Pînă şi fluturii...

acelaşi lampadar ruginit păzeşte zeiţele
refugiate în lumină
norii se scutură pe tavanul vostru
pînă şi fluturii din tablou se iubesc

aştepţi
s-aducă cerbii noaptea deşi nu mai ai somn
de cîteva decenii
rătăceşti
căutînd-o în fazele lunii

din carne ţi-ai decupat culoarea visului
ca să n-o mai doreşti

dar totuşi aştepţi
să urle lupii în sufletul tău ca s-o poţi iubi 
// din nou //
cîteva decenii
pînă se va renaşte în manuscrise

aceleaşi statui mute te păzesc
de uitarea policromă
care te-ar scăpa de nesomn
dar norii se scutură pe tavanul vostru
pentru că pînă şi fluturii din tablou se iubesc

Pentru ca ei să înţeleagă de ce zîmbesc

lasă vrăbiile să facă acrobaţii
pe sîrma de rufe
şi mută-ţi ochii mai aproape de mine.

cînd va termina de lătrat maidanezul
de la colţ, să ştii că toată dragostea
noastră se va strecura în iarbă,
mai aproape de greieri şi fluturi albaştri
poate va înghiţi cîteva coleoptere
nu mai ştiu...
ştiu doar că vom uita luna în ea
ca să n-o fure vre-un regizor,
în filmul său de scurt metraj,
încercînd să explice lumii cum se iubesc
sălbatec petalele de flori rupte şi azvîrlite
pe cearşafuri
în hoteluri de-o noapte.

n-a fost nimic,
decît frica că iubim prea mult
şi poate mierea e prea dulce iar noi
ne certăm la fiecare răsărit încercînd,
din nou şi din nou ,
să legăm cu noduri multe ceea
ce nu a existat pînă acum,
ca doi proşti
care nu ţin minte cînd eclipsa
şi-a născut poemul,
deşi la botez am fost amîndoi
şi ne-am rugat pentru cuvînt şi pentru
lumea care nu mai crede
decît în panouri de publicitate,
de parcă viaţa-ar avea culcuş
în ecranul televizorului!?

trebuia
să chemăm ursitoarele
cînd ne-am născut să iubim,
dar eram prea ocupaţi să găsim luna
şi fluturii albaştri din pîntecul mamei.
deşi nu ne-am cunoscut niciodată
eu mai păstrez şi acum versurile tale
printre firele de praf din bibliotecă.
le citesc din cînd în cînd
ca să-mi amintesc de oamenii care nu înţeleg
de ce zîmbesc atît de mult.
păcat că ei nu văd cum vrăbiile fac acrobaţii,
erau să zîmbească şi ei găsind dragostea noastră
strecurată în iarbă.

Cotidian
s-au încîlcit în roţile bicicletei
silabe răsturnate din buzunar
grăbind staţia în devenire...

praf

semne de circulaţie
plecate în faţa pietonilor
urme de soare
şi vehicule multe desenate
pe geamul din spate
de degete mici
inocent
zîmbesc alţi şoferi
descifrînd din urmă
capodopere ce urmează să fie
şterse
anulate
de norii sparţi de vlagă
de zgomotele
care se interpătrund bătînd sincron
acelaşi ritm nebun
al oraşului
ridicat de speranţa
omului născut la sat
urcat la înălţimea etajului cinci
de unde se văd străzi
oameni
cîini
se mai văd şi dimineţile
cu miros de insomnie
ce-i cuprinde în scurt timp
perna
gîndul
şi trupul însetat
de un ziar
de un glas
de un suflet
rătăcit în căutarea răspunsurilor
un suflet ascuns de ochii privaţi de lumină
de un curcubeu al vieţii
ghemuit în miezul din nuca
căzută în ograda bunicului
plecat în cîmp
să stropească pămîntul
cu vise
cu  rugăciuni...
coborîţi la parter se lasă paşii
pripiţi de orele rămase
în ceasul purtat pe mîna
stîngă...

praf

şosele trezite înainte de somnul
împiedicat de treptele blocului
din sectorul central
oameni
destine
uitate în creta înşirată pe asfalt
priviri străine
reţinute pentru prea mult timp
pe sîrmele de telegraf
care duc nu ştiu unde
departe
departe de acele silabe răsturnate din buzunar
încîlcite în roţile bicicletei
şi departe de etajul cinci
al blocului din sectorul central