În octombrie trecut, Biblioteca Naţională din Chişinău găzduia o expoziţie şi o conferinţă dedicată centenarului de la naşterea scriitorului polonez Czeslaw Milosz. Iniţiativa aparţinea, detaliu important, Ambasadei Poloniei la Chişinău şi era susţinută de câteva instituţii de cultură de la noi printre care şi de către PEN-club. Pe lângă invitatul polonez, un  reputat publicist, manifestarea a fost onorată, nu doar din oficiu, după cum se mai întâmplă, ci la propriu, de către Ambasadorul Poloniei şi cel al României, doi veritabili intelectuali care au vorbit  în cunoştinţă de cauză despre creaţia şi personalitatea  laureatului Nobel. În prezenţa acestor  dovezi de cultură, mult peste obişnuita competenţă profesională a unui diplomat de carieră, te umpli de admiraţie dar şi de… melancolie  la gândul cine şi mai ales cum i-au reprezentat şi îi mai reprezintă pe alte meleaguri  pe moldoveni.
  În ideal, dialogul dintre ţări nu se poate dispensa astăzi de acest gen de reprezentabilitate cultivată,  deschisă spre valorile celeilalte părţi, sensibilă nu numai şi nu atât la o dimensiune strict politică, oficioasă, rutinară,  a raporturilor reciproce, ci  şi la una culturală. Cea care face adevărata diferenţă.
Neştiute sunt însă căile diplomaţiei reale! Aceasta nu operează întotdeauna cu mijloace de domeniul evidenţei, stabileşte reguli dictate de interese circumstanţiale şi de conjuncturi, eşuând într-un funcţionărism lânced şi steril. Personalul ambasadelor noastere continuă să fie selectat după criterii politice sau obscure legături de rudenie cu potentaţi ai zilei, iar cultura nu intră în  preocupările lor cotidiene. Gestionarea legăturilor culturale este rezervată altor instituţii, organizaţii sau persoane particulare  care se dedică ocazional acestor activităţi.    
Acum câteva săptămâni conversam  în acest subiect cu o colegă din Grecia, prezentă ca şi mine la Festivalul Naţional de Teatru de la Bucureşti, unde fuseseră invitaţi şi mulţi critici de teatru străini. Iniţiativele personale, efortul individual al unor oameni de cultură cumva specializaţi în stabilirea şi întreţinerea unor legături de acest gen par adesea mult mai productive decât aşa numitele politici de stat în domeniu, care deşi se dau drept strălucite, de cele mai multe ori lipsesc cu desăvârşire. În era internetului şi a transparenţei frontierelor sporadicei “diplomaţii culturale” de cândva i-a luat locul o   formidabilă mişcare de solidarizare întru cultură bazată în principal pe  reţele instituţionale şi întreţinută prin energia contactelor personale.
Culturile naţionale, chiar şi cele ale unor ţări mai mici, au şansa de a se transforma astfel într-un bun comun, accesibil, demn de interes. Intrarea  în circuitele internaţionale  le imprimă un plus de demnitate, le scot din izolare, le determină să-şi reconsidere şi  să-şi înmulţească valorile.
Bineînţeles, atracţia culturilor mari, care sunt privilegiate astăzi şi de o bună echipare tehnologică, nu şi-a pierdut din putere, iar influenţa lor rămâne sensibilă. Volens-nolens, mondializarea aduce cu ea nu numai beneficii, ci şi  dezavantaje. Tendinţa  de  uniformizare şi, pe cale de consecinţă, de mediocrizare a valorilor este doar unul dintre acestea.
Favorizând întâlnirea culturilor într-un spaţiu unic mondializarea riscă în acelaşi timp, prin această capacitate a ei nivelatoare, să saboteze oarecum dialogul inter-cultural  propriu-zis. Pe acest fundal apar mişcările antiglobalizare, fundamentalismele religioase, intoleranţa rasială. De aici eforturile(fără prea mari sorţi de izbândă) unor state de a stăvili “americanizarea” societăţilor lor aflate sub tirul culturii ce poartă marca celei mai mari puteri mondiale. Crize de tot felul, zdruncină din temelii aşezarea, sau mai degrabă, ne-aşezarea lumii.
Cine are de câştigat şi cine are de pierdut în această situaţie  încă  nu este prea limpede.
Sau este?
După căderea cortinei de fier, pentru  fostele ţări socialiste, pentru a noastră inclusiv, cuvântul de ordine, agreat şi vehiculat în diverse contexte, a fost  sincronizarea la valorile democratice şi, respectiv, la cele culturale. Dincolo, însă, de caracterul pozitiv al acestui proces, în cadrul căruia s-a mers împreună cu alţii, noţiunea însăşi de sincronizare nu este scutită de o anume ambiguitate. Nuanţând, cunoaşterea şi “alinierea” la alte culturi, de subînţeles mai puternice sau cu tradiţii mai vechi, cuprinde, într-o fertilă simbioză, gestul recuperator, dar şi aspiraţia spre  modernizare, asimilarea unui canon , dar şi impulsul firesc spre originalitate.
După cum observa un critic,  aşa numita sincronizare poate genera fenomene de provincialism şi epigonism cultural. Pericolul ce se manifestă  aici  rezidă în reluarea, copierea formelor străine(“canonizate”) şi prezentarea lor drept noi şi originale. Iar recuperarea pe post de modele  şi promovarea unor locuri comune, depăşite de mult în cultura de origine, ajung să facă un prost serviciu celor  care înţeleg să se “sincronizeze”  astfel.
Am putea presupune, că multe din incongruenţele de fond ale culturii, literaturii, artelor  noastre actuale sunt semne evidente ale unui epigonism de această speţă,  care ne menţin în zona  unor împrumuturi aleatorii de forme vechi, prost asimilate, sau ale căderii (pline de dignitate) într-un neaoşism redundant pe care spiritul nostru provincial continuă să-l alimenteze.
Pentru conformitate, nu sincronizarea, se zice, ci  simultaneitatea este cheia care ar putea deschide astăzi toate uşile. Să exprime ea  mai exact natura acestui proces, în mare măsură contestat şi contestabil, de omogenizare culturală, ce se desfăşoară sub ochii noştri?
Un subiect ce merită dezvoltat.

Creat de design.md si gazduit de DNT