
Eu, dacă este să ştie şi lumea, am avut probleme de cenzură cu aproape orice rând scos de acasă. Pe lângă că nu le conveneau ideile mele, cel mai categoric le displăcea scrisul meu, felul de a pune cuvântul. Deprinşi cu oralitatea scrisului moldovenesc de atunci, scrisul meu – nu zic mai bun sau mai rău, zic doar mai altfel – irita până la furie. Dar până şi azi, când suntem, orice-am zice, liberi să vorbim cum vrem şi să scriem cum ne place, un scris mai elaborat, mai chitit, ca să zic aşa,nu trezeşte prea mult entuziasm. Asta mă face să cred că scriam altfel, uneori chiar şi altceva decât aşteptau imperativ timpurile foste. Odată ce manuscrisele nu ard, un scriitor, orice scriitor, vrea, tinde să scrie nu numai ceea ce merge, dar şi ce merge mai greu. Sau nu merge deloc, dacă are suficientă tărie de caracter. Atunci când se încuraja şi se promova numai un fel de scris, altcumva-ul meu era piedica pe care mi-o puneam chiar eu, cu propria mea peniţă.
Dacă scriitorii ruşi au ieşit din Mantaua lui Gogol, cum spunea Dostoievski, la noi nu s-a găsit nici un curajos care să spună – la timp! – că duioşii noştri prozatori se trăgeau cu Sania lui Druţă în plină vară, chiar pe asfalt. Multiplicat şi chiar maimuţărit, stilul Druţă nu a mai priit, cu anii, literaturii scrise aici.

– Nu că atunci, dar nici azi  nu se înţelege până la capăt  fenomenul.  Pentru multă lume, mai puţin poate pentru literaţi, Druţă rămâne în continuare cel mai mare, mai important scriitor al nostru.
– Important – poate, pe când cel mai mare – mai greu. Dacă nu chiar imposibil. Un scriitor lucrează la întreţinerea, curăţarea şi adâncirea fântânii lingvistice, ca să zic aşa, din care cu cât mai multă lume se adapă, cu atât mai permanent trebuie curăţate izvoarele. Spre nenorocul nostru, a devenit – în virtutea destinului – fântânarul altor ape.
Dar să ne vedem de apele noastre literare, că se cam bâhlesc.
Editurile, cred, mi-au măcinat cel mai mult nervii. Cele câteva, căci, cum să existe mai multe edituri într-o realitate în care cea mai necruţătoare luptă ideologică s-a dat, şi care mai continuă şi până azi într-un fel, cu cuvântul scris şi propria limbă. Dacă până şi abecedarului, pe care ni l-au impus şi care ne analfabetiza din faşă, era cât pe ce să i se zică bucvari.
Frontul luptei se întindea de la un simplu abecedar şi până la Ion Druţă, cel mai citit, dar şi cel mai ţinut sub control scriitor sovietic moldovan. Iar Druţă, pentru că era un  talent, şi mai era şi un autodidact, nu s-a lăsat afectat de realismul socialist, pe care scriitorii sovietici, superior şcoliţi, l-au îmbrăţişat şi s-au nenorocit. Unii definitiv şi pentru vecie, alţi doar parţial.
Nimic, niciun rând din ceea ce am scris eu în acele timpuri, nu trecea fără luptă. Eu nu am avut parte de nici un redactor (decât poate, Ion Gherman, dar şi acesta până la o anumită fază) care să-mi judece propoziţiunea din punct de vedere literar, estetic, stilistic şi nu numai ideologic. Scrisul meu era pentru redactori un real pericol de a-şi pierde locul de muncă.
După „cazul Cărare”, redactorii de la edituri au fost încurajaţi să fie, chiar ei, mari cenzori. Şi au fost. Cum să scape Hropotinschi, Senic, Cibotarii, dar şi alţii atâţia, ocazia?! Redactorul Niuma Bernştein, spre exemplu, a făcut o întreagă politologie pe marginea unei singure replici: nu ne-ar strica să fim şi un pic nemţi! (Nemţi ca spirit gospodăresc şi nu ceea ce i se năzărise tovarăşului Niuma!).
După ce a fost plimbată mai mulţi ani prin sertarele editurii Lumina, cartea mea de debut care trebuia să se numească Oriunde ne-am ascunde,  mi s-a cerut să scot „ne-am ascunde” şi să se cheme Oriunde. Când i-am întrebat – unde oriunde? – s-au speriat şi mi-au cerut alt titlu. I-am zis Era târziu, pentru că într-adevăr era. Toate se produceau cu atâta chin şi întârziere, că ţi se făcea lehamite de tine şi de scrisul tău. Abia după nişte ani, într-o altă carte şi la o altă editură, povestirea a apărut cu titlul ei adevărat, Oriunde ne-am ascunde, şi nu s-a întâmplat nimic. Că de asta se temeau: să nu cumva să se întâmple ceva.
Care totuşi, s-a întâmplat, când i-a venit timpul să se  întâmple!
În ciuda exhaustivelor demonstraţii literare pe care le-a făcut Cosmescu, Busuioc, Ioviţă, Vodă, prezenţi la discuţie, editura mi-a scos tot ce aveam mai răsărit la acea oră. Şi în primul rând, nuvela de proporţii, Întoarcerea noastră de-o clipă, rămasă şi până azi în variantă de revistă.
Atunci era prea devreme, mai apoi a fost prea târziu!
Apărută doar în revista „Nistru”, nuvela a avut parte de un larg ecou, dar şi de o, pur politică, lectură la Teatrul Naţional, pe atunci Puşkin, urmată de o condamnare colectivă pusă la cale de regizorul Valeriu Cupcea şi o scrisoare desfiinţătoare adresată CC al PCM.
Destule probleme am avut şi cu romanul Linia de plutire care la început se numea Animalule divin, denumire pe care cei de la editură, calificând-o aberantă, (peste ani dramaturgul N. Negru şi-a numit o piesă cu acelaşi titlu), mi-au gramaticalizat-o, propunând să-mi numesc romanul Animalul e divin, ceea ce se potrivea mai curând pentru  grădina zoologică.
Cum să se permită apariţia unui roman care „abundă în supărătoare şi alarmante cusururi, denaturează realitatea noastră” (dintr-o recenzie internă), dacă nu s-a acceptat nici măcar un titlu mai altfel?!

– Cenzura, după cum reiese  din cele expuse mai sus, avea repercusiuni morale asupra omului de creaţie. Cum se simţea în acele timpuri un scriitor cenzurat? Care era locul său în societate?
– Eu, dacă e să se ştie şi asta, am fost ultimul din generaţia mea primit în Uniunea Scriitorilor moldoveni. Şi, categoric, nu pentru că aş fi fost ultimul. Eram, ţineam să fiu, mai altfel. Scrisul, creaţia în general, nu se poate întâmpla decât doar dacă este foarte personală, subiectivă, atipică, altcumva, altfel ce sens are să se strice atâta orz pe mereu aceeaşi gâscă? Dar tocmai asta nu admitea metoda realismului socialist şi încă moldovenesc pe de asupra! S-a ajuns să se creadă că o povestire, un roman, o carte scrisă mai altfel decât gândea şi scria harnica majoritate scriitoricească, pusă pe strocit literatură, poate să aducă mari prejudicii societăţii. Poemistica moldovenească ajunsese să echivaleze, după calculele tolerante ale lui  M. Cimpoi, cu zece „Divine Comedii”.
Încă un fenomen fenomenal. Druţă, care îmi vorbise mai mult decât cald la apariţia primelor povestiri apărute la „Nistru”, a refuzat să participe – după ce mi-a citit întreg manuscrisul – la discuţia de la Uniune, cum se obişnuia atunci, motivând că scriu româneşte. Iar a scrie româneşte – cam cum o fi fiind asta?! – era deranjant până şi în accepţia de atunci a celui mai mare scriitor pe care îl avea literatura moldovenească. În general, felul meu de a scrie, pe cât de gustat era de un anumit cititor, pe atât era de respins, urât chiar, de get-begeţii redactori de la edituri. Departamentul pentru edituri, presă şi comerţul de carte, istoricii literari şi criticii de neam prost de la Academie, ologii ideologi ai cece-ului, toţi stăteau cu ochii şi bâta pe biata literatură moldovenească, insuficient de realist-socialistă, chircind-o pe cât puteau.Prospeţimea unei cărţi, în loc să le însenineze fruntea, îi orbea de furie şi atunci atacau fără discernământ. Aşa s-a întâmplat până şi cu volumul de versuri al preşedintelui Uniunii Scriitorilor Pavel Boţu, Ornic. Încercarea poetului de a-şi depăşi propria condiţie sociologist-vulgară, a fost sancţionată în mod expres. Şi de cine crezi? De cel mai rebel, în atâtea cazuri, critic literar Vasile Coroban la sugestia celui mai luminat iezuit (în sens că una ştia în gând şi alta făcea de fapt!) de care avem şi azi parte, V. Stati, autorul – ca să ştie şi alţii – celei mai absurde absurdităţi: dicţionarul moldovenesc-român!
Ar fi bine să se mai ştie că relele porneau, de cele mai multe ori, de la părerea neîntârziată a câte unui-doi-trei colegi, după care altora le revenea misiunea de a ridica zid de netrecut în faţa bietei cărţi. Altfel se întâmpla să treacă. Cum au trecut Săgeţile lui Petru Cărare, cea mai anti-regim carte apărută în plin socialism biruitor.
Din destăinuirile câte unui fost înflăcărat ideolog de pe timpuri, reiese că destui fraţi-confraţi-scriitori se nărăviseră la scrierea denunţurilor şi purtarea poştei, încât cei de sus nu reuşeau să ia măsuri.
Cât mai drastice, ca să fie de învăţătură celorlalţi.
După retragerea din librării şi lichidarea cărţii lui Petru Cărare Săgeţi, 1972, cenzura s-a îndrăcit rău de tot. Pentru asta a fost suficient ca primul secretar al c.c.-ului, dar şi primul cenzor a tot ce mai mişca în MSSR, Ivan Ivanovici Bodiul, să declare la una din plenarele iubitului lor partid, că comunistul Cărare este liber  să scrie tot ce vrea, noi însă publicăm numai ceea ce ne convine! Iar comuniştilor, ştii şi dumneata foarte bine ce le convenea, că ai lucrat toată viaţa la una şi aceeaşi publicaţie, L.A., (de la care ai plecat fără nici un onor) unde ai cunoscut fel de fel de scriitori, dar şi scriitorese.
Redactorilor de pe la edituri li s-a dat, după trista întâmplare, mână liberă şi drepturi nelimitate. Liberi să intervină şi chiar să stopeze apariţia unei cărţi la orice etapă de elaborare, servilii redactori, unii din ei ne-ajunşi scriitori, nu întârziau să-şi ia revanşa, înmormântând cărţile cele mai cutezătoare. Pentru asta era de ajuns să-şi  piuiască îndoiala. Cum s-a întâmplat, cred că ştii, şi cu volumele lui Ion Vatamanu, M.I. Ciubotaru, Gheorghe Cutasevici , dar şi cu mine.
Contemporanii necazurilor mele editoriale – Prodan, Ischimji, Elena Damian, Baca Deleanu, Gheorghiu, Suveică, Senic, Hropotinschi, A. Cibotaru, Arh. I. Cibotaru, dar şi cuminciorul Balmuş – ar face bine să nu treacă la veşnică uitare furcile caudine prin care eram trecut pentru a mi se frânge scrisul.
Până şi bine scrisul deranja pe unii veritabili sau numai prefăcuţi moldovenişti.
Bogdan Istru, spre exemplu.
După ce îmi publică, pe când conducea revista „Nistru”, primele povestiri, şi-a amintit că mai este şi veghetor literar:
– Scrii bine, băiatule, chiar foarte bine, minunat de bine, dar mesajul unde-ţi este?
– Bine scrisul este mesajul meu, i-am răspuns eu atunci şi Istru, dacă avea, spre deosebire de alţii atâţia, cultură literară, a întors-o pe loc, ca să nu se facă de ruşine:
– În condiţiile noastre poate fi, chiar este – este, băiatule! – dă-l naibii de mesaj.
Mai păstrez şi până azi şpalturile cărţii de dialoguri „Aici şi Acum” care, după ce fusese mutilată de nenumărate recenzii interne, editorii de la „Lumina” trimit manuscrisul la Uniunea Scriitorilor, aici făcându-mi-se ultimul şi decisivul harachiri. Unul din cinicii secretari – pătrunzător, deştept, dar şi neîntrecut expert în ale cititului printre rânduri – taie cu propria sa mânuţă de poet până şi fotografia lui Mihail Sadoveanu pe care Emil Loteanu mărturisea că o „are pe masa de scris, sub sticlă, în veghea ochilor, alături de tata când era tânăr, bunica…”. Asta după ce manuscrisul fusese binecuvântat, inclusiv de  redactorul editurii, Gh. Mazilu, care îmi ceruse să intervin în răspunsurile intervievaţilor şi să le pun în gură ceea ce ar fi trebuit să am grijă să spună ei, din proprie iniţiativă.
Peste ani critica avea să scrie că Aici şi Acum este o carte de referinţă, dar până să vină aceşti ani, a trebuit să însuresc degeaba, vorba unui fost amic de generaţie, şeveliura căruia se încăpăţânează să se menţină  şi la bătrâneţe, pana corbului.
După controlul suprem de la Uniunea Scriitorilor, din şpalturile cărţii Aici şi Acum au zburat dialogurile cu Vatamanu, Cărare, Esinencu, Liubomir Iorga, trei dintre ele – Cărare ,Vatamanu şi Iorga – apărând ulterior, cel cu Esinencu s-a pierdut fără urme.

– Pornind de la aceste mărturisiri, să facem un mic popas la cele două romane ale dumitale, cu care ai avut probleme de cenzură...
– Linia de plutire, dar şi Vămile mi-au adus, pe lângă nişte bucurii întârziate, tot felul de neplăceri, care au împiedicat venirea altor cărţi pe lume. O carte nepublicată la timp se pune, de cele mai multe ori, de-a curmezişul cărţilor care este firesc s-o urmeze.
Niciodată, aş vrea să se ştie, n-am căutat să mă răzbun, făcând scut de apărare sau lance de atac din cei care şi-au dovedit înaltul devotament şi fidelitatea ideologică, stând cu ochii pe mine şi pe scrisul meu. De aceea nici nu se prea ştie prea multe despre vămile pe  care am avut a le trece de-a lungul anilor. Aceeaşi Linie de plutire a cunoscut mâna-brici a multor redactori de toată mâna. Una, Levandovscaia, s-a apucat să-mi îndrepte zig-zagatele mele propoziţiuni, gramaticalizându-mă după ineptele norme stilistice şi formule literare admise la redacţia literară radio unde îşi cultivase, ani şi ani, stilistica. Stop! am strigat eu şi am cerut alt redactor. Pe care mi l-au dat, desigur, care au avut grijă să-mi plivească manuscrisul de toate păcatele şi să mă îmbumbe la toţi nasturii (citirea printre rânduri, depistarea bănuitelor aluzii şi echivocuri, descifrarea suspectelor esopisme şi a încifrărilor metaforice).
Şi încă un moment. Redacţia „Nistru” care era un fel de filtru sigur prin care, dacă treceai, erai ca şi salvat. Aici însă a fost aici! Pus la punct, revista trimite manuscrisul la tipografie, dar şi (conform procedurii) la obtuza cenzură, zisă LIT, condus de un oarecare Stelea, pe cât de blajin şi mărginit, pe atât de aservit puterii. Aici, în deplin acord şi armonie cu secţia de ştiinţă şi cultură a cece-ului, romanul este oprit, realitate cu care nu a voit să se împace redactorul-şef Arh. Iv. Cibotaru (se punea la îndoială ochiul cel mai competent al US!) care, în intenţia de a-l face publicabil, îi aplicase deja cea mai calificată revizuire.
Romanul apare peste nişte ani, în 1987. Atunci însă cu aprobarea cenzurii transparente a lui Gorbaciov. Ocazie cu care aveam să descopăr că redactorul Ion Gherman devenise şi mai prudent odată cu schimbarea timpurilor. Om cu înaltă carte, Gherman s-a comportat ca un speriat în plină piaţă, sugrumând pagini întregi, mutilându-mi propoziţiile şi scriind pentru mine, ca să mă aducă în albia tradiţional-comună cu care era deprins. Din cele mai bune intenţii. Şi tot din intenţii bune a convins şefii editurii (Tampei-Gheorghiu) să includă în acelaşi volum şi nişte dialoguri – două romane, şapte dialoguri – cum scrie pe foaia de titlu. Pentru a închide proştilor gura, mi-a mărturisit apoi redactorul, primul prost dovedindu-mă a fi chiar eu. Sătul de atâtea hărţuieli şi operaţii subterane, am dat a lehamete din mână, lăsând să apară (1987) un ghiveci de  carte în plină restructurare şi transparenţă gorbaciovistă.

– Scriitorul Gh. Gheorghiu în cartea sa Rătăcind prin ani  evocă nume de scriitori care au avut probleme de editare  pe când domnia sa deţinea funcţia de redactor-şef adjunct la revista „Nistru”. „SerafimSaka, scrie Gheorghiu, prezentase romanul Vămile, roman realizat într-un stil vioi, cu unele meditaţii interesante, pe ici-acolo cu subtext care putea trezi atenţia cenzurii. Dar, după câte îmi amintesc, n-au fost nici un fel de complicaţii. Cea mai mare bătaie de cap am avut-o însă la pregătirea romanului pentru publicare. La cele trei  corecturi paginile erau negre cu schimbările făcute  de autor. După trei corecturi, autorul, a spus: „Prima variantă a romanului era mai bună.”
De vreme ce dumneata ai spus că prima variantă era mai bună, nu cumva ai fost silit să faci redactările, schimbările impuse de cenzură, despre care vorbeşte Gh. Gheorghiu? Totuşi, cum a fost?
– A fost ca în toate cazurile: hărţuire până la lehamite! Domnul Gheorghiu ar fi putut contribui substanţial la scrierea unei posibile istorii a cenzurii la moldoveni, dacă şi-ar aminti subtilele mişcări şi prelucrări cenzoriale pe care le patrona pe când era redactor-şef prosper la Editura „Literatura Artistică”.
D-ta făceai bine dacă-l citai pe dnul Gheorghiu acolo unde dânsul se referă la articolul meu din „Literaturnaia Gazeta” în care îl spuneam de rău.
Îl citez eu: „Poate greşesc – dă Doamne să fie aşa – probabil mai era supărat  pe mine pentru că îi restituisem manuscrisul romanului Linia de plutire pentru a fi definitivat, deşi îi plătisem 60 la sută din onorariu, încălcând legea.”
Ce a precedat şi urmat acelei restituiri şi cum a fost posibilă plătirea unui roman care nu era definitivat, rămâne taină.
Iată ce scrie în avizul semnat de tocmai doi redactori şi aprobat de redactorul-şef al Editurii dl. Gheorghiu: „Poziţia autorului trebuie să fie fermă, iar atitudinea sa civică – activă. Scriitorul e instanţa supremă care dă verdict eroului, verdict care nu lasă nici o altă interpretare… Or în romanul mai sus pomenit, elementele care se desluşesc sunt însingurarea, plictiseala, ostilitatea faţă de mediul înconjurător… Scriitorul se ocupă de viaţa actorilor şi nu de arta lor interpretativă. Scriitorul zugrăveşte conflicte necaracteristice pentru realitatea noastră. Eroii nu se regăsesc pe sine, nu-şi recuperează integritatea personală, valoarea umană, n-au dorinţa de a evada dintr-o existenţă anostă şi cenuşie. Anostă e viaţa oraşului, anost e teatrul, anost e procesul de divorţ. Parcă am  asista la un faliment total. Nu facem recomandări de soluţii, dar… Am vrea să-l vedem pe Costin luptând… Să se dezvăluie transformările profunde, structurale, de mentalitate. Să fie îmbogăţită substanţa psihico-morală. Subestimarea aspectului social al problemelor a sărăcit conflictul de elementul său social. Eroii trebuie antrenaţi în probleme…
În concluzie, editura consideră că romanul trebuie revăzut esenţial, ţinându-se cont atât de observaţiile menţionate mai sus, cât şi de avizul redacţional al redactorului G. Chiriţă”.
Chiriţă scrie, Chiriţă semnează (a doua semnătură este ilizibilă, pe 11 iunie, 1982), iar redactorul-şef al editurii tov. Gheorghiu vizează: Predstaviti 18 iulea, 1982 g. Astfel că dintr-un roman despre ratare şi rataţi mi se cerea să fac un roman despre  „transformările profunde, structurale, de mentalitate” pentru care mi se dădea un termen de tocmai o lună şi şapte zile!
–  Prin urmare,  cenzura venea nu numai de la vigilenţii angajaţi ai LIT-ului, ci şi din partea unor funcţionari arhi-devotaţi ai editurii?
– Venea din toate părţile. Într-un regim totalitar totul era cenzurat. Cred însă că cenzura comunistă putea fi mai puţin totalitară, dacă scriitorii ajunşi şefi depuneau mai puţin zel ideologic atunci când trebuiau să aprecieze scrisul colegilor.
Un tenor-ist, membru al Comitetului pentru premiile de stat, n-a avut de zis despre cartea mea decât că dânsul nu dă premii de stat pentru nişte întrebări. Astfel că toată activitatea mea publicistică era redusă la nişte întrebări!
Propus – în plin proces de democratizare, 1992 – pentru titlul de „Maestru emerit al literaturii”, conducerea democrată a Uniunii prezintă acte doveditoare doar până în 1982. Ca să se nedumerească cei care aprobau – numai atât?! – şi să fiu dat peste cap. Mişelnicia colegilor de la Uniune au descoperit-o responsabilii de la Sovietul Suprem care, nefiind scriitori, mi-au sunat şi mi-au cerut să prezint şi activitatea celorlalţi zece ani.
Ca să nu mai zic de televiziune. Care m-a ţinut – cu scurtele intermitenţe din prima fază a democratizării – decenii la rând departe de ecran. Cândva cenzura tovarăşilor Lozan, Usatâi, acum şi a dlui Teleşcu, făceau tot ce erau în stare ca televiziunea moldovenească să fie şi să rămână instituţia culturală cea mai bântuită de incultură, analfabetism şi mediocritate profesională. Ei bine, cândva mai înţeleg, dar acum când avem tineri şi tinere cu şcoală înaltă şi pronunţie bună, de ce nu-i căutăm, găsim şi selectăm pe alte criterii şi, mai ales, de alţi „specialişti” decât cei cu aparatul selectiv aservit. Câteodată, dar numai câteodată, mi se pare că am putea avea şi noi o televiziune de calitate, dar repede mă resemnez, convins că statala noastră televiziune va fi mereu dată pe mâna încuiaţilor la minte şi bâlbâiţilor la gură care vor detesta tot ce-i depăşeşte.
Ca nu cumva să arătăm că suntem alţii decât ceea ce se face – din nou! – totul ca să fim.

– În condiţiile actuale, având în fruntea unor departamente de resort asemenea încuiaţi la minte, cum îi numeşti, tânăra generaţie n-ar putea oare să aibă şi ea probleme  cu o cenzură asemeni celei de odinioară?
–  Cred că nu. Născuţi în timpuri mai tolerante, tinerii scriitori de azi n-au motive să-şi pună problema lipsei de libertate. Asta însă nu trebuie să însemne că nu au alte probleme, atâtea. Libertatea este totul şi, în acelaşi timp nimic, dacă nu ştim ce să facem cu ea.
De câteva luni la Uniunea Scriitorilor activează un club literar al celor mai tineri scriitori. Am fost şi eu la câteva şedinţe. O plăcere să-i auzi! Au toate datele scrisului de calitate. Sunt tineri cu carte, informaţi, n-au complexe, câte unul are şi talent, să-i tot admiri. Un club literar este întâi de toate locul unde se discută despre scris şi literatură. Şi dacă mai apare şi câte un scriitor-doi buni – că ceilalţi apar la orice colţ de stradă! –  nu poate să nu fie o bucurie şi pentru ceilalţi scriitori.
Aşa că, avante, Dumitru Crudu, botezătorul şi Nicolae Popa, superbul cronicar al clubului. Dar şi Vladimir Beşleagă, cel care frecventează regulat şedinţele, urmărind şi acum, precum a făcut-o şi în alte vremi, evoluţia tinerilor talente de la noi.
Tuns şi ras de toţi frizerii literari ai regimului, era greu, era imposibil, era peste puterile bietului scriitor să-şi poată apăra şeveliura scrisului.
Azi se scrie orice şi oricum, recurgându-se la tot felul de procedee şi trucaje pentru a atrage, a trezi interesul şi menţine curiozitatea. Se ştie însă că prea multele bâţâieli şi scrime ucide, până la urmă, fondul.

– Deoarece am adus vorba despre tânăra generaţie, cred că n-ar strica să cunoască şi ea acel fenomen comunist, puţin sau deloc cunoscut acesteia, rugându-te să te referi mai detaliat la mecanismul cenzurii de pe timpuri. Care era scopul ei,  cine şi în ce mod o aplica etc.?
– Păi, tot timpul vorbesc despre asta! Instalată în „Casa presei”, odioasa cenzură comunistă, zisă LIT, avea un număr invizibil de cenzori, dovadă că reuşea să menţină sub control ideologic întreaga viaţă spirituală. Citea şi viziona tot, dar absolut tot – inclusiv inscripţiile de pe ziduri  şi garduri – ca să nu-i scape nimic, încât era normal să ajungă să-i scape, până la urmă, principalul. Clătinarea, apoi şi ducerea pe copcă a întregului sistem.
Ţin minte că la un moment dat am fost întrebat:
– De ce eroii scrierilor dumitale nu sunt membri de partid?
– Pentru că sunt vii, au defecte şi nu pot fi primiţi în partid, le-am spus eu, crezând să-i calmez.

– Şi i-ai calmat?
– Pe naiba. Zisul LIT îşi recruta cadrele dintre cei mai vicleni şi vigilenţi analfabeţi. Strâmbi la minte şi înguşti la judecăţi, nu-i puteai clinti din loc nici cu cele mai socratice axiome. În raza orizontului dumnealor foarte îngust, totul apărea întunecat, sumbru, anti. De aici şi orbitoarea lumină pe care ne-o cereau cu atâta convingere.
Generaţia şaizeciştilor din care fac parte, era ţinută într-un permanent vizor ideologic, dovadă că nu încăpea – nu mai încăpea! – în cadrul strâmt şi sufocant al realismului socialist moldovenesc.
Azi nu există, nu mai există cenzură în înţelesul tradiţional-sovietic al cuvântului. Există însă un alt soi de cenzură, una mai subtilă, cenzura banului, care te face dependent de gustul omului bogat. Îmbogăţiţi pe cele mai năzbâtioase căi, mecenaţii timpurilor noastre sunt – cu mici excepţii – foarte instabili moral şi au preferinţe perverse. Finanţează tot felul de estradese şi nu reacţionează la ceea ce are alt preţ. De aceea azi cântă atâtea răguşite şi macină urluială poetică atâţia morăraşi care servesc cu mult elan şi totală dedare interesele de gaşcă.
Cândva – partidul, acum – gaşca!
Şi încă un aspect. Cenzura trecea peste toţi, dar absolut peste toţi, nemilos. Din interviul cu Bucov, cel mai mare cântător de regim şi adorat de partid, au scos, în ultima fază a cărţii Aici şi Acum, mai multe întrebări cu tot cu răspuns. Care au apărut peste abia unsprezece ani, în  1987,  în volumul  Pentru tine bat….

– N-ai putea să reproduci măcar un exemplu?
– Poftim: – „Numiţi-mi scriitorii care v-au cunoscut şi pe care aţi contat sau aţi fi putut conta în acea perioadă de vreme.”
Răspunsul lui Bucov: „Primul scriitor pe care l-am cunoscut a fost Nicolae Dunăreanu, profesor de gimnastică la Liceul „B.P. Hasdeu” din Chişinău, liceu pe care l-am urmat şi eu. Temele tratate de Dunăreanu în nuvelele sale despre pescarii şi hamalii de pe Dunăre (Din împărăţia sufletului ş.a.) mi-au fost cunoscute din copilărie şi scumpe. Mai târziu l-am cunoscut pe poetul A. Toma, cu fiul căruia, Sorin, am activat în aceeaşi celulă utecistă (comsomolistă). Am avut cunoştinţă personală cu M. Sadoveanu, T. Arghezi, Camil şi Cezar Petrescu, Al. Sahia, N.D. Cocea. Nu erau simple cunoştinţe, şi nu erau distanţate. M.Sadoveanu aprecia poezia mea. Promova în presă fragmente din scrierea mea „Amintirile lui Burcă”. Pe T. Arghezi l-am poftit odată să citească versuri la o adunare a muncitorilor de la tipografia „Gutenberg” din Bucureşti. Acolo am citit şi eu din stihurile mele. După aceea Arghezi se interesa de scrisul meu.  A. Toma, casa căruia o vizitam, mi-a „blagoslovit” pentru tipar volumul Discursul Soarelui. În apartamentul lui Cezar Petrescu am organizat o discuţie pe marginea romanului lui Barbusse Focul. Tot Cezar Petrescu mi-a citit manuscrisul romanului Eşarfa de foc. (Nepublicat. La o percheziţie a fost confiscat de agenţii siguranţei). Cu Al. Sahia am avut legături strânse pe tărâmul mişcării revoluţionare. N.D. Cocea venea la „ceaiurile literare” organizate în parte de mine. A scris despre versurile mele articolul Un poet, publicat în ziarul Orizont.
Încă o întrebare: „Ca bun cunoscător al limbii – şi pe furtuni şi pe vremuri  mai senine – spuneţi-mi: cum s-a putut crede, fie şi pe o singură clipă, că se poate construi o nouă literatură socialistă, ghigosită în normele lingvistice ale ultimului cunoscător al acestei limbi?”
Răspunsul poetului putea să meargă, că era lung şi destul de demagogic, dar nu plăcea întrebarea mea.
Şi încă o întrebare: „Ce credeţi despre onoare şi, mai ales, care sunt onorurile pe care iar sta bine unui scriitor să le refuze?” Întrebarea a fot modificată şi redusă la o simplă banalitate: „Ce credeţi despre onorurile acordate unui scriitor în societatea noastră?”
Observă, te rog, că Bucov numea în răspunsul său, doar scriitori (cu excepţia lui Arghezi) dedaţi trup, suflet şi speranţă comunismului şi cu toate acestea n-au trecut. Comunist, comunist, dar să nu fie român!

– Cele omise de cenzura sovietică au fost restabilite în noile ediţii. Ce eforturi ţi-au cerut această „restaurare”,  dacă o putem numi astfel?
– Crede-mă, îmi vine destul de greu să stabilesc – la „Nistru”, pe la edituri sau pe unde anume – au zburat din cărţile mele paginile cele mai deocheate. Multe din dialogurile publicate deformat în Aici şi Acum (1976) au apărut apoi restabilite în volumul Pentru tine bat… (1987). Ediţia de la Bucureşti a Vămilor (1990) a fost preluată din ediţia apărută (1972) la Chişinău aşa că a apărut fundamental trunchiată. Doar cea apărută în 2004 la editurile Ştiinţa şi Arc este recuperată, ceea ce, sper, se va întâmpla şi cu romanul Linia de plutire la o eventuală reeditare.
Neştiind că mai există şi literatură de sertar, ne lăsam mutilaţi – eu până la un anumit punct, alţii doar ei ştiu – numai să apară. M-am împotrivit să mă las mutilat – dovadă sunt anii de aşteptare la editură –  alţii mai deştepţi ca mine, nu-şi făceau probleme de acest soi. Scriau ce mergea şi mergea tot ce scriau. „De ce să scriu ceea ce tot una au să te pună să scoţi?!” mi-a mărturisit odată I.C.Ciobanu. Din câte ştim acum, marele cândva prozator nu a scris nimic care să nu meargă. Dovadă că nu se poate alege o singură carte din multa proză pe care a scris-o toată viaţa. Cei care au scris mai altfel – chiar dacă au fost mutilaţi – au, mai au ce recupera acum.
Mă gândesc câte odată că povestea  masacrării şi restabilirii unei cărţi ar putea fi un captivant subiect de carte mai ceva decât însăşi cartea decimată.

– O întrebare pe care am adresat-o şi altor scriitori şi editori în interviurile din cadrul  rubricii „Cărţi cenzurate”: avem nevoie azi de cenzură?
– De cenzură, categoric nu, pe când de obraz şi competenţă, absolută nevoie! Altfel dai pe alături, cum s-a întâmplat cu tânărul arogant Iulian Ciocan, şi atunci când nu te pune nimeni s-o faci. Ascultă ce zice criticul Ion Ciocanu despre ce-a zis, în lipsa cenzurii, criticul Iulian Ciocan: „Şi dacă până aici ne-am referit la scriitori şi opere despre care noi personal am exprimat opinii diferite de cele ale proaspătului inciursionist, e locul să spunem că şi în cazul lui Serafim Saka pe care l-am apreciat chiar şi atunci când Iulian Ciocan zice că a fost ignorat, tânărul confrate în ale breslei critice nu este informat suficient sau – repetăm: şi mai rău! – trece senin pe lângă o literatură critico-literară, bună, rea, e altă poveste! – relativ bogată. Afirmaţiile domniei sale că proza lui Saka „a fost neglijată de critici în perioada sovietică”, că „Saka a fost şi este, aşadar, un prozator neluat în consideraţie”, că „un asemenea roman (ca Vămile – I.C.) n-avea cum să fie lăudat de critica sovietică” sunt o sfidare incalificabilă a adevărului. Putem cădea de acord că despre un talent original  şi curajos trebuie să se scrie mai mult şi mai adevărat decât s-a scris în anii 70-80, dar luaţi Biobibliografia  scriitorului Saka (Editura Museum, 2005), ca să vă convingeţi pe viu, că atât nuvelele, cât şi romanele Vămile şi Linia de plutire s-au aflat în centrul atenţiei lui Mihai Cimpoi, D. Mănucă, L. Ulici, V. Beşleagă, Ion Holban, V. Teleucă, C. Coblişan, I. Adam, V. Badiu, A. Gavrilov, N. Bileţchi, M. Garaz, V. Senic (şi nu numai sub aspect negativ), A. Ţurcanu şi a altor critici, dintre care unii polemizând cu confraţii de breaslă în favoarea lui Saka. Aceste lucruri trebuiesc  ştiute de orice critic înainte ca acesta să capete dreptul moral să vorbească despre „ignorarea” scriitorului, dacă – bineînţeles – el însuşi, criticul, doreşte să fie crezut şi, mai ales, apreciat.” (Ion Ciocanu, „LA”, 20 aprilie, 2006.)
Ion Ciocanu – este bine să se ştie şi asta – m-a apărat pe timpurile când mult mai convenabil era să dai în Saka. Dar iată acum, în plină democraţie, acelaşi Ion Ciocanu semnează o antologie  literară  şi se conformează, sută la sută, cu indicaţiile lui M. Dolgan. A recunoscut-o chiar dumnealui când l-am întrebat de ce îmi evită numele în istoria sa de literatură contemporană destinată şcolii, singurul loc unde se mai citeşte azi câte ceva.
Este şi asta un fel de cenzură, una personală!
La radio şi televiziune suntem daţi pe mâna lui cutare, în manuale  pe-a lui Dolgan, iar la nivel de politică de stat la judecăţile arhi-incompetente  ale lui Stepaniuc!
Dar să revin la bârsanele noastre. Important într-o viaţă de câine – iar noi am fost, dacă e vorba de libertatea de creaţie, nişte câini ţinuţi din scurt, în lanţul cenzurii – era să nu latri mai tare decât te ţinea legătura. Că putea să se rupă şi să nu ştii ce să faci cu libertatea pe care ai obţinut-o lătrând. Asta atunci. Acum când suntem, orice-am zice, liber să scriem orice, ne lipseşte, totuşi, responsabilitatea în faţa colii albe de hârtie.
A şti să scrii nu înseamnă a scrie chiar orice. Libertatea fără o concepţie artistică este un tablou fără ramă.

– Unele edituri de la noi scot cărţi mediocre şi submediocre. Oare n-ar fi cazul să existe în cadrul acestor edituri o aşa-zisă cenzură a calităţii?
– Nu, nu este nevoie de aşa ceva. Nici o editură nu se poate abţine să tipărească o carte, oricât de mediocră ar fi să fie, dacă îşi sporeşte profitul. Exemple avem destule. Toate aceste amintiri uitate de fosta nomenclatură apărute în volume cât Capitalul patronului lor ideologic, Marx, sunt expresia unei ne-libertăţi financiare. Dacă cei care le semnează – că de scris, unul Dumnezeu ştie cine le scrie! – nu ar plăti bani grei, mulţi editori nu s-ar grăbi să le publice. Aşa însă, închid ochii şi dau în cai.
Bunul simţ ar fi să fie, în libertate, cea mai bună cenzură, dar de unde bun simţ când banul – acest ochi al  dracului, cum i-a zis poporul – a înnebunit lumea şi omul a ajuns să nu vadă decât bani în faţa ochilor?!

– Şi acum,în condiţiile de azi, cum te simţi, cum scrii sau nu scrii fără cenzură?
– Mă simţesc ca un câine în paie uscate. Televiziunea, de exemplu, continuă să nu mă invite, mecenaţilor nu-mi place să le ofer ocazia să mă refuze, aşa că la anul şi la mulţi ani!
Cenzura avea şi ea un rol, unul formator-deformant: nu-ţi permitea să te lăbărţezi, să pătrunzi cu pixul în zonele vaginale, atât de explorate azi de un fel de literatură.
Care însă nu însemnă libertate. Înseamnă iresponsabilitate. Şi, categoric, lipsă de talent.
Crescut de mic copil fără părinţi, n-am cunoscut mângâierea. Dar nici frica. Asta mi-a marcat copilăria, viaţa şi scrisul. Motive din care de multe ori nu înţelegeam de ce să nu se poată şi ce se vrea de la mine. Eu nu am scris niciodată special, în ciuda sau de dragul cuiva. Aşa mi-a ieşit. Ceea ce era clar pentru mine, era că-mi displăceau atâtea şi atâtea, tot timpul deranjându-mă ceva. Ca să mă clarific, mă apucam de scris.
Şi ca să-ţi fac ultima mărturisire, am fost şi am rămas un descătuşat, în sens că nu mă autocenzuram atunci când scriam, dar mai ales vorbeam. Nu am simţit constrângerile cenzorului intern, de care unii nu se pot nici până azi elibera. Poate de aceea am avut parte de foarte multă  cenzură externă. De care, slavă Domnului, am scăpat azi cu toţii.
Cine ar fi zis acum 15-20 ani că cenzura comunistă îşi va da obştescul sfârşit mult înaintea autocenzurii!?

– Într-adevăr, nimeni nu se gândea la un asemenea deznodământ. Pe această notă, oarecum optimistă, dă-mi voie, domnule Serafim Saka, să-ţi mulţumesc din toată inima pentru răspunsurile detaliate – adevărate confesiuni, prin care ai elucidat unele aspecte mai puţin cunoscute privind ponoasele cenzurii sovietice.

Consemnare: