 |
 |
 |
 |
 |
|
|
| Acasa :: Proză | 2008/3 |
|
Leo BUTNARU
RULETA ROMÂNEASCĂ Din după-amiaza zilei de ieri pot spune cu certitudine (pot spune chiar – siguranţă – această noţiune deja nemaitrezind fobii) că ni s-a dus dracului sau – doar de râpă ni s-a dus frăţia. În pofida grandiosului plan pe care l-am elaborat cu minuţiozitate în comunitate, în pofida jurămintelor cu sânge supt unul din vena celuilalt – uşor zgâriată, pe antebraţ, ceva mai sus de pumn – că n-ar fi fost să o hăcuim de-a binelea, vena, pentru că ar fi ieşit rău, – în pofida datei fixate pentru ce trebuia să se întâmple, sunt convins că frăţia noastră a suferit un fiasco. Pentru că ieri după-amiază, fratele meu mi-a spus că el renunţă la toate cele pe care vi le-am înşiruit deja, deoarece a fost cuprins de o irezistibilă euforie! Iar prin ce şi cum face, prin comportamentul său neobişnuit, de ieri încoace, inclusiv noaptea ce a trecut, a confirmat şi confirmă că anume aşa ar fi – atins irezistibil de euforie, stare de spirit completamente în dezacord cu ce trăiam noi cu toţii, întreaga noastră frăţie unită, până în după-amiaza zilei de ieri. Este absolut letal incompatibilă cu ce pusesem noi la cale, cu elaborări minuţioase, jurăminte, fixare de dată de execuţie şi autoexecuţie – euforia fratelui meu, stare de oarece sărbătoare fără motiv, de bună dispoziţie exagerată, de optimism nemotivat... Inexplicabil cum de-a putut ajunge fratele meu, fratele nostru, precum ne numim noi în comuniunea spirituală, pe care unii, dinafară, de la poliţie, cu acid în voce o numesc – sectă – în fine, numele nu contează, ci starea noastră de spirit şi fapta ce avem a o duce la capăt, la bună îndeplinire contează – inexplicabil cum de-a ajuns fratele meu la ce a ajuns, aproape de plâns, la euforie, pentru că nu poate fi bănuit – iar eu îl cunosc destul de bine! – de oarece boală nervoasă sau de întrebuinţare a substanţelor narcotice. Cu toate că nu pot exclude absolutamente că euforia, nebunia aceasta nu ar ţine de ceea ce s-ar numi necunoscutele de ordin (al cui – ordin?) metapsihic ce dereglează etica „iniţială” sufletească, modelul ei elaborat şi acceptat de întreaga noastră confrerie. În ce-l priveşte, referitor la această imprevizibilă schimbare de macaz, fratele zice, pur şi deloc compus: – Nu mai vreau să fiu victimă la îndemână. Da, spus subtil. Şi incomplet. Ar mai trebui adăugat explicativ ceva, dar nici eu nu ştiu ce anume. Astfel că fratele meu se exprimă, se dovedeşte, nu tocmai pur şi nu prea compus. Însă, în cazul său, s-a dovedit a fi bizară şi nepotrivită în timp, adică în decisiva noastră perspectivă ce avea să ne curme orice alte perspective. Beatitudinea asta a lui nu e a bine. Ea te determină să-ţi calculezi propriile iluzii şi să le găsi... plauzibile, realiste chiar. Ne-a dispersat, ne-a frânt unitatea, neclintirea. E grav. Pentru că nu un oarecine, ins din stradă, fără adăpost, pensie, ajuns la ţicneală, îţi spune că e cuprins de euforie – şi chiar se vede că e, – ci fratele tău natural, cea mai apropiată rudă, după mamă şi tată, în numele Marii Fapte, Marii Jertfe – îţi spune. Dar, de aici încolo, ce Faptă, ce Jertfă, dacă el, fratele meu, e cuprins de beatitudine?... Şi este parcă logic să-mi fi spus, primul, mie, şi nu altcuiva dintre fraţii din comuniune. Da, ei sunt fraţi de comuniune, numai, pe când noi – fraţi de uter matern, de leagăn patern suntem... Dar, dacă m-ar fi iubit cu adevărat, ştiind pentru ce m-am pregătit, sigur că nu trebuia să-mi spună ce mi-a spus: afluxul de, nitam-nisam, euforie! Din această cauză, eu unul pot ajunge la pandemie... De sine. De proprie fire. Atacat completamente. Derutat. Dat dracului. De fratele meu care, iată, o ţine într-o hlizire, într-o veselie, într-o... mă rog, e cuprins de euforie! L-ai putea crede uşor deplasat, în orice caz, – nu cum a fost până la ea, beatitudinea ca din senin, – un om bine simţit. ...Pe când noi, întreaga confrerie întru Marea Jertfă, conveniserăm, juraserăm, fixaserăm locul şi ora unde, când şi de ce să ne sinucidem. Sinucidere în masă. Nu de protest, ci ca un fel de misă, sinuciderea în masă. Iar el, cică, nu are motiv să-şi ia zilele. Să fie pesimist-anarhist. Cu sine. Pentru că Iulia, gata, nu se mai călăreşte cu gardianul de la Sala cu Orgă, ci s-a întors la el. Au făcut o partidă de sex super! De parcă ar reieşi că orice euforie ar putea porni şi de la orgie (şi... orgă!), îmi zic eu. Sigur, inadecvat, mai curând – enervat, derutat. Ca unul căruia nu-i mai merge, parcă, bila. Nu vezica, biliara. Ci capul-bilă. Însă pentru el, fratele meu, şi de sânge şi, până mai ieri, întru Marea Faptă, nu mai contează că Iulia l-a înşelat cu gardianul. Nu, nu mai e nici o jignire fatală. El a revenit din nou la gagica aia în poală. Sub poală, mai bine zis. Este euforic şi de aia i se pare că e, deja, şi statornic. Pentru a aplana situaţia, ca să nu se simtă jignit mortal, Iulia l-a convins – a reuşit, căţeaua, hai! – pe frate-meu că profesia de gardian nu e deloc din cele de jos, menite plebei. Ci chiar din contră. O, dar iată şi gardianul – întâmplător, trece chiar pe lângă noi. Fratele îl strigă, gardianul vine, se îmbrăţişează, pupi-pupi, ca doi fraţi de lapte, cum li se spune celor care au ras aceeaşi muiere. Astfel că această, ca din senin, stare extatică a fratelui meu introduse în confreria noastră sămânţa nocivă a sentimentelor hibride – îndoiala, meditaţia neliniştită, controversată, cu frângere de mâini. Da, intervenea dezbinul. Deja nu mai suntem un tot şi un lot întreg, gata, nestrămutat, pentru Marea Jertfă, sinuciderea colectivă. Ceea ce părea a fi neclintită convingere şi decizie e, de aici încolo, fisurat de sentimente mixte, de, iată, starea extatică a lui frate-meu... Dar, de fapt, lui, fratelui, i se poate ierta orice prostie – dânsul e cuprins de euforie. Deocamdată, mai rău de mine care, deseară, împreună cu întreaga noastră confrerie, trebuie să decidem: recurgem sau ba la Marea Faptă, alias – Marea Jertfă? Sau ne lăsăm şi noi cuprinşi de euforie. Şi ne iertăm muierile care ne-au părăsit şi se tolănesc cu inşi de provenienţă neclară. Confuză. Astfel că Marea Faptă poate ajunge, cât colea, o buburuză. „Încotro vei zbura, într-acolo m-oi însura”. Zic eu, în timp ce fratele meu cuprins de euforie mă priveşte atent, cu ochii dilataţi, după care deschide telefonul mobil şi apelează „Salvare”. Să mă salveze, zice. Şi eu îl cred, pentru că el, fratele meu, ştie, deoarece e cuprins de euforie... După Jawaharlal Nehru, eu voi fi cel mai inofensiv exemplu de nonviolenţă. Pacienţă. Şi chiar model de pasienţă, dacă destinul omului oricum este aşa ceva: pasienţă, ca legităţi ale hazardului, în urma cărora, iată, precum fratele meu, poţi fi chiar cuprins, din senin, de euforie. Şi renunţi la sinucidere. Solitară sau colectivă. De orice fel. La o adică, nimănui nu i-ar strica o terapie comportamentală. Fie şi prin euforie, frăţie Ieremie sau Isaia, pe cine Dumnezeu mi-l va da, împreună cu mila sa. – Isaia, dănţuieşte! strigă, aproape că chiuie fratele meu. Şi eu îl cred şi încep să dănţuiesc. Pentru că fratele meu ştie. Deoarece e cuprins de euforie. 20.II.2008 O SINGURĂ PAGINĂ Salut!... Nu, nu încercaţi să vă aduceţi aminte cine aş fi eu, cel care vă salută atât de familiar: „Salut!”... Sunt un erou secundar, foarte secundar dintr-un roman în care nu am fost pomenit decât o singură dată, la pagina 33, că, chipurile, aş fi înjurat preşedintele ţării, fiind arestat, de la acel moment încolo autorul pierzându-mi urmele... Sau, poate, pierzând interesul pentru mine... De ce, să zicem, nu ar fi făcut el să evadez din închisoarea în care fusesem înfundat pentru că trimisesem la originile sale fonful preşedinte al acestei ţări?... – ba nu, pe cel al celelalte-i ţări, din romanul său puturos... De ce nu mi-ar fi oferit el, grafomanul, o şansă să ajung şi eu erou adevărat, de prim-plan, demn de atenţia dumneavoastră şi, poate, a dizgraţioasei critici literare?... Nu, n-a fost să fie, autoraşul pur şi simplu făcându-mă uitat, înfundat în anonimat... Astfel că eu însumi mă hotărâi să evadez – şi de la pârnaie, şi din romanul său... cum?... roman-gumilastic, să-i zic... sau, mai bine, – gLumilastic (ca să umblu şi eu puţin la verbocreaţie, postmodernism)... Astfel că, bine-mersi, iată-mă după evadarea din interminabila lui naraţiune plicticoasă cu killeri, prostituate, businessmani tâmpiţi, poliţişti pe potriva acestora, câte unul dintre care uneori unde face: „Stai să mă mai gândesc puţin”, iar ţie îţi vine să-l întrebi: „Cu ce?”. Sau: „Ai şi gânditoare?... Curios...” În fine, mi-am zis s-o şterg din interminabila aia grafomanie-gogomănie scremută, trasă de păr şi de bretele – autorul foloseşte atare elastic de ţinut pantalonii; trase de păr – câte vreo curviştină mai ia papară, bandiţii târând-o de plete pe duşumele... Şi acum sunt în căutarea de loc şi de timp în vreo nuveletă nepretenţioasă de, cel mult, o pagină-două (că nici nu-ţi vine să mai şi precizezi: volum!), dar în care eu să apar protagonist în deplină statură, distinct conturat şi caracterizat, ca în manualele şcolare, încât cititorului să-i fie clar ce şi cum, pentru ca, de va fi întrebat – „Şi ce ne poţi spune despre acel personaj episodic care, după evadare, deveni erou principal?” – să poată şi el articula o frază-două despre mine. Dar, stop! Nu întoarceţi pagina!... Aş mai avea ceva să vă spun!... Cum, nuveleta se termină chiar aici, nu mai are şi o altă pagină?... Ce trist e să pretinzi foarte puţin de la viaţă şi de la autor, pentru ca nici ceea ce ai jinduit să nu ţi se dea deplin... Deoarece eu spusesem: o nuveletă de o pagină-două... Ce să mai vorbim!... – ca şi în viaţa reală, nedreptatea e la ea acasă şi în ficţiune... 23.VI.2007 EU, EA… Şi prinsei a-i spune, a mă destăinui. Aşa, brusc, blitz, cam ameţită de alcool cum sunt în clipele astea. Ştii, zic, ştii, eu îndelungă vreme, chiar ani în şir mi-am căutat o candidatură. Potrivită, speram. El trebuia să fie unul experimentat şi îndemânatic, ca să facă ASTA cât mai puţin dureros posibil şi, dacă, îi ieşea pasienţa, chiar plăcut. Am găsit ceva. Pe cineva. Nu cred că mi-am respectat întru totul doleanţele iniţiale, dar am găsit. Candidatul. Şi el a făcut ASTA. Nu chiar cum mă gândeam eu, nu abil, sută la sută, dar nici prea departe de ce-mi doream. Însă nu aş zice că ar merita să-i fiu foarte recunoscătoare. Ieşi ca şi cum un fifty-fifty niţel ciudat, neprotocolar, să zic. Chiar dacă faţa lui nu era împovărată barem de un strop de intelect şi alte forme, elemente ce ar trezi interesul cuiva ce ar vrea, eventual, să se îndrăgostească. Putere brută, nimic altceva. Însă noi, femeile, ştim că, uneori, forţa brută a oarecărui bărbat are un magnetism irezistibil. Cum s-ar spune, şi-ţi spun şi eu acum, am pus piesa în scenă cu un accent pe carne, nu pe spirit. Crezi că geaba am recurs la măsuri atât de cardinale şi imprevizibile? Pentru că, oricum, odată şi odată trebuia să mă hotărăsc şi eu. Da, poate că odată şi odată, dar nu oricum... Da, sigur, după expresia feţii tale înţeleg că, în alegerea tacticii, am cam clacat. Şi, ca să ies din situaţie, ar fi nevoie de măiestrie în strategie.... Iartă-mi năzbâtiile astea... Ţi-am spus doar, sunt cam băută... Euforică şi derutată... Şi însingurată... Şi o să-ţi mai spun. Indiferent ce crezi tu. Asta e, şi ea ţine de destin... Ca ceva ce este engramat în primul gen din care am pornit eu, omeneşte, dar – ca la începutul începuturilor – dumnezeieşte... Uite, o dau în vorbe mari... Ca mai totdeauna când sunt niţel băută, plus ceva euforie şi derută and singurătate. Da, cred că mai pot gândi ceva... pentru că nu mi-am băut de tot gânditoarea... Ştii?... Se spune că, în genere, femeile nu că ar fi doar mai longevive, ci şi trăiesc mai bine, hai să zic – mai confortabil în toate decât bărbaţii... Sigur, ce vorbesc eu de bărbaţi, dacă nu am cunoscut decât pe unul singur... Mă rog, să zicem că sunt cam livrescă. Şi de vină e internetul. De acord? De acord. Tăcerea e semnul asentimentului. Dar dacă m-ai întreba de ce acele alde noi mai că huzuresc în raport cu acei alde ei, o explicaţie ar fi că ele, adică noi, nu încercăm sentimentul de vină faţă de lume. ’Nţeles?... Încearcă să înţelegi... e ceva adânc... mai că-i filozofie, aş zice... Din contra, femeile sunt absolut suprasensibile faţă de fel de fel de comportamente neceremonioase ale lumii, universului, existenţei faţă de ele, femeile, bineînţeles.... E adevărat, uneori suntem în stare – sau cel puţin eu una – să elaborăm teoria generală a ghinioanelor, neşanselor, catastrofelor de două parale... Nu crezi?... Crezi... Pentru că tăcerea e semnul asentimentului... Da, molcianie znak soglasia... Am spus acelaşi lucru, numai că de data aceasta în ruseşte... Încă nu ai uitat ruseşte?... Cred că eşti pe cale de a slăbi în continuare la această materie... Pagubă în ciuperci... De taiga... ciupercile... siberiene... Pentru că, oricum, înaintăm spre occident, nu? Oricum, înaintăm oricum... Ce dracu’ s-a legat de mine acest oricum?... Oricum-oricum ar fi un fel de spiegel in spiegel*... Uite, două-trei cuvinte, sau două jumătate, din cele pe care le ştiu şi eu în nemţeşte... Ştii de unde le-am aflat?... Este titlul unei celebrisime lucrări a nemaipomenit de fainului compozitor estonian Arvo Part... E foarte popular... A fost şi este... Chiar dacă eu am aflat cam târziu, descărcând din google muzică piratată... Partată – de la Part, piratată – de la pirat... Analogii de doi bani... Dar e frumos – nu? – spiegel in spiegel... Piesa e dedicată unei gagele. Sau poate soţiei. Nu contează. Şi încruntatul Beethoven are un For Elise... Aşa ceva... De ce nu ar avea balticul?... For Gagica... Importă că e de import şi mă emoţionează... Ghici la ce mă gândesc acu... Bine, firul gândului vine de mai demult, l-am mai depănat eu şi altă dată, dar, iată, îţi spun abia azi... Câteodată îmi zic că nu ai fi decât un personaj creat de mine şi, nu încape vorbă, mă tot gândesc să te ajut să scapi de fobia apocaliptică ce te mai cuprinde din când în când... Cred că te încearcă şi acum... Altfel de ce ai tăcea cu atâta, pardon, nesimţire?... Bine, să-mi duc gândul la capăt... Doar la capăt, dacă nu-mi va ieşi să-l duc şi la bun sfârşit... Pricepi nuanţele, între capăt şi bun sfârşit?... Pricepi, ştiu eu... Te cam ştiu ce poamă eşti, duduiţă... Uite, vreau să te conving că ceea ce simţi sau îţi imaginezi tu nu e decât un soi de spaimă pe cât de banală, pe atât de prostească. Însă, până să reuşesc să formulez în cuvinte această idee, ca să înţelegi şi tu, chiar poate surveni sfârşitul lumii. Apocalipsa... Ca lipsa totală de ceva vital... Dar în viaţă, cine manipulează omul?... Gândul sau simţul, conştiinţa sau impresia?... Naiba ştie... Or, aş vrea să cred că... Dar nu, nu, renunţ... Nu mai vreau să cred... Uf, cam obosesc să-ţi tot spun, da’ tu să nu mă stimulezi barem cu un cuvânt... De încuviinţare sau reproş... Mi-i egal... Dar la ce ţi-aş spune eu toate astea?... Parcă ar fi posibil să redai în cuvinte senzaţiile, sentimentele, emoţiile?.. Să ştii că intenţionat o dau în fraze mari, în grandilocvenţă... Să uit, totuşi, de forţa aia brutală... Cu toate că nu a fost chiar rău... Cât mai puteam să rămân eu domnişoară învăţătoare, ca să nu zic fată bătrână?... Da, fată bătrână, la douăzeci şi nouă de ani... Da, sunt o atipică... Ca şi cum am fost deja... Iar forţa aia brutală... cum să-ţi spun?... e din clasa a douăsprezecea... Repetată... E un repetent de bani gata, să zic aşa... Multe i se iartă... Îl iert şi eu... Cu toate că s-a întâmplat cu asentimentul meu, bineînţeles... Dar, totuşi, e un necioplit, tânărul... Ce, puteam eu să-i spun lui ceea ce-ţi spun ţie?... Să fim serioşi... Serioase... Da, femeile cred în forţa de atracţie a forţei brute... Bărbăteşti... Viguroase... Şi suportă consecinţele... Uneori chiar plăcute, alteori... Cum să spun eu?... Mă rog, asta-i viaţa... Tu ce crezi , ce zici de toate astea?... Au ele vreo noimă?... Continuăm a privi una la alta, una în ochii celeilalte, afundându-ne, treptat, în acea lume de nescris (şi de... ne-deschis!), care nu-i mai poate fi nimănui altuia dat s-o vadă.... Poate că doar lui Dumnezeu... Dacă există... Şi ar fi bine să... Pentru că l-aş ruga să mă ierte că am încurajat pe unul din liceeni să mă... Da, ce mai calea valea, – să mă fută!... Pardon, sunt cam băută... Ce leşie pe suflet!... ......................................................................................................................................................................... Uite, de atâta vreme îi tot spun, o întreb, dar ea tace... Ar fi, nu ar fi de acord cu mine?... Se îndoieşte, totuşi, de ceva, dacă nu-mi răspunde... Tace, şi nu pot şti ce crede... La rândul meu, ce să cred?... Cu toate că o ştiu prea bine, noi nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica. A ne confesa. A ne înţelege. Cuvintele sunt unelte foarte inadecvate. În cazul nostru. Sunt îngrelate şi inabile, aproape că nu mai exprimă nimic şi nu mai înseamnă nimic. Gata, m-am supărat, m-am săturat, nu-i mai spun un cuvânt-cuvinţel... Între timp mi-a şi mai trecut din ameţeală... Nu, nu-i mai cer să fie atentă... Mă încrunt, oftez. Şi mă întorc de la oglindă... Ei, oglinzii, i-i indiferent cum mă reflectă – de face sau din spate... 18.IX.2007 VIRTUAL-SEX Uşor eufemistic, cei mai mulţi – nici pe departe pudibonzi, platonicieni – o numesc: dragoste virtuală. În realitate, însă, în faţa ecranelor computerilor lucrurile stau puţin altfel, vorba fiind anume de sexul virtual care, dacă ai pipăi jeţurile în care au stat doamnele şi domnişoarele ce se ridicară din faţa ecranelor, întinzându-se extenuate pe canapea, veţi constata că pluşul e cam... umed. Mda, se produc orgasme, se icneşte, se geme în urma acestui nou fenomen apărut în viaţa omenirii, căruia unii – nici pe departe pudibonzi, platonicieni – îi spun dragoste virtuală, în realitate ea, dragostea virtuală, schimbându-şi genul, devine virtual-sex. Confuzia de nuanţe nu se întâmplă din motivul că acest fenomen nu ar fi studiat în măsură corespunzătoare, ci, pur şi simplu, nu e vorba decât de omniprezenta ipocrizie fals-tabuistică a lumii ce se gândeşte mereu cum să-şi provoace erecţia... Vom fi delicaţi şi nu vom pomeni de virtu(re)alele probleme psihice ce se pot abate pe capul împătimitei amazoane de sexul „care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt” (vorba-explicaţia DEX-ului), adică – virtual (..ne-virtuos-vâros!) care îi oferă partenerul de pat... pardon, de jeţ – ideal. Pe de altă parte, patul nu e exclus nici în sexul virtual, dacă doamna dispune de un laptop pe care, întinsă în aşternut, şi-l poziţionează pe burtă (sau ceva mai jos) şi răspunde la mesajele savuros-libidinoase ale celui care îi scrie sau îi vorbeşte (fenomenalul sistem interoperabil „Odigo community”! Instant messenger! Sistemul „voce”, oral – nu?) de cine ştie din ce colţ de lume (de cele mai multe, dintr-o „internet-cafe”); el, a cărui fotografie de macho – fascinaţia forţei brute – nu e aşa, doamnelor?! – o are sus, în dreapta ecranului, neinteresând-o, de ar fi una... reală, ce-l reprezintă cu adevărat pe „partner”, sau e una... împrumutată, de asemenea din internet, şi expediată ei... O fotografie în multiple ipostaze, inclusă în memoria computerului, şi pe care – ipostaze ale figurii lui, de la îmbrăcat la gol-puşcă – le afişa pe ecran în urma simplisimului click-clipici-instant pe “Friends tab” ... O, virtualul partener ideal, ce-i produce orgasmul real!... Interfaţa lui, pe care o schimba mereu în chat, în conformitate cu starea, cu gradul de excitare de moment, avansând spre deznodământul plăcut-devastator, moleşitor, dătător de senzaţie a abisalului, dulce-fatalului... Sigur, încep problemele cu soţul sau, concomitent, – cu el şi cu amantul, ambii devenind indezirabili. Urâţi! – pentru că ea ajunge a-i urî cu adevărat! Sărăntocul! – nu e în stare să-i asigure o plată pentru utilizarea non-stop a Internetului!... Nimicul!... S-a constatat, pare-se, deja prin argumente ştiinţifice, că sexul virtual e incomparabil mai neiertător decât sexul adevărat, ca să nu-i spunem – real... Nouă din zece cazuri sunt ca şi ireconciliabile... De unde şi clasicul deznodământ, totdeauna real: divorţul... În urma acestuia, cu doamna întărâtată şi nărăvită de nesăţiosul, până la demenţă, sex virtual, se pot întâmpla trei lucruri, dintre care unul adevărat sută la sută – dânsa ajunge liberă să facă orice-i trăsneşte în cap (şi sub brâu; şi câte (nu)-i trăsnesc unei femei!), fără obligaţiunea patului şi a bucătăriei, celelalte două lucruri fiind virtuale – unul aproape sigur – doamna ne mai fiind aptă pentru sexul real, riscând să ajungă eminamente frigidă, încât să renunţe completamente chiar şi la sexul virtual, pentru ca, în al treilea rând, să i se întâmple ciudata minune de a se apuca de scris, sperând să ajungă autoare de succes, ceea ce o va face de nedespărţit de ecranul computerului în faţa căruia de atâtea sute sau poate mii de ori a lăsat jeţul umed... Dar, odată ajunsă scriitoare – credea ea – lucrurile, atitudinile prinseră a i se modifica, a i se deplasa spre altceva – dinspre... virtual-sex spre... real-scris. Unele din atare doamne sunt deja veterane. Ale virtual-sexului şi real-scrisului. Unele din ele chiar au ajuns să-şi scrie, deja, memoriile. Legate, bineînţeles, de tema în cauză, memoriile. Iată o mostră. Subiectivă, fireşte, nesinceră până la capăt, ca în „Confesiunile” lui Rousseau: „Eu însămi nu am încercat decât o singură dată. Se întâmplă cam astfel: Unde eşti acum? La serviciu. Muncă silnică! Abia am intrat şi am pornit comp.-ul. Dar tu? Sunt acasă, noapte, ce linişte e, ticăie ceasul de perete. Unde te afli, în ce cameră? În dormitor, soţul sforăie, iar eu clămpănesc pe taste. Tu în ce eşti îmbrăcat? Pantaloni gri... pulover de aceeaşi culoare. Da’ tu? În halat... Aşa, pal-albastru... Ce mai ai pe masă, lângă comp? Fel de fel de reviste muiereşti, împrăştiate... pixuri, un carnet cu adrese. Dar tu, acolo, ai o fereastră? Am. Ce se vede prin ea? Sticla e cam murdară. Acuşi mă uit... Dimineaţă rece, posomorâtă... Zăpadă-fleaşcă... se topeşte... Maşini murdare... Şi la voi maşinile sunt stropite cu noroi?... Din contră, sunt curate... Poate că nu prea-prea, dar totuşi... O, s-a încărcat melodia pe care mi-ai trimis-o! Mulţumesc! Apoi, din boxe, răsună vocea manelistului: „Cu mâinile aş vrea să te iubăcesc!”... Şi tot aşa, până mi-am dus misiunea la bun sfârşit. Pentru el, partenerul. Pentru că mie, sincer vorbind, nu mi-a prea plăcut... Nu mă simţeam (vedeam, percepeam) decât o fufă oarecare, tâmpă ce nu se gândea decât cum să-i producă partenerului plăcere. Cu care, stabilind dinainte, chiar dacă nu din capul locului, conveniserăm să ne declanşăm flirtul pe gmail.com. Astfel că, în regim privat, încercam să ne dedăm agoniei sexuale. Trepădam, frenetic, cu degetele pe taste (nu şi pe – pardon!... – testicule, eu!), descriind, savuros-libidinos-bălos, cine şi ce îşi scoate din vestimentaţie, ce poză ia, ce şi unde introduce şi cât de îndelung o ţine acolo, cum fiecare se sufocă de excitare şi pasiune. La un moment dat, chiar m-am aţâţat (spunându-i lui că-mi salt ţâţele!), însă, curând, totul se volataliză, dispăru şi eu nu devenii decât, iată, un robot al scrisului, dacă ar fi prea pretenţios să zic – robot literar. Adică, deja depăşisem frontiera, unde se termina interesul şi începea munca, activitatea reală. Bineînţeles, în acel caz – vă spuneam, – dusei treaba până la capăt, însă mai mult nu m-am dedat sexului virtual. M-ar fi plictisit. Chiar dacă nu de moarte. Astfel că, fiţi liniştiţi, nu am ajuns printre ciber-prostituate... Ceea ce, însă, nu mă face să nu recunosc că această variantă (gen) de relaţii are perspective. Nelimitate.”---------------------------- etcetera ş. a. m. d., aş putea cita la infinit, din această ţoapă ajunsă robot(ă) a(l) scrisului, precum se confesează, sau din atâtea alte fufe ce îngunoieşează Internetul. În fine, aş putea filia-cita, până să ajung la două sau mai multe proiecte de final. Să ne rezumăm la o pereche, virtuală, din ele: 1/ Îmi dau seama, nu v-am prea convins; 2/ Gata, am încheiat discuţia. Învăţaţi să schimbaţi tema la timp. La urma urmelor, trăim în democraţie otova – şi reală, şi virtuală, – încât cititorul poate alege... 21.VI.2007 VIZITA ...Avui impresia că nu-mi mai telefonase din secolul trecut, de la al cărui prohod s-au dus deja, iată, câţiva ani. Suntem în luna septembrie. După marea vipie. Când creierele şi trupurile noastre îşi mai vin în fire. Se refac. Pentru a porni la atac. Adică, la fireştile acţiuni ale vieţii. Cât de cât normală. Viaţa. Aşadar, telefonă ea, Raluca. Prima mea dragoste... (Ea să fi fost prima, totuşi?... Probabil...) Din vreme în vreme – peste ani, uneori! – îşi mai aminteşte de mine. Sigur, periodic îmi schimb numerele de telefoane – fix şi mobil, ceea ce pentru Raluca nu constituie nici o dificultate de-a afla, am impresia, chiar înaintea mea numerele noi, pe care mi le alocă staţia de telefoane. De fapt, motivul operativităţii sale e mult mai simplu: avem cunoştinţe comune. Toate ca una – binevoitoare, şi cu unul şi cu celălalt, cu ea şi cu mine, în particular, dar şi în duet, s-ar crede. Mai ales, după ce divorţai a doua – a doua, nu a treia? – oară. Nu din cauza Ralucăi, fireşte. Nici nu aş zice că e o profitoare. După destrămare. De căsnicie. Pur şi simplu, Raluca e o doamnă modernă. Eu – un pictor post-post-modern. Nu, nu ca metodă de creaţie, ci ca fel de a fi în viaţă. Cam depăşit de postmodernismul gălăgios şi „trash”-ul obraznic. Eu am învăţat câte ceva de la vechii noştri maeştri. Grecu, Vieru Igor, Rusu-Ciobanu, Romanescu... Alţii. Mai mult sau mai puţin sobri, cumpătaţi. Oarecum mai apropiaţi temperamentului şi caracterului meu, chiar dacă mai tânăra mea biografie se întâmplă la distanţă de câteva decenii de perioadele lor de graţie. În creaţie, bineînţeles. Unii din ei, cu părere de rău, plecatau deja în lumile stelelor... ...Cam astea erau meditaţiile mele după vreo despărţire, de cândva, de Raluca... Însă, când telefonă din nou, nu avui timp să-mi vin în fire – surprins, poate, de vocea ei ce re-răsuna peste ani. La fel de volitivă, autoritară: – Salve! Salvează-mă... vreau să vin la tine. E voie? – ?! îmi pieri mie pofta de piuit, înainte ca acesta să-mi fi apărut pe buze. – Eşti singur?... Munceşti?... Spusei ceva, confuz, probabil. – Mă întâmplai prin apropierea atelierelor voastre şi, îmi zic, hai să-ţi telefonez, poate că ne vedem.... Aş putea trece pentru vreo jumătate de oră... Eşti disponibil, nu te...? Cred că nu i-ar fi putut nu că refuza, ci sta dimpotrivă nici însuşi maestrul maeştrilor, Michelangelo, coborând de pe schelele înaltelor boltiri ale Capelei Sixtine, numaidecât pogorând când, iată, vine ea, Raluca, femeia ca şi fatală a zilelor noastre, doamna cu oarece celebritate în lumea bună, cât poate fi ea, basarabeană. – Păi... da... auzi şi tu, sunt... Când ajungi? zisei. – Ce să ajung, dacă, iată, sunt chiar lângă poarta atelierelor. Trag maşina în curte şi urc. Şi chiar urcă, intră.... Buna! Îmbrăţişarea. Pupi-pupi. Şi din nou iniţiativa ei: Uite, urcam eu scările şi – ştii la ce mă gândeam?... se interesează surâzător-îngândurată. Sau, poate, îngrijorată. – Ştiu... – Zău?... Zi-i, să te-aud... – Că nu ne-am văzut din secolul trecut... – Vai de mine, ai remarcat şi tu? Uimitor! Chiar te-ai gândit şi tu la asta? Bravo! Dă să te mai pup o dată... O făcu, reluând: – Chiar e uimitor. Şi măgulitor. Înseamnă că te-ai gândit la mine, nu? – Păi... – Uite, îţi spuneam, am la dispoziţie doar vreo jumătate de oră, hai, să zicem, patruzeci de minute. Nu te reţin. Faci şi tu o pauză. Cum îţi merge? Îmi arăţi şi mie din noile tale pânze? Nu e obligatoriu să răspund la toate întrebările Ralucăi, la rândul meu interesându-mă dacă ar dori o cafea pe care, bineînţeles, o poate face chiar ea – cunoaşte ce şi cum, nu? – aceeaşi bucătărioară, la stânga, unde, altădată, se întâmplase să pregătească câte o ciorbă, o friptură... – Tare mă bucur să te văd, zice, deja la cafea. Cum aş reacţiona altfel, decât spunându-i că bucuria e reciprocă? – Ai un strop de coniac? – Spuneai că eşti la volan. – Un strop, doar, la cafea… Nu prea am drum lung prin oraş. – Doar dacă e să merg la magazin… – Nu, lasă… De-ai fi avut aici, acum, astfel şi ad hoc… Hocus pocus! încearcă ea să glumească. Privind-o însă mai atent, îmi dau seama că nu e ziua ei: ochii îi sunt adumbriţi de tângă, iar frazele-i săltăreţe ţin mai curând de voinţă şi ludic; un fel de siguranţă de sine obosită. – Ai probleme? o întreb. – Nu prea mari... Rezolvabile... Cred că le anihilezi chiar azi, până în seară… Mulţumesc, ne mai telefonăm. Nu eşti împotrivă? Ar fi fost inadmisibil şi neconform cu natura mea să răspund altceva, decât ceea ce dorea să audă ea. Sigur, ne mai telefonăm, ne mai... – Gata, fug, nu glumesc. Mă eliberez şi poate mai revin... Îmbrăţişare, pupi-pupi, ecoul scurt al bătăilor tocurilor ei pe lungul balcon-otova de la etaj umbrit de o galerie de viţă-de-vie. Şi constatarea mea: Raluca, prima mea dragoste din secolul trecut, e o femeie minunată şi e foarte bine că nu avu nenorocul să se căsătorească cu mine. Seara, pe când se dau ştirile la ProTV, – telefonează iar. Raluca. Rămân la atelier? Plec acasă? Mă poate duce ea cu maşina... ar fi mai bine să aştept puţin, îmi spune ea ceva când vine, în cinci-zece minute, pentru că mai e pe aici pe aproape, pe unde avu de rezolvat ce-mi spusese că are de rezolvat... …De cum intră, nu amână esenţialul: – Dacă nu te superi, aş putea să mân la tine?… Pe... mâine, adică, să rămân... Aici sau acasă, unde zici. Ştii... am uitat cheile de la apartament la vilă, tocmai la Peresecina, unde au case de vacanţă şi unii dintr-ai voştri, pictorii. Tu de ce nu ţi-ai ridicat una?... Sau – să o fi cumpărat, pe când erau mai ieftine... E cam departe să merg la vilă, unde mai pui că am cam băut, după ce reuşii să rezolv problemele... Ştii tu, cum se obişnuieşte... – Păi... – începusem şi eu să spun ceva, însă Raluca mă întrerupse degajat, oarecum ştrengăreşte: – Aşteaptă câteva clipe, am uitat ceva în maşină, zise, plecând, fără a închide uşa de la intrare, pentru a reveni în mână cu o pungă de la „Metro”. – Uite, nişte coniac, bunătăţi... Că nu ne-am văzut de multă vreme şi... Acuşi improvizez ceva, zise din pragul uşii, pentru a o lua direct spre bucătărioară, de unde întrebă: Aici, sau mergem la tine acasă? (Ca un autor obişnuit a-şi respecta cititorii, îi rog pe aceştia, eventualii, să-mi permită de a nu trece de la bunătăţi – la banalităţi, pentru că oricine îşi poate imagina lesne ce a urmat. Unde mai punem că la atelier protagonistul prezentei naraţiuni nu avea decât un singur pat şi... vă daţi seama ce şi cum…) Dat fiind că discuţia noastră a durat până adânc după miezul nopţii, eu şi prima mea dragoste nu ne arătarăm prea matinali, la un moment dat Raluca ridicându-se din pat, însă doar pentru a trage storurile şi a stăvili lumina soarelui. După ce dejunarăm, mă întrebă, dacă o consider atât de fără vino-ncoa, încât nu i-am propus niciodată să-i fac portretul. Şi, bineînţeles, trasei prima schiţă în cărbune, urmând să fixăm mai târziu şedinţele următoare. – Sau, dacă doreşti, putem continua acum, zisei. Raluca mă îmbrăţişă tandru, spunându-mi şoptit că nu, nu acum, pentru că nu mai are timp, la ora douăsprezece trebuind să fie acasă. – Dar nu mai reuşeşti, ai doar douăzeci de minute, un sfert de oră, constat eu. – Cum nu reuşesc? se miră prima mea dragoste. – Păi, zici că pleci acasă, nu?... Sau – la vilă? – Sigur că acasă... Ce să caut la vilă?... – Nu ar trebui să iei de acolo cheile?... Raluca se revărsă într-un hohot de râs sincer, dar nemolipsitor. – Cheile?... Ha, ha, ha!... Şi chiar ai crezut?... Da, înţelesei şi eu. Mă strâmbai a zâmbet. Şi Raluca nu mă cruţă, spunând un adevăr: – În genere, de când te ştiu, ai părut a fi un băiat deştept. Nu?... Însă uneori – pardon, iubitule! – pari a fi un idiot patentat, zise, sărutându-mă, ca să lase în urma ei stupidul, pseudonaţionalul nostru „Pa!” Peste o clipă, însă, se întoarse pe unul din axele tocurilor înalte, interesându-se: – Ne mai vedem?… – Nu-i exclus... spusei, deschizând mobilul şi căutându-i în memorie numărul ei de telefon: să mai vedem noi ce facem – răspundem sau nu la viitorul apel... Pentru că, uneori, mai în glumă mai în serios, pentru mine Raluca e... Razluca*... Aşa îi spun, uneori... Da, cât pe ce să uit... Ar fi nedrept ca, în finalul acestei întâmplări şi... la anii mei, să nu fac o precizare: în tinereţile noastre, din, bineînţeles, deja secolul trecut, XX, Raluca era atât de simpatică, ba chiar – foarte frumoasă era, încât părea că... încalcă ordinea publică! Zău aşa, în lumea noastră mohorâtă, prezenţa distinsă a unei femei vrednice în toate ale ei mai că aduce a încălcare de ordine socială... Astfel că, în numele tinereţilor noastre şi a frumuseţii ei extraordinare, o să-i răspund la apel... 1.VII.2007 ________ *Razluca (rus.) – Despărţire. CRISALIDA. ALELUIA! Bate ceva. Ticăie. O pendulă. Cu dublă bătaie. A mecanismului de ceas şi cea a frângerii de amplitude, pe care o comite chiar ea, pendula. Parcă diferite, parcă aceleaşi, sunetele – ale tic-tac-ului şi ale clătinatului, frânt brusc, al pendulei, ba într-o parte, ba în cealaltă. Bătăi de ceas ce numără nişte clipe. Poate că – ultimele. Ale cuiva. Ale mele. Ale tale. Ale fantomelor noastre. Sau, poate, ale vieţii memoriei noastre. Pentru că, parcă independent – dar nu indiferent – de viaţa noastră biologică propriu-zisă, memoria noastră – de fapt, două memorii, a mea şi a ta – are, au cursul, albia lor de viaţă. Mai durabilă, se zice, decât viaţa propriu-zis a insului, căruia îi aparţine memoria. Şi memoriile. Acestea – deja scrise. Memorii memorialistică – gen literar, de plan secund. Ceva viaţă, ceva fantezie, ceva beletristică. Stil şi emendaţie. Una, două, trei – corecturile. Pentru ca să iasă bine, să iasă bună, memorialistica. Şi iată, poate că sunt ultimele bătăi, ultimele clipe ale destinului nostru. Împreună. Şi a destinelor noastre, luate aparte. Unul ar putea să se sfârşească chiar în câteva secunde, altul – ar mai continua ceva timp. Dar nu prea mult. Scurtisim. Ticăitul mecanismului, bătaia, strânsă, a frânturilor de amplitude săvârşită de pendulă parcă ar sfărâma, ar pisa sticla ce acoperă cadranul ceasului de perete, faţa timpului. Sau a vremii. Mărunţişul acesta strălucitor, scânteios, ne împresoară feţele. Veşmintele ne sclipesc de minusculele cioburi de sticlă. Ca de cristal de Boemia. Şi eşuat destin de boem. În ce mă priveşte. Strict pe mine. Pentru că tu totdeauna ai fost rezonabilă, reţinută, necedând exceselor. Aici, în această încăpere, pe podiumul potolit, cânta o orchestră nu prea mare. Şi noi dansam. Ne roteam dimpreună cu alte perechi. De la palat, de la curte, de la... Nota „la” dădea tonul şi muzicanţii începeau valsul. Încercăm să ne convingem că încăperea, nu prea marea sală de bal, ar fi pustie. Ţipenie – în afară de noi. Fantomele, stafiile sau doar memoria noastră. Dar, pare-se, văzurăm, totuşi, pe cineva. Din prietenii noştri. Din vechii dansatori. Dar iată-ne în altă încăpere. De peste timpuri. Atmosfera. Însemnele. Muzica. Muzica unui mic taraf studenţesc. Însă pe grosul strat de praf de pe parchet nu se vede nici o urmă. De pantof. De picior desculţ. Tu mă iei de mână şi sala dispare după o mare, masivă uşă neagră. Ce sală? Biserică adevărată. Transformată de antihrişti, în studenţia noastră, în sală de dans. La medicină. Venea studenţime de pretutindeni. Îngrozitor! Cutremurător!... Şi iată o altă sală goală. Sală... porno, odată ce e goală, glumesc eu foarte stupid. Tu roşeşti. „Poţi uita toate astea? Mai bine zis, toate cele ce ni s-au întâmplat, ca viaţă tânără?...” „Nu”. Sala este inundată în lumină lăptoasă, densă. Ca o ceaţă la partidele de vânătoare ale lorzilor englezi. Nu mai contează de avem ochii închişi sau deschişi. Da, când îi ţinem închişi, vedem, totuşi, ceva – filmul de dincolo de pleoape. Intens. De ne dor ochii. Şi-i deschidem. Şi iată o altă sală. Ceva mai mică. Parcă mai intimă. În colţ, pe comodă, se roteşte bobina (mare – pe atunci); se deapănă, de pe o bobină pe alta, celuloidul foşnitor al peliculei brune, mate, dar – ascuţite la margine. Ţi-ai putea răni degetele, ca de la tăişul unei lame. Dar – priveşte! În fiecare colţ al sălii, – câte un magnetofon uriaş îşi deapănă pista brună a celuloidului care – iată! – se rupe, celuloidul, pelicula, la un magnetofon, la al doilea – la toate câte sunt în sală. Bobinele se rotesc în continuare, celuloidul brun şerpuieşte, din toate ungherele, spre centrul sălii, unde noi ne rotim. Dansăm. Pelicula, şerpii ei ni se încolăcesc în jurul gleznelor. Zeci, cute de metri de peliculă de magnetofon, depănate de pe casete vechi... (Ce noi erau, când eram noi! Tineri! Abia apăruseră, performante, râvnite, jinduite, rotite, exploatate! Umplând cu muzică sălile de dans, de bal ale lumii!...) Probabil, nu presupunem un eventual pericol – precum ne rotim, ne rotim, ne rotim, în continuare, peste timpuri, vârste, celuloidul brun ne va înfăşura, ne va tot înfăşura, până ne va acoperi totalmente. Ne-ar încarcera ca într-o pupă brună de larvă uriaşă, ca într-o crisalidă ce trezeşte frica celui care o vede, gogoaşă-carceră! Dar, posibil, din astfel de păpuşă-crisalidă-pupă noi am putea renaşte în chip de fluturi sau, poate, chiar de îngeri? Dar poate că în acea crisalidă se vor înmormânta nu doi tineri, ci o epocă întreagă, o stare a lumii de cândva... Oricum, muzica se dezmormântează mai uşor ca omul, ca trupul acestuia, pentru că muzica e suflet, spirit şi ea poate cu adevărat reapărea pe pământ, sub cer, în chip de fluturi albi sau îngeri. Muzicii îi vine cu mult mai uşor să renască... Ea, doar muzica, ce va rămânea din noi, cei care niciodată nu ne vom scrie memoriile, nu ni le vom povesti... Îngerii nu-şi scriu memoriile, nu şi le povestesc. Pur şi simplu, ei, îngerii în chip de muzică, ar putea ieşi din crisalida brună a unui cocon din peliculă de magnetofon. Ar putea ieşi, ar putea reuşi, după care să repete holograma existenţei omului şi holometabola insectei ca deplină metamorfoză a trecerii prin stadiile de larvă, nimfă şi adult... Noi vom ieşi din pupa angelicus. Aleluia! 28.IX.2007 HĂ-HĂ-HĂ-HĂUL... Codinte ne-a fost profesor la cea mai stupidă materie „universitară” din câte puteau exista – comunismul ştiinţific. Până la căderea Uniunii Sovietice, el se numea, de facto, Cozub. Valeriu Titovici Cozub. Însă, odată cu declararea independenţii şi limbii de stat, odată cu primirea noului paşaport, albastru, de cetăţean al Republicii Moldova, îşi modifică, mai bine zis – îşi traduse, pur şi simplu, partea a doua a numelui, rusescul „zub”, pre româneşte însemnând „dinte”, fiind alipit particulei „co”, din originile numelui său, acest „co” considerându-l, precum îl tratează lexicologia, element de compunere ce înseamnă „împreună cu“. Cu alte, mai multe, cuvinte explicative pentru o simplisimă particulă, Codinte rămăsese împreună cu sine – Cozub care fusese. Bineînţeles că lucrurile par oarecum confuze, precum confuz fusese totul în acea epocă de acum aproape două decenii, când la universitatea la care noi studiaserăm comunismul ştiinţific deja se studia cu brio economia capitalismului (ştiinţific?) multilateral dezvoltat, ceea ce nu putea să nu bucure. Inclusiv pe fostul nostru profesor Cozub care, în calitate de Codinte, preda altor studenţi economia duşmanilor de ieri ai comunismului. Iar porecla sa era una simplă, dintr-un cuvânt pe care el însuşi îl repeta de câteva ori la o prelegere sau alta: Amfloare, îi ziceam. Precum zicea el – Amfloare, în loc de Amploare, semn sigur că învăţase limba română mai mult după ureche, ca scripcarul – manelele, melodiile de petrecere. …Aceste şi multe alte elemente componente ale ex-studenţiei noastre ni le aminteam noi, vreo 14 foşti colegi, câţi ne-am putut aduna din cei 25 sau 26, câţi fuseserăm, la aniversarea, cât de cât solemnă, festivă, să zicem, a 40 de ani de la absolvirea a ceea ce, în anchete sociale, ne permitea să scriem: „studii superioare”... Dintre profesori – la acele timpuri se numeau, simplu, lectori, şi pe drept, pentru că nivelul lor de pregătire etc. – ar fi ceva mai mult, şi e niţel neplăcut să detaliem la acest capitol – pregătirea lectorilor, profesorilor noştri de odinioară... – în fine, din foştii dascăli universitari era prezent doar Petru D. Ieremia, care ne predase dialectologia... materie şi asta... sau, poate, astăzi, – deja – aia... Ceea ce, pe mine unul, mă făcu să-mi imaginez viaţa noastră ca pe un segment cronologic, de timp, vreme, firuţ de eternitate... – ca pe un segment, adică, într-un spaţiu tridimensional şi... Dar, iată, îmi vine să întrerup acest gând, pentru a reveni la tovarăşul Cozub, alias domnul Codinte, pur şi simplu (şi cu drag spus...) – Amfloare, la una din întrebările sale pe care i-o adresase Lenuţei Ciorici, cea mai slabă studentă nu numai la comunismul ştiinţific, ci şi din grupă, dacă nu chiar din universitate... Slabă de tot, adică, şi la fizicul şi la interiorul ei... În schimb era foarte simpatică şi unele necalităţi i se treceau cu vederea... Ei bine, bineînţeles că oarecum miştocăreşte, Amfloare întrebă, mai întâi, grupa întreagă, pe noi toţi cei care ne aflam în sala de studii: – Ia să-mi spuneţi voi, dacă, să ne închipuim că, v-a mai rămas de trăit, colea, vreo lună de zile... – Tuturor împreună, o lună? se grăbi, ironic, să se intereseze Hary. – Nu, deşteptule, fiecăruia în parte... Să-i rămână doar o lună de viaţă... Aţi mai frecventa voi cursurile universitare? îşi duse Amfloare întrebarea la bun sfârşit. – Nu-u-u! (unii ziseră, uşor camuflat: Mu-u-u!) mai că răspunserăm noi în cor. Cei mai mulţi, adică. Sesizând lipsa de unanimitate fără drept de apel, Amfloare începu a ne întreba pe fiecare în parte: „da” sau „nu”? Iată că anume Lenuţa fu cea care răspunse că ar fi continuat, în acea ultimă lună de viaţă, să frecventeze prelegerile, să susţină colocvii, examene. – Ha-ha-ha! râserăm noi, cei vreo 14 inşi, ca acum 40 de ani. Iar domnul profesor Petru D. Ieremia, prezent, precum vă spuneam, la festivitatea noastră, doar zâmbi a râde. Din cauza oboselii, probabil. Şi, bineînţeles, a bătrâneţii. Aceasta, bătrâneţea, intrând ca element constitutiv şi în parabola pe care prinsesem să o depăn ceva mai sus... Aşadar, „pierderile umane” (cinismul inoculat iremediabil în clişeele cotidianului... castrat de emoţie), împuţinarea fiinţelor pe care ne-a fost dat să le cunoaştem, mă făcură să-mi imaginez viaţa omului ca pe un segment cronologic, de timp, vreme, firuţ de eternitate... – ca pe un segment, adică, într-un spaţiu tridimensional ... în care, mai întâi, te vezi copil, la începutul respectivului segment (neconştientizat, încă) de timp. În faţa ta – mulţime de oameni. Tu, de-a buşilea, după ei... Ai înaintat cât de cât pe un segment al segmentului şi deja în spatele tău apar alte fiinţe, alţi omuleţi-gâgâlici mai mărunţi decât tine. Şi cu cât înaintezi mai mult pe segment, vezi cum, la capătul lui „din viitor”, de pe marginea lui – scapătă, cad, se aneantizează unii din oamenii pe care îi văzuseşi, pe care îi cunoscuseşi... În faţa ta – tot mai puţine feţe recognoscibile, apropiate, care îţi răspund din priviri sau cu care poţi schimba o vorbă legată de ceva ce ştiaţi împreună... Iată, nu-l mai văd înaintea mea nici pe Codinte, nu voi mai merge la examenul lui de comunism ştiinţific, de economia politică a socialismului... (dezvoltat, se zicea, despre rahiticul ăla...). Unde mai pui că deja trăim în economia de piaţă a capitalismului omnilateral... Ceea ce, de fapt, în stricta economie a existenţei general umane, nu schimbă nimic: la marginea segmentului de timp, ca pe extremitatea planşei la săriturile în apă, ţi-e la fel de... – cum? – şi în socialism, şi în capitalism, dacă vezi că în faţa ta e tot mai pustiu, că tot mai puţini dintre oamenii sau doar inşii pe care i-ai cunoscut s-au... Da, iată, unii din ei, chiar mai susţin examene... Chiar şi în ultima lună... a existenţei lor... Ha-ha!... Ce hohot amar, strâmb, nefiresc, tovarăşi comunişti, domnilor capitalişti... Hă-hă-hă-hă-u-u-u... 27.VII.2007 NESĂRUTATA Mai mirosea încă a coniac scump şi a scandal ieftin. Tot de la cei doi, mama sa şi Vitregu, auzise vorba asta. Vitregu este, de fapt, numele lui nenea Vlasie, care trăieşte în casa lor deja de vreo doi ani. Are şi acoperişul lui, un apartament acceptabil, pare-se, pe care l-a închiriat pe bani buni unui funcţionar de la ambasada Braziliei. Sau, poate, Bulgariei. Nu contează... Scandalul mai că se potolise deplin, însă nu urmă acalmia. Maşterul şi cu mama ei se retraseră în dormitor, unde, de obicei, li se schimbă brusc starea de spirit: de la indignare – la drăgăstoasă împăcare. Lera împinse roţile căruciorului pe rotile, se apropie de comoda din ungherul camerei, luând de pe ea vaza de faianţă, pentru flori, dar goală acum (vază... porno!), punându-şi-o pe genunchi, după care cârmi căruciorul, apropiindu-se de peretele dinspre dormitor, ridică un colţ al covorului, întoarse vaza cu gura la perete, apăsându-şi urechea de fundul ei. Mama şi cu Adoptivu (îi spunea oricum – Vitregu, Maşteru, Adoptivu...– adică, Nesuferitu) se împăcau înfocat! Arcurile patului scârţâiau ba ritmic, ba alandala. Gâfâind, Vitregu îi spune mamei: Gata, ga-ta, ga-aa-ta, ne-am împăcat... ca doi oameni inteligenţi... La care, de asemenea cu suflare întretăiată, mama îi răspunde, încă nedeplin satisfăcută de nivelul împăcării: Tu, in-te-li-i-gent?... Uf... Tu... in-te-li-gent?... Vai... de... capul tău... Şi de curul tău, rimează Maşteru, icnind de la izbitura sa voinicească în femeia de sub el, în mama ei, care nu protestează... Ci, pare-se, din contră, îl stimulează... Bineînţeles, ea n-o considera pe maică-sa nici pe departe inteligentă. Mai curând, ar fi o gâscă cu ceva noroc la bărbaţi, dar cu mare nenoroc cu dânsa – fiica ei ţintuită în cărucior. Iar pe Vitregu maică-sa pare să-l ia ceva mai în serios, decât pe un alt nene, ce mai să-i ajungă şi el tată maşter. Nu era om rău, dar ceva nu le ieşi la socoteală, lui şi mamei. Cât despre Vitregu... A înţeles mai mult din childuri, odată, când maică-sa chefuia cu amica ei de tinereţe, Felicia. Lăsaseră uşa deschisă la bucătărie, iar ea – întredeschisă pe cea de la camera ei. Aşa că se auzea destul de bine. La un moment dat, maică-sa, deja cam cherchelită de ce beau ele acolo, unde face: – Ei, spune-mi şi tu, Feli, de ce pula calului e la fel de greu să trăieşti cu omul pe care-l iubeşti, ca şi să iubeşti omul, cu care trăieşti? – Trăieşti tu cu un asemenea om?... – Nu contează... Dar aşa, mi-a venit mie formula... (De fapt, conta: maică-sa se referea la Vitregu, cu care, ca alaltăieri, se certase şi care spuse, nici pe departe prima oară, că nu mai calcă picior de-al lui în casa lor. Plecase. Dar avea să revină.) – Un fel de paradox, parcă, spuse Felicia. – Zi-i cum vrei... Da ce, nu e interesant: că e la fel de greu să trăieşti cu omul pe care îl iubeşti, ca şi să iubeşti omul cu care trăieşti?... – Ai citit undeva prostia asta?... – Nu, bre muiere ce eşti tu, mi-a venit mie aşa, în scăfârlie... Ţie, uneori, nu-ţi vine?... – Ba da, îmi... – Hm... – Ne facem de cap... – Ce alta am face în plictiseala asta pizdoasă? – Te dai de grozavă... Ce te-a apucat să înjuri? – Aşa m-o apucat el pe mine. Pur şi simplu, îmi place să mai confund noţiunile, cum zicea sulă ăla de profesor de sport al nostru... Ţi-aminteşti?.. – În liceu?... Parcă nu-mi amintesc... – Nu în liceu, bre Felicie, bre, că eu am făcut şi doi ani la universitatea de mâini şi picioare. Vroiam să ajung antrenoare... De ce?... De biliard, de boaşe jucate între degete. Să testez, să testiculez capacităţile sportive ale tinerii generaţii de aur a patriei ce avea să trăiască în comunismul, pe care i-l construiam noi, babacii... O pu... – Iu-hu-hu, da’ te-ai dezlănţuit, nu şagă... – M-am... pentru că mi-i scârnav pe suflet... Gata, nu mai beau bere, moleşeşte pişorcoasa asta... Iau o tărie. Sau un coniac, băga-i-aşi în măsa pe iştia ce scumpesc preţurile... – Mai încet, ne poate auzi Lera, zise musafira, după care se auzi închisă, trântit, uşa de la bucătărie. Punctat de scârţâitul arcurilor pe care-l auzea în burtica vazei de porţelan, Lera, fără să vrea, îşi declanşa a doua bandă a discursului conştiinţei sale, atât de atentă la ce se întâmpla dincolo de perete. Una n-o împiedica pe cealaltă şi adolescenta îşi spunea – era cazul? – că problema noastră, oameni buni, e că suntem cu toţii nişte creaturi neizbutite, nefericite... Pentru că toţi suntem mereu restanţieri în faţa marilor probleme ale vieţii... – reproducea Lera, pentru sine, din memoria sa fabuloasă de adolescentă ce nu stătea decât cu ochii la televizor, în cărţi, reviste şi la computer. Din toate ce vedea, auzea, îşi imagina nu că înţelegea, ci învăţa multe, sintetiza, încât s-ar fi putut spune că posedă, aproape, o hiperinteligenţă, de altfel – cazuri deloc rare printre copiii ţintuiţi la pat sau care se pot mişca doar cu căruciorul. Mizerabila dărnicie a legii compensaţiei: dur privat de unele, supraînzestrat cu altele... În mare, Lera se afla ca şi într-un spaţiu virtual, sau în unul intermediar între cele două lumi delimitate, dar şi întrepărtunse. Iar legităţile lumii virtuale sunt mult mai democratice, decât cele din lume fizicului... Aici, totul e cu câteva trepte mai simplu şi mai uşor, în planul receptării informaţii sau comunicării-internet... Comunicare în care, din sinceritatea sau prostia ei, are, uneori, de suferit. Ca atunci când comise imprudenţa să-i mărturisească unuia din interlocutorii ei ceva oarecum mai intim (nu, nu, la virtual-sex nu ajunseseră), iar ăla îi răspunse că, probabil, ar fi o handicapată, o retardată, dacă până la cincisprezece ani nu se sărutase cu nimeni! Nici cu băieţi, nici cu fete, nici cu nenici, nici cu – de ce nu? – bunici? Ha, ha!... A plâns ziua sau noaptea întreagă... Iar interlocutorul obraznic nu mai reveni cu mesaje-chat... Aşadar, Lera stătu ca la un sfert de oră cu urechea lipită de fundul vazei de porţelan. Până la urmă, când, mama, veselă, parcă, spuse: – Totul e OK, cu alte cuvinte – cichi-puchi! ’Nţeles? – Yes-s-s! răspunse Vitregu, sforăitul căruia, neamânat, răsună înfundat, în vază. „Nici nu s-a dus la baie, animalul!” constată ciudos Lera, în sinea ei, punându-şi vaza pe genunchi şi acţionând roţile căruciorului, pe care îl îndepărtă de peretele-trădător. Când să pună vaza la loc pe comodă, aceasta, cu porţelanul lucios, îi alunecă din mână, făcându-se ţăndări pe parchetul neacoperit de covor din colţul odăii. Nu se sperie, ci doar se gândi că ar trebui să găsească altceva, alt obiect care i-ar putea ţine loc de cornet acustic... – Ce-ai mai stricat? întrebă mama ce apăru la scurt timp în cadrul uşii. Mama e din categoria femeilor cu picioarele atât de lungi, încât ai putea crede că sânii nu le sunt decât... genunchii... Probabil, de aia şi stă Vitregu pe lângă ea, în casa lor... – Iată... vaza..., zise domnişoara, aplecându-se şi încercând să ia un ciob-două de pe podele. Se înclină, însă, pre tare, încât se răsturnă din cărucior. Ai ascultat, nenorocito?... Vai de capul tău, zise mama, închizând uşa, fără a se apropia s-o ajute să se ridice. Cu efort, ca totdeauna, se târî până la pat, reuşind, cu mâinile ei – puternice, antrenate de nenorocire! – să urce, după care luă telecomanda, prinzând a butona, la întâmplare, canalele. Alteori, pentru a se autoîmbărbăta, ca şi cum, îşi spune: „Ce bine e că nu trebuie să mă grăbesc nicăieri. Şi nici să aştept ceva anume. Pentru că a aştepta e tot un gen de grabă”. Din unele citite sau auzite (dar şi... văzute?), Lera reţinuse că preascumpa noastră realitate n-ar fi decât vis. Sau, la un poet: „Visare visând că visez”. Că, în viaţa aceasta-vis, ne pripim, suferim, facem carieră (sigur, asta n-o priveşte şi pe ea, Lera...), comitem fapte mari sau demne de oprobiu, în timp ce, pur şi simplu, dormim, nemişcaţi, înşelaţi de debordanta noastră imaginaţie aflată în deplină libertate. De altundeva mai reţinuse un gând deştept: că fericirea nu ar fi staţia terminus, ci modul de a călători. Ea, Lera, – şi călătoria?... Să fim serioşi... Iată de ce e mai predispusă să creadă că fericirea se întâmplă atunci, când omul nu are nici un fel de dorinţe, pe care ar trebui mereu să le – ptfu! – realizeze... Totul e mult mai simplu: fericirea nu înseamnă decât absenţa nefericirii. Alias, nenorocirii. Dar ea, în cărucior, ce alta e decât o nenorocită?... În cazul ei nu poate fi vorba dacă „vreau” predomină pe „trebuie” sau invers... Însă cel mai bine e ceea ce nu i se poate întâmpla nimănui: eşti fericit atunci, când reuşeşti să-ţi blochezi conştiinţa, pentru ca să nu-ţi treacă prin scăfârlie gândul la ceea ce ar fi fericirea... Bla, bla!... De om ce vorbeşte cu sine însuşi. În dodii. În cărucior. Sau în jeţ, pe pat. Sau, pur şi simplu, la podele. Însă gândul ei nu poate să se reîntoarcă la ei, mama şi Vitregu, despre care, în gând, repetă una şi aceeaşi pereche de cuvinte: „Canalii futiciose!” Apoi, mamă-mamă, ce mai mănâncă Maşteru ăsta! E un gurmanoid, nu alta... Ca de pe altă planetă.... E drept, se îndoapă pe banii lui. Graţie cărora nu trag foame nici ea cu maică-sa... De aia a şi ieşit cam nasol acum vreo două săptămâni, când, cu adresa de la starea socială, ceru voie, la telefon, să vină o jurnalistă de la PRO TV, să realizeze un reportaj. Vină, de ce să nu vină? Mai schimbă şi ea, Lera, o vorbă cu lumea presei, mai... Însă reportera avea în gând şi intenţie să tragă un crochiu lăcrimos, urlător la cer, despre suferinţa celor ţintuiţi în căruciorul de invalizi. Veni, se prezentă, le ispiti, pe ea şi pe mamă-sa, dându-şi seama că afundul cloacei nu era în apartamentul şi destinele lor de la etajul doi de pe strada Lupoaica Romană. Mare problemă pentru PRO TV-ista, bovinistă cu ochelari înguşti-înguşti. Ochelari... miopi! Puteai să-ţi zici că ea poartă ochelari din motivul că, prin clasa a treia, a citit cu aviditate „Mitrea Cocor” la lumina lanternei, sub plapumă, de teama părinţilor care-i cereau să se culce la timp... „Mitrea Cocor” sau poemele despre Lenin ale poeţilor basarabeni... Şi cele despre Ceauşescu ale transprutenilor... Dar, de altfel, părea doamnă sau domnişoară de toată isprava. Pentru că, după expresia feţei ei, Lera pricepu că musafira-reporter îşi dădu seama că a cam clacat în alegerea situaţiei. Prin urmare şi, în fine, ca să iasă din situaţie, era nevoie de măiestrie în strategie, astfel că jurnalista (nu, nu meritase să-i spună, în gând: bovinista) ce ţinea înadins să arate a fiinţă stilată, îi făcu semn colegului cu camera pe umăr, retrăgându-se ambii. Şi amabil... ...După plecare televizioniştilor, Lera s-a închis în baie, privindu-se îndelung în oglindă. (Vouă nu va venit niciodată, aşa, să vă pocniţi – jneap! – din răsputeri propria mutră ce vi se înfăţişează în oglindă?...) Din oglindă, o fiinţă de compoziţie umană incertă îi privea batjocoritor în ochi. O scruta cu cinism. Nu avea ochi s-o vadă! Îi răspundea cu aceeaşi monedă – batjocură, cinism... După care, îndelung, se masturbă şi se potoli. Iar acum, după ce mama o înjură şi plecă, Lera se gândi ce să întreprindă. Coborî din pat, se târî până la uşa camerei, închise iala, punându-i piedica. Din buzunarul din spate al căruciorului scoase o ţigaretă – un „Kent” – pe care o şterpelise din cutia Adoptivului. Aprinse. Trase un fum, două. Al treilea. Ameţi de-a binelea. Nu era un „Kent” clasic, ci o ţigară garnisită cu marihuana... „Ah, Vitregule, uneori eşti un nene mişto!”... exclamă în sinea sa Lera. Mai trase din ţigară. Mai... Acolo, înlăuntru ei, în viscere, în oase, ba chiar şi în gânduri, parcă ar fi fost deja de plumb, otova... greu... Şi întunecat, întunecat... Cum ar fi nemişcarea. Ei, a Lerei. A-a, în ce priveşte scârţăitul arcurilor... Păi, problema aia... Ptfu-u, fumul de „Kent” preparat în mod special... Da, în mintea ei, construită eclectic, din informaţia şi experienţa în spaţiu închis, cu televizor, cărţi, internet, Lera consideră că nu există o altă temă mai mitologizată, decât cea a încleştărilor carnale. Ptfu-u... Despre viaţa sexuală, de regulă oamenii fabulează... Niciodată de la nimeni nu vei auzi un răspuns onest... Asta e. – Ah, Vitregule, uneori, ca un tată adevărat, eşti miş... to... Da, Adoptivule, s-ar putea... De ce nu?... Pentru că eu încă nu am fost sărutată... de vreun bărbat... Niciodată... 23.VIII.2007
|
| Spre inceputul paginii |
 |
|
Site aparut cu sprijinul Fundatiei Soros Moldova Copyright © Revista "Sud-Est" |
|