Revista Sud-Est

Forma de feminin pentru noţiunea de poet în latină (poeta-poetae) ar trebui să ne dea de gândit. Oricare ar fi explicaţiile poeziei (ca artă literară absolută, or, vorba lui Coşeriu: limbajul poetic este limbajul absolut), până la urmă, rostită, vorbită sau scrisă, ea este text. Adică textură, ţesătură. Şi, ca să fie adevărată, ea trebuie să fie şi fină, şi trainică, şi, numaidecât, frumoasă şi impresionantă (inclusiv, în „urâţenia” ei etalată: cochetă, elegantă, discretă!).
Or, cine se pricepe mai bine la fineţe, delicateţe, trăinicie, armonie, împletituri şi consecvenţe… decât femeile? Meseria aceasta delicată (prea delicată) şi intim-casnică prin definiţie este, cu siguranţă, apanajul femeii. Bărbaţii au pătruns pe acest domeniu ca nişte impostori, aşa cum au învăţat arta torsului, a broderiei, cea culinară, a ţesutului, cusutului şi altele (mai ales, în faza când acestea deveneau industrie).
Numai prin industrializarea meseriei de scriitor îmi pot explica invazia bărbaţilor într-un domeniu atât de ne-bărbătesc (Не мужское это дело!). Cu excepţia criticilor (aceştia evaluează, admiră şi comentează frumuseţurile), ceilalţi literaţi-bărbaţi nu fac decât să-şi etaleze (intermitent, ca tot omul) calităţile feminine… Numai că unii au uitat să se retragă şi bărbaţii au invadat literatura… ca bucătarii, modelierii, croitorii şi ţesătorii…
Iar femeile care se mai regăsesc în această breaslă nu sunt excepţii, ci „păstrătoare ale tradiţiei”. Şi, cu siguranţă că fac un pas greşit, atunci când ele încearcă să-i imite pe bărbaţi în această meserie (d.e. vulgaritate, asprime, duritate, fermitate), după ce aceştia din urmă, secole întregi, se întreceau în delicateţe, duioşie, gingăşie, rafinament… Confuzia oricum se produce pe toate planurile. Nimic nu mai este apanajul unei „caste”: pantalonii, pletele lungi, ţigara, machiajul (inclusiv, manichiura-pedichiura), accesoriile (eşarfe, fundiţe, brăţări, coliere etc.), băuturile alcoolice, fotbalul, brodatul (un avertisment rudimentar-atavic: la mine în sat, în copilărie, dacă-l vedea cineva pe un băiat brodând, îi zicea: o să-ţi cadă puţa!)… Să le spui asta, d.e. literaţilor!!!
Poezia feminină îşi leagă, tradiţional, începuturile ei de numele Sappho (ori Safo). Cred că, înainte de toate, numele poetei trebuie „reabilitat”. Contrar conexiunii lineare (Sappho – insula Lesbos – lesbianism= homosexualitate feminină), care „se datorează” inerţiei culturii noastre de tip „schweitzer” (cu golurii mari, ca şi caşcavalul elveţian), ea a fost o femeie „normală”. Dovezi stau: aventura amoroasă (atestată şi în texte) cu Alceu, căsătoria cu Kerkylas, cu care a avut o fetiţă Cleis (sau Kleïs), dar şi textele sale poetice. Iar “concurentele” etalate pe filieră lesbiană erau, în primul rând, oponente poetice. Pe de altă parte, comuniunea feminină de pe insula Lesbos, întrunită sub cultul Afroditei, avea o misiune nobilă: pregătirea fetelor tinere pentru viaţa conjugală, învăţarea dansului şi a poeziei, precum şi a menajului… Paranteze şi “cazuri particulare”? Sunt detalii.
Acum, despre poezie. Motivele (de sorginte folclorică, dar puternic particularizate) trimit la dragoste şi despărţire, trăite pe un fundal natural paradisiac. Sentimentele sunt pasiuni devoratoare, dezgolite, stihiinice, aproape monstruoase şi fără apărare, trăite cu toate fibrele organismului. Ce bărbat le-ar fi putut simţi şi reda mai acut? Trăirea sinceră şi absolută îi pune în pericol “reputaţia”: într-un text vorbeşte despre o iubită a fratelui său atât de frumoasă… încât Sappho se îndrăgostise de ea (şi fratele “evadă” din familie, împreună cu iubita sa, din gelozie!). Stările acestea, trăite la limită şi fără ocolişuri eufemistice, nu erau un model pentru poezia (masculină) din secolele următoare? Iar iubirea înaltă, lipsită de fiziologie brutal-instinctual-animalică, iubirea “estetică” (cultivată tot atât de delicat de generaţii de poeţi după ea!), cine o putea pune în evidenţă mai bine decât o femeie?
Rămâne să adăugăm un amănunt (dar ce amănunt!). Catul (de la care porneşte cu adevărat poezia elegiacă) şi Horaţiu (care a devenit emblemă a perfecţiunii şi armoniei în construcţiile poetice) au fost puternic influenţaţi de poezia nimfei de pe insula Lesbos. Iar de la ei, pe două filiere distincte, a venit întreaga lirică universală!
Bine, Sappho este aproape o excepţie şi pentru antichitate şi pentru toată istoria literaturii, va spune vigilentul meu oponent (trebuie să mă gândesc la el, să-i simt răsuflarea „în ceafă”, să-i anticipez nedumeririle). Explicaţia pentru lipsa cvasitotală a femeilor pe multe secvenţe (mari) ale curriculumului (parcursului) literaturii şi pentru rarele lor intervenţii e… multiplă. Una constă în nefastul rol al prejudecăţilor, alta într-o stranie tradiţie, a treia în discriminări… Deducem de aici că una singură, nu trei sau patru, e cauza adevărată: cu toată „dragostea” exprimată în versuri, bărbaţii literaţi (scriitori şi cititori, deopotrivă) au rămas multă vreme nişte misogini.
Aş putea să mai construiesc o ipoteză, dar simt „din oficiu” că va fi una forţată. Simplu: femeia este cea care pune începuturile (şi aici Sappho ne stă dovadă). Dacă lucrurile merg… de ce să se deranjeze? Dar fiindcă bărbaţilor le mai place să bată lăturile şi să mai fie neglijenţi, când se adună masa critică a gunoiului, vine iarăşi femeia şi face ordine (după care se retrage, modest, cum îi stă bine unei femei). Aşa „au intervenit” în poezie Emily Dickinson sau Marina Ţvetaeva, sau Anna Ahmatova (nu intru pe „teritoriul naţional” să nu provoc discuţii şi…gelozii). Or, femeile pe care le-am numit sunt perfect încadrate în „idealul Sappho”: poezie pură (inutilă „decât” estetic), pasiune nedisimulată, descoperire maximă, la nivelul nervilor dezgoliţi). Dar dacă aici oponentul meu mă convinge că am forţat nota, mă dau bătut.
Important e după mine altceva. Poezia în stare pură e plină de feminitate. Indiferent cine a scris-o. Pentru că… cine trăieşte o pasiune mai puternic (mai „fără rest”, ca să explic) decât femeia? Cine o poate spune mai subtil decât ea? Cine o poate scoate în faţa lumii mai inteligent?
În felul acesta, nu numai Flaubert putea să spună: „Emma Bovary sunt eu!”, nu numai poetul homosexual X ori pictorul bisexual Y pot să aibă sentimente de femeie. Orice scriitor bun, dacă a scris cu pasiune şi a ştiut să-şi stoarcă sufletul scriind Childe Harold, Luceafărul sau Prometeu descătuşat, ar putea afirma: „Atunci când scriam, eram femeie!”

Ochiul de veghe al oponentului meu vigilent stă acum şi ghiceşte: m-am dat cu feminismul, ori am şi eu „necesitate de corecţie a sexului”. Nici una, nici alta, mă grăbesc să afirm, deşi sunt înţelegător şi tolerant cu ambele. Mai mult: sunt convins că feminismul (care nu-mi place în manifestările lui extreme) a apărut şi ca o consecinţă a ticăloşiilor unor bărbaţi… numai că lăsaţi-mă să nu doresc ca femeile să fie egale cu bărbaţii! Oricum sunt diferite şi… mai bune decât noi.

În final, voi încerca să schimb perspectivele (poate clarific ori… mai încurc nişte lucruri). Arta, în general, se naşte din dans. Din dansul ritualic, ca să precizez. În timp, accentul ritualic („funcţional”) dispare, dar nu se transformă în unul pragmatic („util”). Arta este exact segmentul absolut inutil (dacă e „util”, nu mai este artă) dintre sacru-ritualic şi pragmatic. În această cheie a „funcţionalului”, arta e, la începuturile ei, apanajul bărbaţilor. Simplu spus, femeia îşi etalează nurii (pur feminini, nedisimulaţi, ne-sublimaţi în alte forme), iar bărbaţii dansează (ritualic şi erotic) în jurul ei. Pe cel care dansează mai focos şi strigă mai seducător: hap! Şi pune mâna!
De altfel, cu excepţia violatorilor şi a altor neghiobi care cuceresc femeile cu sila… ori cu perfidia, dansul acesta, transformat uneori în „dansul săbiilor”, continuă şi în forma în care şi-o exprimă cavalerii şi muşchetarii: luptând pentru femeie (nu cu femeia!)
În această descendenţă, e clar de unde se iau poeţii: ei îşi dansează, cât mai seducător, cuvintele în jurul femeii, o învăluie cu incantaţii, o cuceresc. Toate bune până aici, dar de unde se iau poetele? Ele în jurul cui îşi dansează cuvintele? Pe cine cuceresc cu vorbe, când pot cuceri cu frumuseţea naturală? Cel puţin poetele pe care le cunosc sunt – pentru mine, cel puţin – atât de convingătoare ca femei, încât… la ce ar mai scrie versuri?

Poezia minimalismului poetic de azi se sprijină – uimitor – pe repere expresioniste (care, bănuiesc, îşi găseşte mai uşor conexiuni cu spiritul undergraund sau desperado. Ea vine, mai curând în descendenţa lui Bacovia cel târziu, Virgil Mazilescu, Ion Mureşan sau… Nicolae Popa, decât – mult mai firesc după mine – din poezia lui M. Ivănescu ori … Gr. Chiper.
Or, logic, estetica minimalismului (dacă e sugestiv şi implicit, nu etalat şi explicit) ar trebui să se alimenteze dintr-un soi de poezie sugestivă, dintr-un soi de neoimpresionism, semi-tonal, neutru la suprafaţă, mat… Ceva între acuarelă şi stampa japoneză.
De ce am spus asta? Pentru că… aşa mi-a venit… citind poeziile Irinei Nechit . Nu ştiu alţii cum sunt (şi cum văd această carte, unii – nu şi eu – o consideră cea mai bună carte a autoarei), dar mie mi se pare că – justificându-şi perfect titlul – cartea asta e un copil, dintr-o maşină eventual galbenă (culoarea vitezei, după unii), copil aflat în perioada germinaţiei şi… a tranziţiei. O carte de tranziţie. Dinspre o poezie conceptualizată şi una… în liberă plutire. Dinspre un expresionism (preromantic, sentimental, existenţial) spre un minimalism din aria impresionismului cotidian. Fiind una de tranziţie, cartea are şi toate semnele unui melanj, unui eclectism.
Bineînţeles, fiecare îşi creează propria estetică şi… propria lectură-interpretare. Dar amestecul e uneori … prea surprinzător, sursele fiind prea diferite, deşi se disting doar prin prefixe: Im- şi Ex-. A le confunda înseamnă să-l confunzi pe Johann Strauss cu Richard Strauss.
Explicaţia, totuşi, după mine e simplă. Pe de o parte, Irina vrea să facă o poezie proaspătă, în bună parte, simultană, impresionistă, neutră, „în stilul vremii,” pe de altă parte, ea nu renunţă la achiziţiile poetice anterioare: expresivitate şi expresionism, la tabloul bine conturat şi bine… înrămat.
Variaţiile se produc: a) fie în funcţie de dispoziţie (acelaşi univers mic este o dată scoică ocrotitoare, altă dată – univers claustrat, sufocant; o stare crispată şi dramatică îi sugerează paste dense, uneori contrastante până la stridenţe, iar o stare de echilibru interior îi permite plutirea aerian-armonios-idilică într-un spaţiu rarefiat…)
Fie (b) aceste variaţii se produc în funcţie de „fluxul conştiinţei”… poetice, dublat adică de „fluxul estetic”, cum ai zice, în funcţie de materialele şi instrumentele la îndemână, într-un fel, juma-juma: acuarelă alăturată culorilor în ulei puse direct din tub.
Cam acelaşi lucru se întâmplă şi la nivel de construcţie: unele poeme sunt modelate în forme circulare, rotunde, pe când altele sunt lăsate cu uşile vraişte (care creează curenţi), ca să se scurgă de la sine până la autoepuizare. Uimitor, dar şi aceste tehnici uneori se suprapun: o libertate absolută, dialectică pură în interiorul poemului, apoi – o închidere bruscă, „metafizică”, a uşii… parcă din teama curentului.
Influenţa poeziei gen „story” se resimte în ambele forme, lucrând, totuşi, în mod diferit: o dată este chiar obiectul, altă dată (în poezia cu tentă sau cu pretenţii metafizice) este doar pretextul pentru modelarea sentinţei.
Minimalismul expresiei conduce adesea la… „rarefierea” mesajului şi asta cred eu că o ţine în gardă pe autoare. Poezia anterioară a scriitoarei era mai densă şi mai consistentă. Cum s-ar rezolva dilema? Simplu: ori faci tabula rasa şi creezi o poezie la nivelul „gradului zero al scriiturii” (ingrată meserie, pentru că rişti să nu mai fii interesant pentru mulţii, care vor şi efect, nu numai „eficienţă scripturală”), ori revii la vechile instrumente şi te încăpăţânezi să rămâi unul dintre poeţii de formulă expresionistă.
Ori, şi mai simplu, faci abstracţie de toate şi scrii în formula care te reprezintă doar pe tine. Eventual, acelaşi existenţialism şi biografism exprimat cu pastele la îndemână. Cam asta a făcut-o cunoscută pe Silvia Plath, o autoare care la nivel existenţial şi poetic a inspirat-o pe Irina.

Nu exclud că scriitura din această carte ascunde şi o estetică eventual încă neconturată definitiv sau poate nesesizată de cititor, de mine, cel puţin. Un alt element care vine parcă de la sine, nechemat, e un soi de fragmentarism (un fel de… neo-fracturism, în care părţile componente ale textelor se rup una de alta).
Unii cititori (am văzut nişte reacţii pe blog) sugerau eliminarea unor secvenţe „în plus”, după ei. Eu le-aş zice mai degrabă… secvenţe detaşabile, mai puţin reuşit sudate între ele (chiar cele două strofe ale textului liminar Litere adevărate). Un fel de colaj se întâmplă în aceste cazuri, colaj din elemente statice, nu o dinamică cinematografică şi continuă, după cum se pare că „anunţă” textul (versurile anterioare). Dar şi aici, dacă e un stil – asta e!
Unele discontinuităţi se obţin prin îmbinarea unor secvenţe conceptualizate cu altele improvizate, în previzibila deja alăturare a două „poetici”.
Într-un context minimalist ar fi aproape imposibil să detaşezi imagini separate, dar pe unele le-am reţinut: „Ştiu să mă port cu mănuşi albe cu demonii din mine şi din tine/ au înţeles şi ei asta/ îşi pun şi ei mănuşi albe”. „Mi-am sărbătorit toate aniversările/ într-o singură zi”; „ce greu trec ochii ei prin lentile”; „mamy, vreau să mă transform./ în ce? / în orice.” „ce-ar fi să-mi scot rucsacul din spinare/ şi să-mi întind un cort pe acest drum de fier?”; „mă tem să nu devin şi eu albastră pe dinăuntru/ căci pe dinafară sunt mereu răcoroasă”; „nimic nu creşte pe locul unde/ iese la soare creierul pământului”; „eram un embrion sănătos care nu scria versuri”; „pereţii înalţi şi-au adus aminte de temelia îngropată în pământ”; „lasă-mă să putrezesc/ în umezeala ta fierbinte”; sau strofa a doua din poezia Cerul (p.55):
”Cine se uită în sus şi crede că bolta aceea îndepărtată / a apărut din senin,/ că ea nu are nici o/ legătură cu circulaţia de pe străzi/ sau cu devalorizarea valutei,/ este cu siguranţă o persoană/ grăbită,/ asaltată de treburi care nu suportă/ nici o amânare,/ doar în toaletă mai are o clipă de/ răgaz,/ aici poate să se concentreze, îi vin idei/ pentru care va primi premii,/ norişorii albaştri de/ pe hârtia igienică albă ca neaua/ îl fac să zâmbească”. Cine ştie de unde a apărut cerul (şi care este contribuţia literaturii la acest act) ţine în mâini cheile poeziei („cheia de boltă” e, în context, tot cam de p-aci…).

Încă o carte „cromatică”, în titlu, copertă ş.a.m.d. (Exerciţiul cromatic nu e accidental, există un grupaj întreg care testează valenţa poetică a culorilor, poeme în vernil :galben pastel; alb tăbăcit; roşu acrilic; verde vâscos…). Într-un sens, aceeaşi fază de „tranziţie”: poezie minimalistă placată pe jocurile livreşti, textuale, postmoderne. Corsetul acesta postmodernist începe pentru mulţi să fie sufocant, alegându-se ceva pe potriva modei timpului…
Poezia finală, Lut, e chiar o ieşire totală din aristocratismul universurilor livreşti, în favoarea unui ruralism pur, aproape mitologic-folcloric, coşbucian. Dar şi – să nu ne scape sensibilitatea lucidă a poetei – un univers în cheia „postmodernistului” Sorescu din La lilieci. Iar de aici, până la narativismul poemelor americane (moderne-postmoderne) nu-i decât un pas, fie şi tras greu, ca la călcatul lutului. Este poemul-instrucţiune, cei care nu ştiu metodologia, o pot restitui, cu lux de amănunte: pregătirea, călcatul lutului, unsul (cu paie, cu pleavă, cu balegă).
E (totuşi!) şi aici căutarea insolitului. De la înălţime unui profesor, poet, critic… amintirile copilăriei pot să pară poetice, iar unsul cu paie, cu pleavă, cu balegă sunt chiar trepte ale profunzimilor simbolice, metaforice, poetice. Un fel de ochi al străinului din Scrisorile persane le fixează în poem.
În contrapunct, primul text are un titlu cu referinţe livreşti sută la sută (adică, toate trei cuvinte!) apocrifele sinelui rătăcitor. Iar începutul este chiar postmodern: „în acele zile şi nopţi şi zile şi nopţi/ fac dragoste/ cu toate personajele mele”. În toate jocurile (poetice) „de frivolitate şi scene perverse” vor intra perversiuni… poststructuraliste: „text subtext şi arhitext”; „arheologii tipologice”, „tipi arhetipi şi arhei”; tot aici „e locul suspensiilor cu semnificaţia 0”… urmate, firesc, de intertext: „aici îmi re-trag sinele pe mine mie re-dându-mă”.
În mijlocul acestor spaţii (nu acestui spaţiu, că-s mai multe) – poezie obişnuită, romantică ori (ca variaţiune a romantismului) (neo) expresionistă. Poezie pură, altfel spus. Un înger zboară „între mine şi tine între casa mea şi casa ta”… care, în final, „bate istovit din aripi la geamul casei tale/ dar zodiile nu se deschid// atunci se întoarce/ şi pleacă.” Dar spiritul vigilent, lucid, al postmodernistului e şi aici: „din conul de umbră al acestui poem/ îi urmăresc aripile…” etc. În alt poem, intertextul-parafraza e săpată chiar în titlu: Cunoaşte-mă pe mine însumi.
Cum mă simt/ când nu mai simt e titlul unui poem care intertextualizează-parafrazează pe un fundal dramatic-matern cântecul cunoscut din copilărie al eroinei basmului antologic al lui Creangă: „mălăiaşul/ ca amnarul/ îmi roade până la os călcâiaşul// smocul de flori mustuind sângeriu/ pe la subsuori…”. În alt loc, „cu mâine zilele-ţi adaogi/ cu ieri viaţa ta o scazi” se alătură, în acelaşi poem, unei strofe dintr-un cântec despre prima femeie-cosmonaut”. Ca să nu mai vorbesc despre intermitentele nevermore, laptele verdelui crud etc., ori de referinţele culturale exprese: ezra pound, hemingway ori shakespeare.
Risc să intru – a câta oară? – într-o polemică cu Eugen Lungu, dar mă fac şi de data aceasta a nu înţelege. De ce într-un poem oarecare, în care autorul se scarpină (şi se vaită), pentru că-l mănâncă într-un „element al corporalităţii” (cotul, ceafa, palma, sau inima… ca să nu numesc un topos mai exotic)… atunci e poezie? Dar dacă pe autor îl mănâncă… creierii, gândind un text… asta-i deja textualism industrial-tehnologic, „bineînţeles”, lipsit de interes din partea cititorului. Să ne facem a uita că lista potenţialilor cititori de poezie modernă e limitată totuşi (poeţii înşişi, criticii, consumatorii de „cultură înaltă”, esteţii, rafinaţii şi cine, încă?.. doar nu ne vom referi la elevii şi studenţii impuşi să citească din obligaţie)?
Mie, unuia, mi se par deopotrivă de palpabile două secvenţe foarte diferite ca făcătură. „golesc timp şi anulez spaţii/ dezbrac de pudorile decenţei/ arheologii tipologice/ tipi arhetipi şi arhei/ beţivi narcotizaţi/ dedându-i/ celor mai obscene orgii”(apocrifele sinelui rătăcitor), ca şi: „frunză după frunză cade/ umbra ta peste umbra mea/ întoarsă toată în sine/ stau cu spatele gol/ în veliştea vânturilor…” etc. (nimic despre dragoste).
Comune pentru Maria Şleahtiţchi şi Irina Nechit sunt temele „rurale”, ale amintirilor ancestrale, de la baştină (poetele parcă… intimidându-se că au un statut de… doamne de salon aristocratic – al spiritului, am vrut să zic), ori scenele cu mama (ambele poete fiind şi ele mame).
Paleta aceasta foarte variată (repet: paleta, nu compoziţia-construcţia) cuprinde o mică istorie a poeziei, cu toate valenţele ei (aşadar, postmodernistă, triumfă demonul respectiv din mine). Ca să explic (încă o dată). Pentru a ajunge la un final de poem cu imagini à la Munch (fie şi…inversate): „sunt tăcerea/ vântoaicelor cu răni/ abia tămăduite”, poetul trebuie, oricum să înceapă livresc-textual cu: „acum locuiesc/ ocniţele poemului/ nescris” (acum). Datele (cel puţin formale) ale (încă) unui volum de tranziţie sunt pe faţă.

Cartea Lilianei Armaşu (al doilea volum al autoarei) ne face să credităm poezia tânără din Basarabia fără rezerve. Nu numai bărbaţii, ci şi multe dintre poete ar putea… să se relaxeze. Are cine scrie! (Ce frumos ar fi să mă opresc aici!). Îi aplaud volumul cu o condiţie: după această trăire, aproape masochistă, a singurătăţii în public, poeta să pună punct temei pe care a exploatat-o exhaustiv. Una e că autoarea nici nu bănuieşte câtă disperare au uneori cei pe care îi consideră fericiţi („trăiesc şi eu vieţile de lux ale altora”), alta-i că există şi alte motive dezolante (şi tot atât de marginale, tot atât de frustrante), care să-i alimenteze demonul flămând al inspiraţiei…
Foarte multe expresii cu valoare de aforism… ori de camerton al stării, pentru a naşte poezia, deopotrivă intimă, deopotrivă… atitudine, disperarea, mutismul, revolta şi confesiunea convieţuind („strict ale mele rămân/ revolta, neliniştea/ poezia…/ şi parcă nu mi-e de ajuns?). Iată „aforismele” la îndemână: „tăcerea e mai mult decât/ retragerea cuvintelor în sine”, urmat peste trei versuri de „iar strigătul/ dă de veste că e prea plin înăuntrul lui” (convertirea disperării şi tristeţii în revoltă de aici se trage, din acumulare, din „preaplin”). În contrapunct, sigur că există – absolut neobligatoriu în economia cărţii – şi o anumită discursivitate, în „moda timpului”(?)… poate singura lacună a cărţii. Aş putea s-o pun şi pe seama insistenţei de a exploata „preaplinul” unei teme.
Din ciclul „singurătăţilor”, capodopera este, indiscutabil, cea care dă şi titlul cărţii. Aproape că îmi vine să cred că Şapte singurătăţi e creat pentru a pune în evidenţă („metoda basoreliefului”, s-ar numi) acest poem. Este şi cel mai (implicit) dramatic, dar şi cel mai aşezat, mai cuminte, mai rotund ca text. „Miercuri e un fel de/ prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut/ şi mai speri să reuşeşti ceva important/ (ce anume încă nu ştii)” După ce caută motivaţii şi subiecte, „personajul din poezie” (ca să mi-l amintesc şi pe N. Leahu) începe urcuşul spre culmile paroxistice, dramatizând situaţia prin crearea tensiunii conflictului: „Uneori schimb replici tăioase/ cu cei care sunt deja într-o joi (genială replică! – mvc)/ sau într-o vineri,/ zâmbindu-le ironic (aplauze! – mvc) de la/ înălţimea tinereţii tale de miercuri.” „Scriu încă din această zi” e un finis coronat opus.
Pe de altă parte, întreaga casetă de singurătăţi poate fi citită (cu pauzele de rigoare, inter- şi chiar intra- textuale)… ca un monolog teatral, în genul Vocii umane a lui Cocteau. Iată încă o secvenţă superbă: „fiindcă toţi sunt plecaţi de acasă,/ lăsându-te pe tine să le fii dădaca/ singurătăţii lor.” Iar finalul este, dincolo de toate, şi sublim: „Şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni/ nici măcar cu tine însuţi/ şi nici cu Dumnezeu,/ căci chiar Tu (o majusculă genială!) eşti singurătatea/ în care El se odihneşte duminica.”
Dacă toate s-ar încheia aici, ar fi simplu, am ajunge cumva la nişte concluzii, la analiza efectelor poetice. Toate însă continuă, şi următorul grupaj intră nu pe un segment, ci pe o ipostază de profunzime: M-aş preface în propria ta singurătate. Singurătatea astfel, obţine o valenţă sacră, de necesitate simbolică (sau, cel puţin, de rău necesar).
Dragostea, împlinindu-se firesc, păgân, dezmăţat, în ceruri, este ipocrit de corectă pe pământ: „Ne ziceam, în gând, / că aşa e normal să se întâmple/ pentru doi oameni civilizaţi/ care respectă cu stricteţe aparenţele.// Cerul însă mai păstrează şi acum aşternutul/ proaspăt desfăcut…” Ca să se încheie cu un fel răzvrătit de „ş-aşa-mi vine câteodată…”: „mai că aş da naibii toată gramatica/ pe o gravă eroare… de conduită.”
Dacă voi continua în acest „vector”, impus oarecum fără voia mea, va trebui să citez masiv, atentând la dreptul de autor pe care legea mi-l asigură doar secvenţial (compartimentul „Libera dispunere de drepturi asupra operei”). Nu aş cita toată cartea, dar foarte multe secvenţe sunt memorabile şi citabile. Se poate întâmpla ca cititorul să găsească imaginea cea mai cutremurătoare nu într-o metaforă căutată, ci în simplissima situaţie: „Cu cine să te cerţi atunci/ când o întâmplare face/ să verşi sare pe jos/ dar tu eşti singur…”
Mă opresc, cuminte, aici, convins că am confirmat o descoperire poetică (descoperirea propriu-zisă nu-mi aparţine, din păcate). Cu titlu de post-scriptum aş adăuga rolul discret al prefaţatorului, Eugen Lungu, coleg de editură cu Liliana, fără de care cartea ar fi arătat altfel. În loc de a cita din prefaţa (care spune mai mult decât zic eu aici), am să citez ceva din poezia dedicată lui E.L., intitulată Unde este corectorul? „Am greşit când mi-am ales haina, oraşul,/ meseria, partidul, ziua pentru meditaţie,/ anul debutului în dragoste etc., etc./ Adică am greşit peste tot/ traseul de la un capăt la altul,/ iar prin faţă, drept dovadă, mi-au defilat mereu marile succese/ în ale corectitudinii.” Citez senin aceste secvenţe, chiar dacă nu-s de acord cu „concluzia finală”, dedusă, sper, din elementare neînţelegeri cu „şeful” E.L.: „…de parcă aş fi eu/ însămi/ o mare greşeală a timpului”. Prea gravă şi… egocentrică această „concluzie”, mai ales că poezia e cea mai ironică dintre toate. Versul final putea fi atenuat, să nu schimbe registrul, cel puţin: „de parcă aş fi ŞI eu…”, excluzând pe parcurs şi MARE, care aduce a megalomanie…

Sensibilitatea poetică (erotică, prin definiţie) este – arunc mănuşa încă o dată – un apanaj al femeilor, dovadă fiindu-mi protagonistele eseului-cronică de azi. Sau, eventual, a laturii feminine a poeţilor-bărbaţi. Asta doar ca să nu închid total uşile. Universul poetic nu este nicidecum etanş. Mai degrabă unul ambiguu, obscur, magic, indefinibil.

Irina Nechit, Copilul din maşina galbenă, Cartier, 2010, 80 p.

Maria Şleahtiţchi, Oleandrii mă strigă roz, Cartier, 2010, 56 p.

Liliana Armaşu, Singurătatea de miercuri, ARC, 2010, 96 p.