Idealul nu trebuie să ştie că este anume idealul tău, pentru că, de la un moment încolo, îşi ia nasul la purtare şi te cam duce de nas. Idealul tău trebuie să creadă că este idealul altuia, favorizându-te, indirect, pe tine.
Sic(tir) transit gloria ş.a.m.d.
În cazul roboţilor, a cugeta nu înseamnă şi a exista. (Probabil, şi viceversa.)
Proiectant: cvasigenetician de păpuşi, un Miciurin al acestora.
De cele mai multe ori, din tramvaiul numit dorinţă, în care vatman e un înger, se face transbordarea în tramvaiul numit pocăinţă, în care vatman e un diavol. Sau, poate, invers...
Fiecare epocă se consideră una de tranziţie, fiecare tranziţie se consideră că a fost epocală. Confuzia, ca şi adevărul,  e undeva la mijloc.
Destrămarea URSS: Secera – în Belorusia, ciocanul – În Rusia.
La japonezi, cezariana ar fi un anti-harachiri.
Melcii par atât de sensibili, încât pare necesar să fie developaţi la un bec cu filtru roşu, ca şi pelicula foto.
Ce mai faci, drăguţule, / Căci de când nu ne-am văzut… Ah, da, încă nu ne-am văzut…
Cu unii ce se cred(e) că îmi sunt colegi pur şi simplu nu mă pot întâlni: eu nu sunt în academie, ei nu sunt în literatură.
Care ar fi diferenţele dintre forţa naturii şi natura forţei? Am impresia că aici ar fi implicat sau trebuie să fie implicat eticul.
Ăstuia firea i s-a amestecat cu fierea.
Auzită printre scriitori: Numele, prenumele şi renumele.
Uneori, de la cumsecade la – cum se cade ne e decât un pas.
Paradis – para-vis.
O cerere: „Rugăm să ne izbăviţi pre noi de prea voi”.
Atâtea acte conţin o paranteză, în special cele: pe(rso)nale...
Pentru că şi Domnul Savaot decade, uneori, până la condiţia de sa(l)vaom...
Din Est spre Occident, se întâmplă o scurgere de creieri, dar şi o rostogolire de tigve (vide)...
Probabil, nu este necesar să-ţi recunoşti neghiobia în faţa Lui Dumnezeu, pentru că chiar El ţi-a dat-o (n-ai putea spune că: ţi-a dăruit-o) din motive doar de El cunoscute.
Poezia nu poate fi decât egopartinică.
În preajma stupilor din prisacă muştele sunt în pericol.
Pe la cincizeci de ani, ai putea spune că deja eşti mezinul... bătrânilor.
Din fosa orchestrei în repetiţie simfonia aducea a fosăială.
Naveta în sine însăşi a răbdării ca disperare.
Se întâmplă ca o gheişă cu piciorul mic să trăiască pe picior mare.
Roua făcând st(r)op cadre.
Importatori de vânt.
Ei/noi – aici, voi – acolo, în lumea de apoi. Oare câte fuse orare o fi având acest mapo-anti-mond?
Lichida putreziciune a mlaştinilor.
Multe vor dispărea de pe pământ, precum, cândva, au dispărut dinozaurii sau fantastica lume a lecturilor îndelungate.
După ideea de autodihotomie Nobel contra Nobel se prefigurează răspărul Soros contra Soros, motivul fiind acelaşi: rostul binefacerilor trişate.
În adâncul cerului – umbra Unui – Nu-i.
Veni, vidi, vici(u).
După atâtea isprăvi în budoare, Casanova ar fi putut purta pijama cu epoleţi.
Instinctiv, disperarea unui orgolios poate fi convertită în falsă modestie.
Dumas-tatăl, Dumas-fiul... Ce bine că nu a scris şi Dumas-nepotul, zic unii. Ce păcat că nu a scris şi nepotul-Dumas, zic alţii...
Prin gaura din stratul de ozon azotul îşi începe trădător exodul...
Lumânare bătută de vânt şi niciodată – de Dumnezeu.
Marea cu chipul zguduit.
O, speranţa noastră cu ochii mai mari chiar decât cei ai spaimei!
Ţiuitură de atâta linişte – când sunetele ţipă afund-înspăimântate unul de lipsa celuilalt.
Muză dată în urmărire parţială. Motivul: părăsirea locului de muncă.
Nu mai ştiu de ce dau oamenii pe la diferite fundaţii – oricum, preşedinţii acestora sunt mereu împrăştiaţi pe mapamond, cu probleme de culturalizare rimară reciprocă.
Vântul rotind elicele produce energie electrică; vântul bătând drapelele produce astenie politică.
Ruinarea raiului extinde teritoriul iadului, ruinarea iadului consolidează iadul.
De când li s-a furat marea, basarabenii au mare rău de mare.
În adolescenţă, Bacovia începuse să facă licemie, pentru ca ceva mai târziu chiar să spună: „Liceu, cimitir al tinereţii mele”.
Când mă dădusem cu apă de colonie şi independenţă de tine...
Uneori, şi printre romanţe banale se insinuează câte o nobilă filosofemă.
Tot mai puţin principială, lumea îşi trece adevărul din creierul mare în creierul mic.
Bătrânul cărturar încă nu e răpus definitiv: mai este în stare să urce pe scară până la raftul de sus al bibliotecii.
Zebrele-s dungate de pe când au făcut marinărie pe arca lui Noe.
Mie unuia, îndoielile îmi dau senzaţia de nămolos.
Oscilând involuntar între cultura şi incultura suferinţei umane...
URSS era ţara în care credincioşii îşi făceau semnul crucii, iar antihriştii – semnul stelei (roşii).
Reclamă: vă garantăm un viitor asigurat şi vă asigurăm un trecut garantat.
Mereu inevitabil, (de)portul iluziilor.
Respectabila gratuitate a ataşaţilor culturali pe lângă ambasadele plictisului universal.
Napoleon a fost din tagma celora care lasă în urma lor epoci disperate.
Ins echi(voco)distant.
O situaţie echivo(d)că.
Uneori, inspiraţia ţine de absurd: să zicem în cazul în care te surprinzi recitând poeme pe care nimeni niciodată nu le-a compus...
Sofism: Dincolo de ideea clară, unde deja este imposibilă actualizarea posibilului ca posibil.
Gloria – în tocă de catifea castanie ca un scalp de ursoaică brună.
A murit precum s-a născut: în împrejurări tulburi.
Tradiţionaliştii ăştia care, în egală măsură, se îmbată de rămas bun şi de bun (re)venit...
În uşoara retorică a clătinatelor trupuri, vin chipuri de amante-n pas agale, ca nişte amintiri ilegale.
Poezia flocoasă a post-postmodernismului.
Unii confundă poemul post-modern cu grafomania post-mortem. Sau poate nu...
Ieri, azi: Cu anumite pretenţii demodate sau poate deja demontate – tradiţionalişti tuşind aluziv în faţa postmoderniştilor cam derutaţi, care, de fapt, nici ei nu mai cred în creditul fără dobândă al textualismului.
Ca un surplus metaforic – cometa de câteva clipe a şampaniei ce descătuşează siajul aerian al spumei.
Discutăm ba una – şi, mai ales, – ba alta.
Nu o dată, ceea ce stă pe taraba metropolei e înălţat pe solul provinciei.
Când, periodic, se întâmpla să fiu eminent, ştiam că duşmanul din clasă nu doarme.
Rapsodia română  de Enescu-şi-poporul.
Toiagul lui Moise a dus la despărţirea apelor, computerul – la despărţirea de... cerneluri.
Prin Chişinău, inşi care îşi onanizează iluzia presupuselor eroisme de salvare a naţiunii...
La o adică, patriotardule, nu e bai că urli ca smintitul. Este insuportabil însă că spui prostii.
Actriţa stă mai mult în faţa cuştii sufleorului nu din motivul că nu ar cunoaşte textul, ci pentru că după cuşcă îşi mai ascunde picioarele nu prea frumoase.
Universala lege ce-l vizează pe omul păgubos: de are o felie de pâine cu unt, ea îi cade din mâini cu unsoarea în jos.
„Tu eşti Alfa?” „Da, Omega...” „Ai venit să mi te-nchini?” „Ti-i, dar cum rămâne, dragă, cu deplina libertate posibilă doar în alfabet?”...
Întâia zăpadă, puţină: ajunge doar pentru sumare plastroane pentru statui.
Vânt. Plopii îşi simulează îndoiala.
Moderatorul serii literare propune: Citim câte o poezie, sau două mai bune.
Din cauza irizării flăcărilor, peste iad curcubeiele se încropesc mai des.
0 (zero) cea borţoasă de alte cifre şi O (literă) borţoasă de mirare şi tânguire.
Când se întâmplă să scriu despre zăpada imaculată, parcă mi-aş trece simţurile din ciornă pe curat.
Vipera bi-lingvă.
Cu părere de rău, nu eşti o poetă, însă consolează-te cu gândul că tu însăşi întrupezi poezia...
Cândva, scriitori cu degetele muşcate de dantura maşinilor de scris.
Săpun marca „Pilat din Pont”.
A greşi este omeneşte, pentru că până şi lui Moise în loc de nimb i s-au pus coarne, coautori fiind sfântul Ieronim şi genialul păcătos Michelangelo.
Faţada morocănoasă a mausoleului lui Lenin.
Patrioţii unei ţări neterminate...
De la cucută la cucu-cola.
Destin ajuns la disjuncţia: a trage să trăiască – a trage să moară.
De luat a-minte şi a-suflet.
Dar puţini se mulţumesc cu dar puţin.
Dacă te umflă râsul, e posibil ca râsu-plânsu să te dezumfle.
Timpurile tranziţiei au ceva de actor bătrân în postcomunism: umilinţa.
Dacă există sub-iectivitate, de ce nu ar exista şi supra-iectivitate?
Mereu pe roşu semaforul eternităţii.
Un jurnal intim înseamnă că sufletul autorului e desc(r)is.
În două moduri: Imor(t)alitatea...
Am putea fi victimele unui comp(l)ot universal...
Ultimul afe(c)t...
Nu există o artă a iertării, ceea ce nu înseamnă însă că arta şi iertarea sunt incompatibile.
Xero-copii şi xero-bătrâni ai scrisului.
Când spune că nu minte, mincinosul rămâne consecvent cu sine însuşi.
Cât timp bărbatul îşi mai trage sufletul, femeia îşi trage ciorapii.
De regulă, publicul are priză la propriul mod de a se manifesta.
Meteo: Vreme proastă, pe alocuri deşteptăciune de scurtă durată.
Kitsch-esenţa chintesenţei lumii contemporane.
Iarnă grea. De ger cumplit, trosneşte, crapă lemnul sicriului dus spre cimitir.
Sigur că e foarte aproape din – admir în – nadir.
Războiul rece a depins oarecum de procesul de încălzire globală?
Dacă doriţi, pot să vă spun povestea cu scufiţa tricoloră a prim-ministrului.
Am impresia că noi nu am construit cetăţi, ci – ce(r)tăţi.
Complex sportiv „Oedip”.
Arăta atât de entuziast, încât cu greu m-am putut abţine să nu-i urez succes.
Ce suflet mare, dar necioplit, cum s-ar zice.
Mizerabilul paradox cu de-a fuga zilelor şi încetineala bătrâneţilor.
De atâta ură, îi trosnesc încheieturile.
Arătându-te sceptic la (nu) te miri ce.
Cum să votez, dacă majoritatea e la cimitir?
Sigur, fachirul poate dormi pe un pat de cuie, însă nu poate face şi dragoste pe el.
Că-aşa-i românul niţel cherchelit – generos în laude şi superlative...
Italienism: plusvaloarea zero a risipei de gesturi.
Clonă: Sfântul Ioan tăcere-de-aur.
În Deltă, Dunării gura-i lasă apă.
Poezia – navetistă prin ea însăşi.
Pro(-)gram, dar şi pro-kilogram...
Morminte: – mor?... – minte... (... mor... – minte?...)
Muritori de rând. Dar – şi peste rând...
E politician – omniprezent, abil, de i se poate spune: omul-Haită.
Şi singular, şi plural: pui de bLoGdaproste.
Doamna are nu doar celulită, ci şi celularită...
Ip(r)oteză de lucru.
Cazuri în care 0 (zero) înseamnă pedeapsă maximă.
Strâmtoarea Darda-manele.
(Dul)ceaţa somnului.
(A)bisul morţii.
Numele Kafka mi se pare sinonim cu: capca-na.
Opţional, raţiunea se poate dedubla între adevăr şi neadevăr; sufletul – niciodată, fiind adică monoopţional: adevărul.
Caporal – cap oral (după ce şi cum ţipă…).
Să sicriem substantivele, să coşciugăm verbele.
Kitsch kitschitoare ce-i!
Românul se naşte poet şi moare prozator.
Odată, domnul Freud mi-a spus: „De regulă, cei care îi suspectează pe alţii de viol nu sunt decât nişte jigodii ordinare bântuite de complexul lui Oedip, pe care l-au şi aplicat în practică”. Mda, e cam aşa… Cel puţin la Chişinău.
În finalul mesajelor sale către prieteni, confraţi, Lucian Vasiliu are o generoasă găselniţă, o noţiune verbocreată memorabilă: Eşti con(în)vingător.
Iarba răsare – tresare… ralanti.
Judecând după versificaţiile unora, s-ar putea crede că dânşii sunt în graţiile unor muze mutant(e) sau, poate, doar mute. Iar Pegasul lor pur şi simplu avu (ne)destinul clonatei oiţe Doli: pieri…
Delfinul ca sonar. Dar şi delfinul ca… sonet al graţiei.
Ceea ce pare că e cel mai aproape de trup poate fi foarte depărtat de suflet.
Domnilor, nu fiţi tovarăşi!
Adevăratul artist este oarecât şi anar(t)hist.
Chiar când e Gol(d) Spirit, spiritul pare, totuşi, prea… îmbrăcat.
Un erou al timpurilor noastre. Trecute, bineînţeles…
Prietenul Ion Simuţ scria undeva că literatura „basarabeană” ar fi ca şi cum a cincea roată la căruţa literaturii române. În timp ce eu cred că (pardon!) căruţa acestei literaturi române nu are decât... trei roţi. Deocamdată.
Când te trezeşti dimineaţa, nu ai senzaţia că vii în ospeţie la tine însuţi? De undeva din neant îţi vii tu însuţi pe ospeţe.
[((((((((((S))))))))))]ex simbol.
Celui care face feţe-feţe nu-i vine greu să întoarcă şi celălalt obraz…
Când să întoarcă şi celălalt obraz, Ianus întreabă: Care? Din… faţă, sau de la… ceafă?
Până la Începutul tuturor începuturilor, când nu se născuse încă nici moartea…
Rima sugerează că orice meteorit e un hermafrodit.
De când lumea, există gloata „clasică”, iar de la un timp a apărut atipicul… om-gloată.
Orice guvern care pleacă i-a fost guvernului care vine în loc de exemplu cum nu trebuie să fie un guvern. Şi tot aşa, non-stop…
O doamnă citeşte atent mersul trenurilor spre Moscova. O fi Anna Karenina?...
Celui beat i se pare că lămâile zboară, pe când nu e decât vorba de canari…
Cele mai harnice berze se cuibăresc în China, India…
Conform coloraturii penetului, unele păsări parcă poartă sutien. Amintiţi-vă care anume…
Dacă bufniţa nu ar avea capul atât de mare (i-s penele înfoiate), nu cred că s-ar fi spus că e simbolul înţelepciunii…
Ce sunet straniu în orchestra simfonică! –  Proteza dentară a toboşarului căzu peste talgerul de aramă…
Nu e bine să fii prea fericit – ai putea să ai remuşcări că alţii nu sunt deloc.
Când sunt nefericit, îmi zic să fiu fericit. Şi chiar sunt puţin. Şi una şi alta.
Bărbaţii sunt geloşi şi egoişti, zicându-şi că soţiile lor mai bine şi-ar trăda patria, decât pe ei.
În anumite cazuri, e bine să te urăşti pe tine însuţi, pentru ca să nu-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.
Uneori, nu este exclus ca, din cauza îngerului păzitor, să întârzii la serviciu.
Bineînţeles, traducerea artistică nici pe departe nu înseamnă: mot à mot. Dar mai ales – pardon! – mort à mort.
Într-adevăr, unele cuvinte au (si)LABE.
El le-a strigat: „Nu am ochi să vă văd!” Unul din ei l-a întrebat: „De ură, sau chiar nu ai ochi?”
„Domenii” în care nu există egalitate: ură, orgoliu, hoţie, minciună… Dar şi – dragoste.
Încălzirea globală va influenţa, în primul rând, vânzarea de căciuli cu clape pe Piaţa Roşie din Moscova şi vânzarea de umbrele de soare în Londra.
În mitologie, unele porcării trec drept eroice.
Năravul său încă nu a coborât din copaci.
Din unele oraşe rămâne, totuşi, ceva care se vede: ruinele. Din altele ar putea să rămână doar ceva care nu se vede: metroul.
Ciudată simetrie: durata viitorului este perfect egal cu durata trecutului, ceea ce duce la concluzia că, de fapt, prezentul nici nu există.
Punct de vedere, virgulă de auz.
Non-sens giratoriu (variantă: Non-sens-giratoriu-sens-non…)
Ce cuvânt aproape inexistent: cerneală… Dar cu el am început…
Aici, fără o paranteză nu se poate: Legea (i)lustraţiei…
Dacă ajung la timp cei de la SMURD – mai zburd…
Fa(u)st food: alchimia cartofilor prăjiţi…
Ar fi bine să nu te repezi, dar dacă nu e nimic de făcut – repede-te: mori…
Timpurile în care cititorii de poezie erau mult mai mulţi decât cititorii de gazete? Sigur, se întâmpla şi aşa ceva, pe când, pur şi simplu, încă nu apăruse gazeta.
Senzaţie ciudată: liniştea – ca un aforism în grevă.
Amplitudinea artei? Între capodopere şi… coado-opere.
Muzică: se revarsă viscerele de argint ale saxofonului…
Uneori, adevărul este uşor de găsit, însă este foarte greu să-l înţelegi.
Săritori la nevoie! Unii ţin să rezolve problemele altora, neştiind cum să-şi rezolve propriile probleme.
Schimbi doar două litere şi totul se întoarce cu fundul în sus: stalaCTită – stalaGMită.
Toast: Aş vrea să ridic acest pahar, dar şi ţara, pentru Victorie!
Bătrâneţea nu e supusă legităţilor supravieţuirii.
Dinţii ne apăreau-creşteau ca nişte silabe albe.
Împărţirea unui amper la un om: iată cum se amestecă silabele fizicii cu ale fiziologiei…
Mutaţie: copacul are rădăcini pătrate.
De la Mona la – Stereo Lisa; de la mono tip la – stereo tipi(e).
Nu se ştie dacă urletul viforniţei nu este şi el al unei iubiri nedreptăţite…
Uneori amintirile ard ca fierul călit… şi se face atât de frig…
Ochelarii de singurătate sunt ca şi cei de soare – negri.
Şi vine un timp când ai bani mulţi şi tocmai atunci – în loc să ţi se termine banii, ţi se termină viaţa.
Şi ea îi spuse: „De ce-mi dedici poeme? Dedică-mi viaţa!...”
Una din amintirile lui din copilărie: Moş Crăciun beat cu barba de vată – violetă de la vinul dat pe alături.
Reificarea? Lume în care deja contează meşterul, constructorul, inginerul şi nu Creatorul…
Se creează impresia că, astăzi, până şi moartea ţine un LiveJournal.
Înaintea somnului definitiv nu cască nimeni chiar dacă rămân(e) cu gura căscată…
Horrorscop.
Matrioşka: o consecinţă a claustrofobiei (…de sine).
Infinitul – ceva care nu vrea sau nu poate să coincidă cu sine. Veşnicia – de asemenea.
Cam asta reiese: Conţinutul conţinutului e, de fapt, – Deşertăciunea deşertăciunilor.
Cum frizează frizeriţa asta? Frizează ridicolul…
Operaţie pe (a)cord.
În cazul ciclopului, ochiul al treilea nu contează. Contează primul şi unicul. Sau: Şi ciclopul are ochiul al treilea, dar numai pe acesta.
Să ne cunoaştem vecinii. Spre exemplu, faţă de înjurăturile româneşti, cele ale polonezilor mai să pară texte pentru romanţe.
Monstru sac-ru(pt). Şi monstru (s)acru.
Intercomunicarea artelor? Da, Dürer, gravorul/ graficianul care l-a prevestit pe prozatorul Dostoievski.
Nu e nimic de făcut: până la urmă, şi Madona Sixtină a ajuns – Styx-tină…
În esenţa sa, Universul ar fi ceva ce reînvie mereu, fără să fi murit vreodată.
Vulnerant omnes, ultima necat… Iar de nu, intervine „omul”, insul care nu e obligatoriu să cunoască ceva limbă latină…
Ca să obţii coroană, mai întâi: Jos pălăria!
Un critic ce nu e decât o nulitate, adică un 0 care nu-şi cunoaşte locul, plasându-se înaintea unităţii (0…1) pe care o critică. De s-ar plasa corect (10), zeroul ar obţine şi el ceva în valoare, chiar dacă nu de zece ori, ca unitatea în spatele căreia îi este locul.
Vocea raţiunii – incompatibilă nu doar cu corul, ci şi cu estrada.
Nu gândi mai repede decât ritmul în care eşti în stare să înţelegi şi nu gândi mai iute decât eşti în stare să suporţi neplăcerea înţepăturii olfactive.
De regulă, o limbă ascuţită nu e o limbă lungă.
Probabil e un actor bun şi cel care reuşeşte să nu acorde atenţie faptului că nu i se acordă atenţie.
Doar se pare că viitorul nu îngroapă genii: a nu-i naşte, e tot un fel de îngropăciune…
Cu cât e mai albă hârtia-pustia, cu atât e mai negru, mai „populat” ecranul computerului…
Dacă zboară prea iute, frazele înaripate pot trece pe lângă cei cărora le-au fost destinate.
Behăitul oii excită lupul. E drept, nu sub aspect de… rut… ca să nu zicem: sexual…
Ceasul învingătorului s-a dovedit a fi ceasul învinsului, de unde şi cu(m)pletul: „De la Nistru până la Don – Davai ceas, davai palton…”
Uneori, ce neaşteptat se dovedeşte a fi testamentul atât de aşteptat!...
O moştenire săracă îmbogăţeşte fantezia moştenitorilor şi vocabularul avocaţilor.
Unele testamente dovedesc că emiţătorii lor au fost dacă nu mincinoşi, cel puţin mari fantezişti.
Este atât de sentimental, încât gândurile şi-au zis că nu mai are rost să-l viziteze.
Dispoziţia, ca stare sufletească, are şi partea ei „tehnică”: dispoziţia ca ordonare într-un fel a anumitor elemente; construcţie conform unui plan.
Uneori, când pleacă muza, vine inspiraţia.
Plagiautor.
Banii nu au miros. Şi totuşi, când sunt mult mai mulţi, trebuie să te apropii de ei punându-ţi masca de gaze.
Îmbătat de fericire, se drege cu tristeţe. Fericirea – vin, tristeţea – castravete murat.
Unica pată albă în neagra dispoziţie este albul steag al capitulării.
Paraşutiştii sunt nişte decadenţi… lenţi.
Grilotină.
Buna dispoziţie e cam incompatibilă cu dispoziţia de plată.
Dacă cineva încearcă să-l dea jos pe cel care ţi s-a urcat în cap, nu te bucura: poate că el vrea să-i ia locul…
La început a fost cuvântul. A doua zi a apărut cenzura.
Spune atâtea prostii! Se vede că e inspirat în draci.
Sclerozoman.
E-atâta linişte încât se aud(e) cum zboară cuvintele înaripate…
Râde bine cel ce râde la urmă?... Dar s-ar putea crede că, pur şi simplu, la mintea lui ajunge mai târziu ceea ce trebuie să ajungă atunci, când râde cel ce râde primul. Prin urmare, râde bine cel ce râde primul: la el ajunge mai repede, semn că are dezvoltat simţul umorului.
Cota frecvenţei locurilor cu jocuri de noroc vorbeşte despre starea optimismului în societate. La noi locurile sunt multe. Deci, starea e la pământ.
Ne(c)grofil.
Paradoxul e că foarte mulţi oameni lipsiţi de geniu s-au tot dat şi se dau cu părerea despre ce este şi ce nu este un geniu…
În ţara piticilor, primul pe lista disponibilizărilor e Gulliver.
Alba ca Zăpada niciodată nu face pe ea. Pur şi simplu, uneori prinde a se topi şi creează impresia că…
5 ianuarie 2011. Ziua de pensionare a cetăţeanului nu şi a Alter Ego-ului. Cu alte cuvinte, da, e socială şi legală… Pre-fatală… Şi a fost o cale nu prea lungă ce i-a trebuit pensiei să te ajungă…
Se mai crede că, pentru marinari, ţărmul e peni(n)sular…
Doamnă extra-vacantă.
Un kamikaze nu are experienţă profesională.
Micul şpri(n)ţ.
Titanicul gândirii. Sau: Titrainicul?
Dum spiro – transpiro.
Eminescu: Pururi tânăr, înfăşurat în mintea-mi…
(p)Articipant la procesul… artei.
Explicaţie la FISC: Nu am venit că am venit, ci am venit că nu am venit…
Sicriul – perpetuum mobilă…
De regulă, în nerespectarea regulii (logicei), nu se întâmplă ca: metaforic să nu fie şi metaf(i)oric…
Impresie sinestezică: pizza ar fi… jazzul bucătăriei.
El se crede, hotărât, mai mult decât e: nu academician, ci academiOcian.
abanDonul liniştit.
Nu se poate aştepta nimic bun întru ameliorarea condiţiei morale a lumii, odată ce aceasta se privează de o metodă care ar fi extrem de eficientă întru tratament etic: spunerea adevărului despre răposaţi sau barem trecerea lui sub tăcere în schimbul renunţării la necrologuri mereu false, false, false în accentele pe care parcă ar dori să le pună.
Popa trebuie să aibă un detector de minciuni la purtător, la care să fie conectaţi cei care rostesc encomioane funerare.
Un supra-(gn)-om. 
Culturismul rezistenţei prin cultură.
Unii sunt totuşi suficient de autocritici, poate că oneşti: îşi iau un pseudonim, pentru a face un bine neamului din care se trag.
Când, la Zile şi nopţi de literatură neptuniene, l-am văzut/ auzit în discuţii pe criticul Sami Damian (o polemică memorabilă cu regretatul Marin Mincu); deci, când l-am cunoscut pe Damian Sami, nu am fost tentat să-l „poreclesc”… Sami-izdat: în „epoca de aur” criticul aproape oficios a fost la vedere, a publicat din plin.
De i s-ar da în cap cu piatra filozofală, nu e sigur că ajunge deştept şi nu la urgenţă.
Din punctul meu de vedere, punctul este virgula din punctul tău de vedere, adică un fel de 2 ori 2 egal 5.
Mini-ster?... Mda, o instituţie predestinată de a fi mini…
De regulă, pacifiştii sunt foarte… militanţi.
Tinereţea… – Ţi-e cam jenă să povesteşti despre ea, dar plăcut îţi este să ţi-o aminteşti…
Nu scuipa în fântână, poţi părea cămilă.
Subtextul inerent: meditaţiile despre moarte sunt inevitabil tot despre viaţă – despre prezenţa sau absenţa acesteia.
Adame, dacă se zice că omul a provenit de la maimuţă, nu crezi că ar fi putut fi la mijloc infidelitatea Evei?
Este păcat să cazi în pesimism, atâta timp cât există multe alte păcate, care îţi pot da o rază de optimism.
Dacă nu doreşti să fii trimis româneşte – pleacă englezeşte!
Paradoxul e că în capul vid nu intră nimic.
Chiar de-ai descoperit perpetuum mobile, nu spune nimănui, – te-ar putea duce la psihiatru.
Ce destine grele mai au şi fetele astea uşoare…
Suntem atât de liberi, încât nu mai ştim de ce suntem liberi – în sens dublu: De ce (pentru ce) suntem liberi? De ce (de cine) suntem liberi? 
Când omul atinge vârsta de şaptezeci, şaptezeci şi cinci de ani, are senzaţia că speranţele sale s-ar fi pomenit deja în sala de… reanimare.
Cel care consideră că a încheiat să scrie un nou „Război şi pace”, are două căi: sau spre editură, sau spre ospiciu.
Nu vi s-a creat impresia că, atunci când schimbaţi mai des unele lucruri, unele veşminte, scoţându-le din casă, dăruindu-le, înstrăinându-le – parcă aţi trăi mai… mult, mai interesant? Eu unul, anume aici văd proliferarea în lumea (nu prea bogată) a second hand-ului – universala dezbărare de lucruri încă bune de folosit, însă care, trecute deja pe filiera second hand, parcă ar face viaţa umană ceva mai de lungă durată şi mai suportabilă (pentru cei care intră în posesia lucrurilor încă în stare bună, de care s-au dezis alţii)…
Lumea – despre lume a scris mult, puţin?... Oricum, se pare că încă nu a scris esenţialul, dacă se tot scrie, se scrie, se mai scrie atât de mult. Despre neesenţial?...
Nu-i pun nicio întrebare: ar putea cădea pe gânduri şi să-şi fractureze ceva…
Facebo-O.K!
De regulă, e mai greu să te trezeşti din… insomnie, decât din somn.
Decât să recunoşti că eşti strănepotul unor robi, e mai onorabil să recunoşti că eşti descendentul direct al maimuţelor.
Să se ştie: ceRebrologia nu e acelaşi lucru cu… ceLebrologia. Şi nu toţi cei incluşi în celebrologie de „axiologia” VIP au ceva în comun cu cerebrologia, mai simplu spus – cu creierul, cu mintea.
Insul: un t(r)upeu ce are tupeu.
Singurătatea? Pur şi simplu o lipsă de cvorum…
În politică, nu o singură dată minima moralia a dus la… Minima Moravia…
Autorii – cu paginile, editorii – cu pungile.
Păcatul desăvârşirii e că desăvârşirea este imposibilă. E un păcat… existent al… inexistentului.
Soţul e fără cap, însă coarnele i se văd totuşi.
Dar din dar se face o altă conjuncţie.
Haita de lupi urlă la lume, lupul singuratic – la lună.
Să aştepţi „indicaţiile” destinului sau să îndrăzneşti să-ţi croieşti propriul făgaş?...
Avant la lettre, plagiatul a ţinut de mentalitatea comunistă: expropriere!
Nu totdeauna puterea cuvântului e în cuvântul puterii.
Aurul parazitează pe contul altor metale: nu rugineşte.
După spectacol, seară de seară, marioneta orgolioasă se laudă: „Dumnezeu m-a tras pe sfoară!”
Intensitatea activităţii creierului depinde – paradoxal? – de densitatea minţii pe care o conţin.
Proza poate fi roză, dar roza – niciodată prozaică.
Post-marxism: idealizarea capitalului, plus capitalizarea idealului. Dar şi idealizarea plus-valorii, plus valorizarea idealului?...
Politică: opoziţie faţă de lipsa de poziţie.
Nedumerire cifrei 0 – că şi alte cifre pot fi rotunde…
Maşina de scris… Iar când mă gândesc cu simpatie la un coleg, zic… Muşina de scris… Muşina Alexandru.
Cam toate guvernele consideră că literatura dăunează grav sănătăţii.
Poartă în raniţă bastonul de Mareşal(atan).
Uneori, nici în goluri nu încape nimic. Să zicem, într-un cap deşert.
În cazul lui Pantagruel, ar fi o glumă nereuşită, dacă s-ar spune că el ia… micul dejun.
Nu o singură dată, de la pedeapsa corporală cel mai mult se învineţeşte spiritul (sufletul).
Îngerul păzitor al limbii latine este un înger mut.
Orgolii sau – (or)goluri?
A dat (ş)Foarţă în ţară.
Cumâsul? – De(ş)sertul tătarilor.
Din ceruri ploaia îşi urmăreşte propria moarte.
Cu cât rămân mai puţini Oameni, cu atât e mai mare gloata.
Bineînţeles, 80 la sută din personalul ministerului culturii habar nu are ce ar fi să fie tanka sau hokku, iar 80 la sută din personalul celor 20 de procente rămase chiar de ştiu – vag – că ar fi vorba totuşi de poezie, nu este exclus să considere că tanka e un gen de poezie a tanchiştilor, iar hokku – versuri despre hocheişti...
Bate fierul cât (mai) eşti cald.
Orice discuţie dintre oameni se încheie cu replica unuia dintre ei. O posibilă „discuţie” dintre om şi Dumnezeu s-ar încheia cu tăcerea Divinităţii.
…(In)finita la comedia… Asta e: viaţa co(s)mică a omului...

• 
  Continuare din nr. 3, 2011.

.