 |
Monica Săvulescu Voudouri
DE LA CEHOV LA CEHOV DUPĂ 30 DE ANI
În 1981 mi-am publicat teza de doctorat despre Anton Pavlovici Cehov. Revista Romania Literară a recenzat studiul. Sorin Titel, un dramaturg înzestrat, mi-a citit bine cartea. Adică a înţeles ce urmăream să spun. Lucrul cel mai important şi mai rar, în relaţia dintre un scriitor şi un critic. După care asupra cărţii şi a persoanei mele s-a lăsat tăcerea, eu fiind în aşteptarea documentelor de expatriere.
Nu m-am mai întors la această carte nici măcar cu gândul, până în urmă cu doi ani, la Bilbao. Eram la Muzeul Gugenheim, într-un grup în care se afla şi un arhitect din Noua Zeelandă. Neo-zeelandezul era însă de origine sârb. La despărţire am schimbat cărţi de vizită. Şi citindu-mi numele, m-a privit cu uimire. Mă ştia de pe coperta unei cărţi despre Cehov. Pe care o citea un prieten de-al lui, regizor de teatru. Originar acesta însă dintr-un sat de la graniţa cu România, deci cunoscând limba română. Regizorul avea de montat un spectacol Cehov şi se documenta.
Atunci am simţit că a meritat să scriu cartea.
Că a meritat să mă ocup ani îndelungaţi de Cehov nu m-am îndoit niciodată. Deşi vizionarea unui spectacol de Cehov m-a făcut să renunţ la profesia de teatrolog.
Eram la Amsterdam, în primul an după emigrare, când am văzut Trei Surori. Cele trei surori erau feministe. Ţipau cât le ţinea gura la bărbaţi, ei tremurau de frică, ele se agitau isteric, ei se ascundeau, prăpădiţii, pe unde puteau. Era o zarvă şi-o vulgaritate pe scenă de nedescris.
M-am convins că mă aflu pe un drum închis. Pe care nu interesez şi care nu mă interesează. M-am reprofilat profesional. Am studiat, mult şi greu, şi m-am recalificat în sociologie. Am lucrat ca sociolog specializat în sociologia emigraţiei câteva decenii, prin multe colţuri de lume.
Şi-acum, organizatorii Festivalului Naţional de Teatru din România mă invită să vorbesc despre Cehov. Mi se spune chiar că aş fi unul dintre singurii doi exegeţi ai acestui autor în teatrul românesc.
Sunt măgulită. Numai că, vreau-nu vreau, voi vorbi acum despre un Cehov perceput la o altă vârstă. Şi privit dintr-o altă perspectivă asupra lumii şi asupra vieţii.
Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă l-am înţeles eu, cea de atunci şi cea din România, pe cel de care m-am ocupat asiduu şi cu cea mai cinstită strădanie câţiva ani din viaţă.
Mi-am recitit cartea. Sunt mulţumită de mine, cea de atunci. Am publicat o carte pe care o recomand cu toată convingerea. Este studiul unui intelectual matur şi al unui profesionist serios.
Ce au adus totuşi anii şi peregrinările mele prin lume peste înţelesurile pe care le descopeream atunci în opera dramaturgului?
Cred că sociologul şi scriitorul care am devenit între timp au fost tot timpul obsedaţi, conştient sau inconştient, de două elemente, evidenţiate în carte.
Primul element: o frază pe care Thomas Mann a găsit-o într-o scrisoare adresată de Cehov unui regizor. Citez:
Nu cumva tragem cititorul pe sfoară, neştiind cum să-i răspundem la cele mai importante întrebări ale lui?
Thomas Mann spune că aceasta este una dintre cele mai cumplite fraze rostite vreodată despre literatură. Îi dau dreptate. Mai mult chiar, aş spune, despre artă în general.
Al doilea element care m-a obsedat timp de 30 de ani, a fost o replică dintr-o piesă de Cehov, aruncată de unul dintre personaje asupra scenei şi implicit deci asupra sălii:
Urât mai trăiţi, domnilor!
Am încercat în urmă cu 30 de ani să diferenţiez la Cehov tragicul de comic. Să explic de ce ţinea autorul să convingă pe toată lumea, împotrva montărilor stanislavskiene, că el de fapt scrie comedii. Îmi menţin punctul de vedere şi argumentaţia, în apărarea opiniei autorului. Doar că vârsta şi mai ales experienţa de viaţă mă obligă la anumite nuanţări.
Gorki spunea că Cehov este autorul nepriceperii oamenilor de a trăi.
Cum o spunea însă Cehov?
În mod cert nu există un conflict ireversibil în piesele lui, ca în tragedie. Când tensiunea ajunge la maximum, în pragul unei sinucideri, apare o frază aberantă, de tipul celei rostite de o femeie pentru a-şi opri iubitul de la gestul final:
Se împacă oamenii şi cu gândacii, Ivan Ivanovici, împacă-te şi dumneata cu oamenii noştri (este vorba despre un oarecare Ivan Ivanovici, sau Dimitri Dimitrievici sau Mihail Mihailovici, unul dintre acei oameni de prisos, care-şi plâng neputiinţa dând vina pe vremuri, pe contemporani, pe apa din pahar, prea rece sau prea caldă, unul dintre acei linge blide care se plimbă la Cehov dintr-o piesă în alta şi căruia dădaca Unchiului Vania îi spune la un moment dat: Linişteşte-te, batiuşca, toţi lingem blidele lui Dumnezeu).
Eroii lui Cehov se conciliază deci în cele din urmă, se tolerează, îşi dau mâna, după ce încercaseră să se împuşte. Par convinşi în final că răul nu de la ei vine.
Dar de unde?
Nu exista la Cehov nici personaje negative, care ar putea fi încărcate de vină. Şi nici personaje ridicole în absolut, ca în comedie. Negativii lui, cum ar fi, să zicem, Lopahin, sunt, potrivit indicaţiillor autorului însuşi, „oameni de bun simţ, decenţi, civilizaţi”. Care, desigur, apar în scenă să cumpere sau să vândă, fiindcă...în cele din urmă, în fiecare piesă în culise se cumpără sau se vinde, se fac socoteli la abac. Şi totuşi nicicând nu se va putea spune că răul ar veni de la aceste tranzacţii, că degradarea personajului, transformarea lui în personaj comic, ţine de lipsa sau de surplusul lui monetar.
Este adevărat că există la Cehov câţiva bufoni, aşa cum se consideră ei înşişi şi cum sunt caracterizaţi şi de cei din jur. Doar că nici aceştia nu mimează de fel veselia. Şi ei îşi ţipă nefericirea, pe diferite voci.
În cartea scrisă acum 30 de ani am un capitol despre omul kitsch. Cred că m-am grăbit cu concluzia că eroii cehovieni ar fi astfel de oameni. Îmi bazam constatarea pe o analiză prea locală şi prea ancorată în timpul respectiv. Invocam în acel capitol discuţiile nesfârşite despre intelighenţia rusă, celebrele raportări la Hamlet-ul rus, formulările de tip „om de prisos”, etc. Astăzi aş accentua faptul că, spre deosebire de omul kitsch, personajele cehoviene sunt conştiente de bicisnicia lor. Eroul de comedie (sau, ceea ce voiam eu să demonstrez că ar fi omul kitsch), nu îşi evaluează niciodată lucid situaţia. Autorul de comedii îşi condamnă personajele la suficienţă, la mulţumire de sine. Deci, le condamnă. Cehov are în raport cu personajele lui o atitudine paradoxală. De compătimire şi de necruţare. Le tratează cu tandreţe şi cu înţelegere, condamnându-le, poate, uneori doar cu o replică din fundal. „La Moscova! La Moscova!” spun fetele din Trei Surori. „Prostii”, spune Solionâi, angajat cu cineva într-o altă discuţie, din care răzbate până la noi doar atât.
Autorul se detaşează de personajele sale şi, în acelaşi timp, nu se detaşează de ele. Oricum, nu face din ele caricatură. Ele sunt caricaturi, dar dintr-o altă perspectivă, mult mai înaltă decât cea diurnă, o perspectivă metafizică, aş spune, încercând să demonstrez această schimbare de optică, acest specific care-i asigură celebritatea şi unicitatea, în rândurile care urmează. Cert este însă faptul că, dacă dintr-o lectură această perspectivă lipseşte, orice caricaturizare a caricaturii deja intuite de autor, nu poate fi nimic altceva decât o interpretare vulgară.
Cehov scrie un teatru nu al absurdului, ci al deziluziei. Eroii lui sunt nişte deziluzionaţi. Deziluzionaţi...anume de ce?
După 30 de ani, cred că, hazardându-mă poate, voi spune că sunt deziluzionaţi de conceptele umanismului. Ba, mai mult chiar, aşa cum Dostoievski descoperea în urmă cu peste 150 de ani că Europa este un cimitir cu monumente frumoase, Cehov a intuit subţirimea conceptelor protestante, care, într-un anume moment al istoriei, păreau că vor salva lumea. Care sunt aceste concepte? Munca, acţiunea, activismul, atitudinea tranşantă, repere, considerate, neapărat drept aducătoare de fericire. Teatrul lui Cehov este un teatru care, tulburându-ne sufletul, ne atrage atenţia că valorile umanismului se clatină. Ele par depăşite de viaţă. Oamenii lui vor o altă viaţă. Dar ce fel de viaţă?
La vârsta pe care o am, după ce, din nefericire, m-am confruntat direct de câteva ori cu dispariţia unor persoane din imediata mea apropiere, tind să-i dau dreptate lui Şestov. El spunea că Cehov, pozitivistul, omul de ştiinţă care a făcut recensământul ocnaşilor din Insula Sahalin, medicul de ţară din satul Melihovo, Cehov deci, era obsedat de dezlegarea misterului morţii, de care era fascinat. Nu era interesat însă, cred eu, de felul cum murim, acesta fiind un fapt înscris în programul biologic al oricărei entităţi vii. El era obsedat de felul cum trăim până la confruntarea cu moartea. Şi suferea alături de eroii lui, el, lucidul, conştient că sunt condamnaţi si ei, inconştienţii de adevărul ultim şi grav al perisabilităţii condiţiei umane. Un adevăr pe care autorul îl aduce la lumină, eliminând rând pe rând toate vălurile de care el, acest adevăr ultim, este permanent acoperit. Un adevăr în faţa căruia, neconştientizându-l, eroii lui trăiesc exhibiţionist.
Punctul de vedere al celui care le priveşte exhibiţionismul este însă profund metafizic. A exhiba actorii pe scenă fără a lăsa să transpară acest fior metafizic, mi se pare, din nou, o vulgarizare, ca şi caricatura caricaturii.
Cehov nu trebuie citit ca o reacţie la ceva (spre exemplu, la montări anterioare, ceea ce mi se pare treapta cea mai de jos a oricărei interpretări). El nu trebuie citit ca o reacţie la societatea rusească, la epocă, la alunecarea spre populism, la căderea în alcoolism, la minciună, la inactivitate, la neputiinţă. Cehov acceptă toate aceste determinări ale personalităţii umane. Spre deosebire de toţi autorii teatrului absurdului care îşi caută în el un predecesor, la Cehov omul nu este nici o clipă absurd. El este om, condamnat inexorabil la nefiinţă. Ca atare el poate fi bun şi rău (de-a valma, cum spunea Dostoievski), este frumos şi urât, este deştept şi este prost, este. (Este, adică există, - în asta constă valoarea lui, lucru atât de perfect exprimat de clasicii greci printr-un simpu E pe poarta intrării la Delphi). Din această perspectivă, poate, şi chiar trebuie să te sfâşie, înainte de a izbucni în râs, o frază irezistibilă, de tipul: Se împacă oamenii şi cu gândacii, împacă-te şi dumneata cu oamenii noştri.
Şi aici găsesc eu diferenţa între el şi Ionesco sau Beckett.
Pentru a sesiza acest lucru a trebuit să trăiesc însă mai mult de un sfert de secol în Europa de Vest. Şi să-mi depăşesc eurocentrismul cu care plecasem de-acasă. Cehov, cred acum, are faţă de eroii lui îngăduinţa răsăriteanului, a pravoslavnicului. Nu a religiosului însă, fiindcă el era un om de ştiinţă, care declara chiar că „pentru mine, sfânta sfintelor este trupul omenesc”. Un om de ştiinţă cu acces însă la metafizic în spirit răsăritean, nu un intelectual de tip raţional, pragmatic, de tip weberian.
El nu spune aşadar, ca Ionesco: condiţia umană este absurdă, asta vreau să v-o aduc la cunoştiinţă eu, detaşatul. Fiindcă eu văd mai departe, sunt mai raţional, sunt mai deştept (simplific, desigur, la limită). De altfel, aşa se şi explică faptul că orice piesă a lui Ionesco se poate mai greu sau mai uşor rezuma în maximum 20 de fraze, dincolo de care este pusă din greu la încercare inspiraţia creatoare a regizorului şi a actorilor. Ne rinocerizăm în anumite condiţii sociale, spune Ionesco, ne e frică de moarte, fiindcă universul nostru moare odată cu noi, nu mai suntem existenţe umane, suntem obiecte – cum ar fi scaune, etc, etc. Pe când o piesă de Cehov...Cine poate spune în 20 de fraze despre ce este vorba în Unchiul Vania?
Cehov nu poate fi niciodată desluşit până la capăt. El spune în zeci de ipostaze şi nuanţe infinite că omul este o entitate perisabilă. Şi mai spune: Fie-vă milă de el. Fiindcă el nu este conştient de acest lucru şi trăieşte anapoda.
Această deschidere asupra lumii şi asupra vieţii, cu care m-am încărcat acum 30 de ani scriind cartea despre Anton Pavlovici Cehov, m-a urmărit neîncetat şi a influenţat pentru totdeauna scriitorul din mine.
Dar sociologul?
Voi încheia, făcând o mică socoteală în ani. Cehov a murit în prima decadă a secolului trecut. Personajele lui tinere, dacă ar fi fost oameni reali, cei care visau la un viitor luminos – şi neapărat ecologic, sic! – adică Irina, Ania, Trofimov, etc., ar fi avut parte, în locul acestei lumini curate şi orbitoare, de o revoluţie sângeroasă, de un război mondial şi, probabil, la adânci bătrâneţi chiar şi de cel de-al doilea. Ar fi trăit, deci, încercuirea de la Stalingrad, apoi, pe plan european, ştergerea aproape a unor oraşe germane de pe faţa pământului, tragica împărţire a continentului şi, în prelungire, efectele cu bătaie lungă ale războiului rece.
Deci ei, în piesele cehoviene, îşi trăiau la sfârşitul secolului dramele şi derutele de nesoluţionat, câtă vreme afară, peste gardul lor, pluteau în aer şi se pregăteau asemenea grozăvii. Care, desigur, nu putem crede că au zdruncinat omenirea de la o zi la alta şi i-au surprins pe oameni neştiutori şi nepregătiţi (ca pe nişte precupeţe din Eleţ, spune un personaj). Ele, evenimentele, au venit din adâncuri, s-au pregătit, s-au răspândit asemenea unui nor, s-au copt, au creat încetul cu încetul un climat de nesiguranţă şi deznădejde, au indus sentimentul incapacităţii individului de-a ţine piept mecanismelor socio-politice. Şi s-au întâmplat toate, în mai puţin de 50 de ani. Dar ce sunt 50 de ani în istorie?
Ceea ce mi se pare teribil este că, din acest punct de vedere, trăim la rândul nostru o epocă absolut cehoviană. Asta având în vedere capacitatea conceptelor umanismului cu care operăm în prezent de a ţine piept vieţii. Se prăbuşeşte, deci, umanismul? Trăiască umanismul, fiindcă fără el omul nu va putea fiinţa. Dar ce fel de umanism? Fiindcă al nostru nu mai corespunde, este pe muchie.
Aşa că şi noi, asemenea personajelor cehoviene, ne aruncăm unii altora nişte întrebări la care nu găsim răspunsuri, ne frământăm, trăim derute, trăim conflicte. Acum şi aici. Dar ce ni se pregăteşte oare în afara zidurilor noastre, în stradă, în lume?
Asemenea lui Verşinin, şi noi filozofăm puţin (şi este grăitoare această alăturare, a unul adverb cantitativ, la actul gândirii). Ca şi în cazul lui Verşinin deci, se va anunţa la un moment dat că garnizoana pleacă şi noi vom urma ordinul. Ca şi în cazul lui, cineva va decide pentru noi şi ne va dirija vieţile. Şi noi vom deveni comici prin neputiinţă. Şi, în neputiinţa noastră, vom suferi cumplit.
Până atunci însă, asupra noastră pluteşte întrebarea descoperită de Thomas Mann într-o scrisoare de Cehov: Oare nu cumva tragem cititorul pe sfoară, neştiind cum să-i răspundem la cele mai importante întrebări ale lui?
Comunicare rostită în cadrul conferinţei “Absurdul în teatru de la Cehov la Eugène Ionesco – puncte de vedere.” Festivalul Naţional de Teatru, Bucureşti, 2011.
|
