 |
Malgorzata Anna PACKALEN
CZESŁAW MIŁOSZ
Am sosit la Cracovia într-o zi ceţoasă, chiar în ajunul Crăciunului anului 2003, pentru a-i lua un interviu lui Czesław Miłosz, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, ce urma să fie publicat în ziarul suedez Guteborgs-Posten. După ce a trăit în exil o mare parte din viaţa sa, este firească opţiunea lui Miłosz de a se stabili la Cracovia – nici un alt oraş polonez nu oferă o fuziune atât de fascinantă de cultură, tradiţie şi modernitate.
Czesław Miłosz s-a născut în Lituania, pe atunci încorporată în Rusia. A studiat la Vilnius şi a debutat ca poet în 1933. În perioada interbelică a fost considerat drept unul dintre cei mai promiţători tineri poeţi polonezi. La scurt timp după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, şi-a părăsit postul de diplomat şi a cerut azil politic în Franţa. În 1961 a acceptat oferta de a ocupa postul de profesor la Universitatea Berkeley din California, unde a predat pe parcursul a 20 de ani, dedicându-se simultan activităţilor academice, scrisului şi traducerilor.
În pofida faptului că opera i-a fost interzisă în Polonia, în timpul exilului său în Europa şi Statele Unite, cărţile sale au ajuns până la cititorii polonezi pe diverse căi clandestine, chiar cu mult timp înainte de a fi câştigat Premiul Nobel. Însă din momentul în care i s-a acordat prestigioasa distincţie, a devenit posibilă revenirea sa în Polonia, după 30 de ani de absenţă, precum şi publicarea oficială a volumelor sale în patrie. În cadrul unei ceremonii formale care a avut loc la mijlocul anilor ’90, lui Czesław Miłosz i s-a acordat o cheie simbolică a oraşului Cracovia şi un apartament proaspăt renovat, pe care le-a acceptat cu recunoştinţă. După ce s-a stabilit în Polonia, şi-a petrecut timpul alternativ în Cracovia şi la Berkeley, două oraşe cu semnificaţii importante pentru viaţa şi cariera sa.
Czesław Miłosz m-a primit cu o curtoazie tipic poloneză, oarecum demodată, dar plină de graţie. Încălzită de cafeaua aromată şi de harisma sa, am început să-i dau întrebări şi curând conversaţia noastră a atins tema Suediei, o ţară faţă de care Czesław Miłosz avea o atitudine specială, şi nu numai pentru că a luat Premiul Nobel. Acest fapt a devenit evident atunci când l-am întrebat ce cărţi l-au influenţat cel mai mult în copilărie. El a schiţat un zâmbet larg şi mi-a explicat:
CM: Una dintre acestea a fost chiar cartea Selmei Lagerlof Miraculoasele aventuri ale lui Nils. Şi acum sunt convins că mi-a format simţul literar şi m-a învăţat să privesc lumea dintr-o dublă perspectivă: de deasupra şi de pe un plan mai pământesc.
MAP: Intuiesc că aţi aplicat această perspectivă dublă şi atunci când aţi predat literatura poloneză la Universitatea din California. Experienţa mea m-a învăţat că nu vezi niciodată propria cultură atât de clar ca atunci când este reflectată într-o altă cultură. În ce măsură diferă, după părerea dumneavoastră, literatura poloneză de celelalte literaturi? Care este cea mai importantă trăsătură a sa?
În mod cert este vorba despre lupta constantă a literaturii poloneze cu istoria. Nu există o altă ţară europeană care să fi dispărut subit de pe hartă pentru 100 de ani, după cum s-a întâmplat cu Polonia în 1795, atunci când a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria. După un scurt respiro în perioada interbelică, Polonia şi-a pierdut din nou statalitatea în 1939, fiind dezmembrată printr-un acord dintre Hitler şi Stalin. Bineînţeles, aceste aspecte sunt complicate şi nu este deloc uşor să le explici străinilor martiriul literaturii poloneze şi lupta ei pentru libertate, mai ales dacă încerci să eviţi patosul inutil. Dar noi, polonezii, ştim prea bine ce povară grea ne-a impus istoria. Scriitorii polonezi au fost atraşi în acest conflict împotriva voinţei lor şi aceste condiţii istorice dificile au dictat angajamentul lor politic.
Nu pot să nu mă gândesc la unul din poemele dumneavoastră care a devenit foarte cunoscut din cauza temei relaţiei polono-israelite pe care o abordează. Am în vedere poemul „Campo dei fiori”, pe care l-aţi scris în Varşovia în 1943. Comparaţi moartea pe rug a lui Giordano Bruno şi indiferenţa oamenilor cu rezistenţa fără sorţi de izbândă a evreilor din ghetoul din Varşovia. Polonezilor le place să creadă că acest poem a salvat conştiinţa literaturii poloneze din perioada războiului. Ce părere aveţi asupra acestui subiect?
Există unele persoane care cred că faptele descrise în poemul respectiv sunt doar o metaforă literară. Dar de fapt, am trecut prin ghetou, traversându-l cu trenul şi am văzut toate acele orori cu ochii mei. Poezia are ca temă vulnerabilitatea şi singurătatea unei persoane muribunde, de aceea comparaţia cu Giordano Bruno este foarte potrivită în acest caz, referindu-se şi la moartea oricărui om. Poezia s-a născut dintr-un sentiment de obligaţie morală, atunci când simţi că trebuie să reacţionezi neapărat.
Aţi menţionat că scriitorii polonezi au fost deseori forţaţi să-şi asume un angajament politic. Şi dumneavoastră aţi fost pus în situaţii similare, ca bunăoară în 1980, când aţi susţinut cu vehemenţă Solidaritatea. Cu mult timp în urmă, în anii ’50, aţi descris opresiunea psihologică de după căderea Cortinei de Fier în cartea dumneavoastră Mintea captivă. Publicul a avut o reacţie puternică la această lucrare, care i-a ajutat pe cititorii din Occident să înţeleagă mai bine mecanismele statului totalitar. Dar, nu-i aşa, că situarea dumneavoastră în exil, „în siguranţă”, v-a făcut un deserviciu?
Am scris această carte pe fundalul unui intens conflict interior, ea a fost concepută în primul rând pentru cititorii occidentali. Astăzi ne confruntăm cu o problemă de altă natură: volumul respectiv – care abordează partea de umbră a sistemului comunist – propaganda, interogatoriile, cenzura etc. – este total incomprehensibil pentru cititorii din generaţia tânără. Poate din cauză că marxismul şi ideologia comunistă ne-au fost impuse din afară. Ele nu au prins rădăcini şi nu au fost niciodată luate în serios de intelectualitatea poloneză. Iar din cauza cenzurii nu a avut o răspândire largă în ţară. Un aspect interesant este apariţia în premieră a Minţii captive în Rusia. Am putea să ne întrebăm care sunt motivele acestei lansări întârziate. Poate fiindcă tema ei a redevenit actuală în societatea rusă de azi, în care se manifestă tendinţe totalitare. Această carte este, de asemenea, citită şi discutată pe larg în universităţile şi colegiile americane, pentru că înfăţişează aspecte importante ale istoriei secolului XX. Dar nu şi în Polonia...
Cu alte cuvinte, este unul dintre paradoxurile poloneze... Dar să ne întoarcem la scrisul dumneavoastră. Abordaţi frecvent tema vieţii în exil şi a incapacităţii de „a intra de două ori în acelaşi râu”, dar totuşi aţi revenit în Lituania după 52 de ani şi aţi descris ulterior această experienţă în romanul autobiografic Valea Issei. Ce impresii v-a lăsat această întoarcere la origini?
Scriind despre exil, am încercat să-mi recuperez memoria. Revenind în Lituania, am dorit mai ales să revăd casa buneilor mei de pe linie maternă din Szetenjie. Trebuie să vă mărturisesc că a fost o experienţă absolut neaşteptată să revăd acea masă de vegetaţie luxuriantă, care mi se înfăţişase exact aşa cum o ţineam minte din copilărie! Chiar dacă tot restul se schimbase, bineînţeles, fiindcă prima dată am văzut acele locuri cu ochii unui copilaş, astfel încât tot ce mă înconjura avea alte dimensiuni. Întoarcerea la casa unde am copilărit, sau, mai exact, la urmele ei, pentru că nu a mai rămas nimic din ea, mi-a provocat un adevărat şoc. Iar în Vilnius, unde mi-am petrecut anii de şcoală şi studenţie, am avut o senzaţie stranie, aproape fizică, de parcă eram înconjurat de fantome, bineînţeles fiindcă nici una dintre persoanele pe care le cunoscusem nu se mai afla acolo, nici măcar copiii sau strănepoţii lor. Populaţia evreiască a fost exterminată în timpul războiului, iar polonezii au fost în mare parte deportaţi sau au emigrat.
Cândva aţi afirmat că spiritul Lituaniei nu v-a părăsit niciodată şi – ceea ce m-a surprins iniţial – i-aţi comparat pe polonezii din Lituania cu fino-suedezii din Finlanda.
Da, cu excepţia diferenţei că noţiunea de „polonez lituanian” nu există în conştiinţa polonezilor. Însă dacă istoria ar fi evoluat într-un alt mod, cu siguranţă am fi fost în stare să introducem această noţiune.
Astăzi nu mai există nicăieri un mediu de înrudire naţională şi culturală pentru persoanele cu o astfel de descendenţă ca a dumneavoastră.
Este adevărat. Simt foarte acut această singurătate şi caut colegi de suferinţă, dar este prea târziu. Mă percep ca pe unul dintre ultimii polonezi lituanieni, ca „ultimul mohican”...
Cum a fost să reveniţi în Polonia după ce aţi fost considerat atâţia ani un scriitor în exil? V-aţi identificat cu acest termen?
Nu. Mai ales având în vedere că nu am făcut parte din nici o comunitate de emigranţi polonezi, cu excepţia celei din jurul editorului Jerzy Giedroyc şi a editurii sale „Kultura” din Paris. Cărţile mele au fost interzise în Polonia, iar Giedroyc mi-a publicat multe volume şi anume din această perspectivă am fost perceput drept un scriitor în exil. Totuşi, am simţit mereu o legătură strânsă cu mediul intelectual şi cultural din Polonia, identificându-mă cu aceasta, faptul că ajunsesem în exil fiind doar un accident.
Cum credeţi că se va dezvolta cultura poloneză „liberă” din zilele noastre? Va fi oare în stare să-şi revendice un loc în cadrul noii Europe?
În tinereţe m-am situat între două ideologii totalitare, comunismul şi naţionalismul. Şi am luptat cu disperare să găsesc o cale de a reconcilia aceste două curente puternice. Scriitorii polonezi de azi nu au nici un punct de referinţă, aceasta e marea diferenţă. Factorul politic a caracterizat fără îndoială literatura poloneză din trecut, atât pe cea din patrie, cât şi pe cea din exil. Bineînţeles că înlocuirea vechiului „cod estetic” prin cel „european” nu este deloc uşoară, mai ales din cauză că, după cum a observat şi prietenul meu irlandez Seamus Heaney, trăsătura specifică a poeziei poloneze este determinată de această relaţie unică dintre dimensiunea politică şi condiţia personală. Însă, după părerea mea, cel mai important factor determinant al culturii poloneze este religia catolică. În acelaşi timp, Polonia rămâne o ţară de neînţeles pentru mine: polonezii se închină Papei, dar mulţi dintre ei acţionează ca şi cum religia catolică nici nu ar fi existat. În pofida acestui fapt, sunt convins că anume gândirea religioasă este una dintre cele mai mari virtuţi ale civilizaţiei poloneze.
Cu alte cuvinte, „valorile eterne” care supravieţuiesc tuturor vicisitudinilor politice...?
Absolut!
Aţi abordat ideea celor „două Europe” – cea de Vest şi cea de Est – cu mulţi ani în urmă, în cartea dumneavoastră autobiografică Native Realm. În căutarea definirii de sine, publicată la Paris în 1958. Ce părere aveţi despre acest subiect acum? Mai rămâne oare Polonia o parte a celei de a doua Europe, sau începe să se apropie finalmente de prima?
Probabil această divizare se mai păstrează în continuare. Am în vedere că timp de mulţi ani în conştiinţa francezilor, germanilor sau britanicilor exista o line trasată pe harta Europei, după care nimeni nu se aştepta să vadă altceva decât urşi polari! Din acest motiv, ar trebui să lăsăm să mai treacă timp. Este prea devreme ca această linie să fie ştearsă în totalitate. Pot să înţeleg că scriitorii de azi îşi găsesc echilibrul cu dificultate în noua realitate „McDonald”. Dar cred că aceştia nu remarcă un aspect important al chestiunii – acela că deocamdată Polonia nu este un stat european „normal”, având o istorie atât de dificilă. Mai rămân multe probleme istorice care urmează a fi rezolvate. Aceasta presupune că scriitorii care ignoră în totalitate realităţile politice ajung la nişte concluzii false.
Aţi afirmat în cadrul ceremoniei de decernare a Premiului Nobel că atât cei care vorbesc, cât şi cei care ascultă reprezintă doar nişte legături între trecut şi viitor... Aveţi oare anumite idei obsedante despre care, dintr-un motiv anume, încă nu aţi avut prilejul să scrieţi?
Din păcate, vederea mea slabă mă împiedică să mai scriu. Am fost nevoit să-mi dictez ultimele cărţi. Este o povară, care face imposibilă o serie de proiecte literare. Astfel încât chiar dacă mă mai preocupă nişte idei, devine tot mai dificil să le realizez…
* * *
…Apoi a râs melancolic. A fost o conversaţie uşoară. Chiar în acel moment a intrat menajera, afişând pe chip o expresie supărată. „Da, într-adevăr, vorbiţi şi vorbiţi în timp ce mâncarea se răceşte”, a îngăimat aceasta, aruncând o privire nemulţumită în direcţia mea. Miłosz a zâmbit, evident amuzat de cuvintele ei, dar părea obosit şi astfel am început să-mi adun obiectele. Mi-am amintit de ceea ce a scris despre el poetul suedez Artur Lundkvist în 1979: „În viaţa sa s-au întipărit multe momente ce aparţin unor timpuri şi spaţii diverse. Iar cuvintele sale le caută şi le regăsesc din cele mai diverse direcţii.”
Czesław Miłosz a plecat din viaţă pe data de 14 august 2004, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântat la Cracovia, în cripta Catedralei Pauline, un loc de o înaltă onoare unde se odihnesc unele dintre cele mai mari personalităţi poloneze.
Cracovia, 10 decembrie 2003
Traducere de Marcel GHERMAN
|
