 |
Larisa TUREA
La început a fost Commedia dell’arte
Festivalul de Teatru de la Almada, Lisboa, Portugalia, ediţia a XXVIII-a
…Dacă suntem compuşi din lecturi şi întâlniri, spectacole şi concerte, Festivalul de la Almada e un minunat prilej de însufleţire, la fiecare ediţie oferind lisboeţilor fascinante întâlniri cu artiştii portughezi, dar şi cu personalităţi marcante ale teatrului mondial. La ediţia 2011, deliciul publicului l-a constituit revenirea în forţă a inegalabilului Ferruccio Soleri, ”clownul mileniului”, autor şi interpret al enciclopedicei Retratos (Portrete) da (din) Comedia dell’Arte, precum şi prezenţa lui Josef Nadj, Patrice Chéreau, Joel Pommerat, René Pollesch ş.a. Afişul Festivalului e o creaţie a laureatului Nobel Dario Fo, special concepută în acest scop. Festivalul a debutat cu Fabula buffa, un spectacol poetic şi comic, pe o piesă de Dario Fo, inspirată din tradiţia italiană şi pusă în scenă de Ciro Cesarano şi Fabio Gorgolini, cu concursul lui Carlo Bosso, expert recunoscut al Commediei dell’arte (Compania Teatrul Picaro). Acelaşi autor a girat şi o monumentală expoziţie inspirată de scena mondială.
Totuşi, trebuie să recunoaştem că în acest peisaj animat al manifestării, primatul l-au deţinut teatrele portugheze, ce s-au pregătit cu cinste şi cu zel: astfel, Compania de Teatro de Almada (organizatorii Festivalului) a oferit spectatorilor patru premiere: Sfânta Joana a Matadorilor, după Brecht, regie Bernard Sobel; Teatru Comic, de Carlo Goldoni, regie de Mario Mattia Giorgetti; Do Amor, de Lars Norén, regie Solveig Nordlund, şi, absolut original, un spectacol de operă – A Rainha Louca (Regina nebună), muzică şi libreto de Alexandre Delgado (un deliciu să-l admirăm, la premieră, la pupitrul dirijoral, pe compozitorul şi autorul libretului, şi ca ... suflor, suflându-le, la propriu, protagoniştilor cuvintele partiţiilor), în direcţia de scenă a lui Joaquim Benite, director la puterea a treia: Directorul Companiei Teatrale din Almada, directorul Festivalului şi director de scenă. Ca niciodată, domnul Benite a apărut în faţa spectatorilor mai puţin optimist: ”Nu vă ascund, a zis, că deziluzia şi oboseala mă copleşesc. Însă ceea ce se pune astăzi în joc, pe timp de criză, este Viitorul. Un viitor pe care l-aş dori mai puţin oprimat de ceea ce Umberto Eco consideră a fi principalul flagel al epocii noastre: stupiditatea”.
Or, nu e simplu să pui în mişcare un asemenea mecanism complicat în vremi de criză : bugetul FA 2011 a fost de 580 120 euro, cu mult inferior celui de la Avignon, Franţa (12 062 689 euro), GREC de la Barcelona, Spania (4 mln. euro), Festivalul de Toamnă de la Madrid, Spania (2.200.000 euro), Festivalul de la Neapole, Italia (4.500.00 euro), ca să dăm doar câteva exemple. În acest context, meritul lui Joaquim Benite şi al echipei sale (îl menţionez cu titlu special pe directorul adjunct al Teatrului de la Almada, dramaturgul Rodrigo Francisco) este remarcabil.
Referinţă inconturnabilă în teatrul iberic
Festivalul din Almada, ajuns la cea de-a 28 ediţie, conjugă la timpul prezent teatrul profesionist european – cunoscuţii mei portughezi îşi amintesc cu plăcere prezenţa în festival a teatrului de la Craiova din anii săi glorioşi, Titus Andronicus regizat de Silviu Purcărete. De fapt, mai toate marile spectacole de pe glob au poposit şi aici, între râul Tejo şi ocean, graţie FA. Mărturie stau impresiile unor remarcabili oameni de teatru: Emmanuel Demarcy-Mota (director, Théâtre de la Ville, şi al Festivalului de toamnă, Paris): “Festivalul de la Almada este absolut particular: nu veţi afla această ambianţă specifică nici la Avignon şi nici la Edinburgh. Atmosfera specială de aici corespunde unei filosofii, unui stil de gândire, unei politici culturale distincte, dar şi unui solid proiect artistic: teatrul ca artă a atitudinii civice”.
Jean-Pierre Han (eseist şi critic francez):
“Festivalul de la Almada este unul din cele mai impunătoare şi mai relevante festivaluri internaţionale; conjugând admirabil tradiţia şi modernitatea, acesta constituie atracţia forte a verilor teatrale”.
Ian Herbert (critic englez, Preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru): “Multă lume pare să ignore enorma importanţă şi benefíciul social real rezultat din sprijinirea evenimentelor de tipul Festivalului de Almada. „Economisirea” câtorva mii de euro poate duce la pierderi de ordinul milioanelor”.
Theodoros Terzopoulos (regizor grec ): “Consider că nu e necesar să subliniem semnificaţia şi contribuţia Festivalului de Almada, atât în raport cu cultura portugheză,cât şi cu cea europeană”.
Gilles Costaz (critic francez): “Teatrul Municipal Almada e unul dintre cele mai extraordinare spaţii teatrale europene, şi asta graţie activităţii sale de-a lungul anilor, activitate potenţată în timpul Festivalului. Nu-i retezaţi aripile în clipa în care levitează atât de sus în cerul artistic al Europei”.
Arlecchinno din Guiness book: Ferruccio Soleri
Povestesc artişti şcoliţi prin alte capitale că, atunci când la Moscova a venit în turneu „Arlecchino, slugă la doi stăpâni”, montat de Giorgio Strehler la legendarul Piccolo Teatro di Milano, spectatorii nerăbdători aproape că au spart uşile de sticlă ale teatrului. Căci, se ştie, la început a fost Commedia dell’arte; apoi a venit Carlo Goldoni, inamic al acesteia. Şi, ironia sorţii, anume acel Arlecchino goldonian marchează revenirea triumfală a Commediei în prim planul scenei mondiale. Piesa „Arlecchino servitore di due padroni” a fost scrisă la 1745, iar două secole mai târziu, în 1947, Strehler o pune în scenă la Piccolo di via Rovello creând o altă legendă: cel mai longeviv spectacol (peste 2500 reprezentaţii, pe toate meridianele, în majoritatea ţărilor de pe glob, inclusiv în România) şi cel mai renumit Arlechin, care este, precum aţi dedus, Ferruccio Soleri. Primul protagonist fusese neuitatul Marcello Moretti, de la care a şi furat meserie tânărul pe atunci Soleri: născut la Florenţa în 1929, se angajează la Piccolo (Teatrul Mic) din Milano în ’57; studiază sârguincios rolul Arlecchino sub îndrumarea maestrului Moretti pe durata turneului în America. Îmbracă faimosul costum şi nu mai puţin faimoasa mască a personajului la 28 februarie 1960 la New York, pentru a n-o mai scoate de pe chip mai bine de jumătate de secol. În spectacolul efervescent, girat de Strehler, actorii joacă mascaţi (cu excepţia junilor îndrăgostiţi). De fiecare dată, la final, când cad măştile, prin sală zvâcneşte un murmur de uluire: de sub masca ghiduşului Arlecchino, rostogolindu-se ca o bobiţă de argint viu, răsare obrazul ridat al octogenarului Ferruccio Soleri.
...Corbi şi alte zburătoare
Un alt pol de interes activ l-a constituit spectacolul Les Corbeaux, conceput şi realizat, în stilul său distinct şi distins, de către coregraful regizor, pictor şi în genere om de teatru maghiaro-serbo-francez globalizat, Josef Nadj (Centrul coregrafic Naţional de la Orleans). Am prezentat la Sud-Est şi alte montări inedite propuse de Nadj: Corbii sunt un performance cu totul aparte, lucrare complexă, polifonică, minuţios caligrafiată în tuş de China şi de pana corbului. Mereu, pictura s-a îngemănat cu dansul şi muzica în creaţia lui Nadj: acum, şi caligrafia, născându-se o lucrare copleşitoare, sinceră şi emoţionantă unde, zice protagonistul, ”Eu sunt, concomitent, observatorul şi obiectul observaţiei, pensula şi modelul, tabloul şi umbra, dansul şi dansatorul. Către final, se produce metamorfoza”. La început, mişcarea sacadată îi preschimbă mâna, apoi braţul, apoi corpul întreg şi ne trezim în faţa unui corb negru ca smoala, privindu-ne scrutător. Proiectul porneşte de la o experienţă, o întâmplare trăită la Tokyo, unde, înainte de spectacol, Nadj îşi repeta figurile de dans pe acoperişul unui imobil şi s-a văzut studiat cu extrem interes de un corb. Atunci a apărut ideea Corbilor, idee realizată de Josef împreună cu prietenul şi colegul său Akosh Szelevenyi, compozitor, saxofonist şi poli-instrumentist, în perpetuarea amintirii originilor îndepărtate în timp şi spaţii – orăşelul rătăcit între coline la margine de lume, pierdut între fruntarii şi neamuri – Kanjiza natală, în Voievodina sârbească. Cum e să fii maghiar în Serbia, sârbo-maghiar în Franţa, intrus într-o Europă unită şi deconstructivistă în acelaşi timp?
La baştina lui Nadj, corbii sunt simbolul înţelepciunii, al legăturii dintre pământ şi tăriile cerului, între văzute şi nevăzute, viaţă şi moarte... În sunetele fermecate, stranii, generate de instrumente nemaiîntâlnite, pe ritmuri de dans, ezitante, între pas şi zbor, intervine un al treilea partener: pictura, un desen ciudat, caligrafiat de protagonist cu propriul corp: gestul capătă contur material, se încheagă , de fiecare dată altul – ca însăşi materia efemeră, mişcătoare, aburindă a teatralităţii. Un desen fluid, fragil, delicat – urma palpabilă a trecerii prin această lume, a unor păsări, oameni şi alte zburătoare. Între muzică, dans şi pictură, Josef Nadj le-a ales pe toate trei.
Rodin, Papa de la Roma şi Iudeul de Malta
Artiştii români sunt, an de an, prezenţi în Festivalul de la Almada. În acest an, în program a figurat spectacolul Eu, Rodin, de Patrick Roegiers, montat de Mihai Maniuţiu la teatrul Naţional Radu Stanca de la Sibiu, cu Constantin Chiriac şi balerina franceză Esther Cloet pe afiş. Un spectacol ataşant, dialog copleşitor între muzică şi verb, dans şi tăcere, despre dragoste şi putere, creaţie şi egoism, despre iubire şi trădare: tragica poveste a relaţiei contorsionat-distructive a sculptorului Auguste Rodin (1840-1917) cu eleva şi iubita sa, sculptoriţa Camille Claudel (1864-1943). O simbioză originală dintre verb şi mişcare: Camille îşi dansează, sugestiv şi impulsiv, raportul cu învăţătorul şi amantul său, Rodin îşi rosteşte monologul, fiecare dintre ei completându-l pe celălalt, poate mai bine decât au făcut-o în viaţa reală.
A doua zi, după spectacol, Constantin Chiriac, Mihai Maniuţiu şi toată echipa au susţinut o conferinţă despre geneza lucrării, dar şi despre teatrul şi Festivalul din Sibiu (unul din cele mai mari din Europa), pe esplanada şcolii D.Antonio da Costa, loc privilegiat de discuţie şi socializare festivalieră.
Această defilare scenică de la Almada, întrunind genuri şi abordări creatoare diverse, este serioasă, cu o programare riguroasă, trupele participante se înscriu la eveniment cu foarte mult timp înainte, nimic nu e întâmplător. Reprezentaţii polifonice, pentru toate vârstele, gusturile şi… buzunarele, colocvii, expoziţii, întâlniri cu echipele de creaţie, concerte, lansări de carte, publicaţii. Deşi am beneficiat de abonament pentru toată perioada de desfăşurare a Festivalului, a fost imposibil să văd totul. Câteva spectacole remarcabile însă nu mi-au scăpat: să încep cu Ea, după Jean Genet, montat la Compania Cornocupia (teatru privat foarte bine cotat în peisajul teatral portughez) de către Luis Miguel Cintra. Piesa, scrisă în 1955, n-a fost editată, conform dorinţei autorului, decât după moartea sa, în 1986. E, de fapt, povestea unui fotograf ce vine la Papă ca să-i facă o fotografie, cât se poate mai oficială: zădarnică străduinţă, îi este imposibil să surprindă poza ideală, spirituală, eterică, în stare să corespundă idei sublimate! S-ar părea că Genet s-a inspirat pentru a scrie dintr-o istorie reală, întâmplată lui Velasquez, pe când urma să facă portretul Papei Innocent al X-lea; suveranul i-ar fi reproşat pictorului că portretul este „prea adevărat”, cerându-i o probă a talentului său. Portretul care i-a convenit cel mai mult suveranului pontif a fost cel al lui Juan de Pareja, sclavul pictorului. Să creezi imaginea cuiva, în timp, în cel fel? Şi ce relaţie are asta cu înfăţişarea reală? Or, adesea, imaginea oficială este totalmente diferită de portretul fizic fidel. În cazul Pontificului, imaginea se cade să fie absolut spirituală: Papa constituie imaginea universală a Bisericii Catolice, El încetând să mai fie persoană fizică reală; devine simbol, abstracţie pură. În scrierea lui Genet, Papa nu doreşte să accepte imaginea legată de fiinţa sa biologică, de corpul fizic, cu identitate sexuală distinctă: de aici titlul Elle, Ea, sanctitatea sa supremă, întruchiparea neantului, modelul patetic al dezintegrării fiinţei din carne şi sânge. Un text de o densitate filosofică deosebită, tradus într-un joc de clowni (în număr de patru: fotograful naiv, interpretat de Ricardo Albeo; Uşierul ce are în grijă seninătatea Papei (Luis Lima Barreto), Sanctitatea sa Papală (regizorul însuşi, Luis Miguel Cintra) şi o Eminenţă gri, Ştie-tot în sutană, gardianul imaginii oficiale, Cardinalul ce pare o reflectare, o ipostază a Diavolului sau Diavolul în persoană (Dinis Gomez). Enorma distanţă dintre om şi conceptul de Sanctitate îi provoacă fotografului un vertij, un gol, în care literalmente se prăbuşeşte, se dezintegrează.
Altă lucrare extrem de curioasă este Iudeul de Malta de Christopher Marlowe, ce se presupune că ar fi stat la baza Neguţătorului din Veneţia, operă shakespeariană cu destin scenic mult mai norocos… Acţiunea e întruchipată ingenios şi plastic de tinerii actori din trei companii teatrale, în cadrul proiectului Estudios ce prilejuieşte, în fiecare an, colaborări dintre artiştii portughezi şi străini, la Lisabona. De această dată, pentru a construi în imaginarul colectiv casa de pe insula Malta a evreului cărpănos şi avid de răzbunare, şi-au conjugat eforturile compania Mundo Perfeito (creată în 2003, pentru promovarea activităţii artistice a lui Tiago Rodriguez, ce partajează managementul artistic al companiei cu Magda Bizarro), trupa olandeză Dood Pard (în română, Calul mort), şi Teatrul Municipal Maria Matos. Spectacolul, dinamic, inventiv, viu colorat, s-a jucat în engleză, însă cu mult mai pline decât cuvintele erau lumina, muzica, mişcarea, gesturile, recreând închipuita insulă Malta, spaţiu de răscruce, de înnodare şi dezlegare a relaţiilor de negoţ, culturale şi religioase, dominate de un limbaj universal: al banului atotputernic ce umileşte şi înalţă, face glorii şi desface jurăminte. O nostimă meditaţie pe marginea puterii arginţilor, camuflată sub vorbe pompoase despre conflictul civilizaţiilor, despre violenţa şi corupţia omniprezentă, despre modalităţile în care sunt reprezentate, puse în scenă, problemele acute ale contemporaneităţii.
Şi dacă în majoritatea celorlalte reprezentaţii personajele vin din opere de pură ficţiune, în Cercuri Joel Pommerat şi compania franceză Luis Brouillard susţin că, dimpotrivă, „toate situaţiile şi personajele piesei sunt autentice. Toate mă privesc personal sau sunt parte integrantă a ceea ce sunt eu în acest moment. Persoane ce au existat, fiinţe vii sau fantome, istorii recente sau foarte vechi ce m-au impresionat şi m-au marcat, m-au bântuit la un punct al existenţei... Clipe pe care încerc să le reconstitui, tot aşa cum se reconstruieşte scena unei crime pentru a elucida un mister, a dezlega o enigmă. Aceste istorii sunt distractive, uneori oribile şi dure. Totuşi sunt, toate, adevărate.” Cu acest mesaj s-a adresat Joel Pommerat publicului aşezat în cerc, în sala Teatrului Naţional din Lisabona, pentru ca să conchidă, imediat: ”Acum însă vă rog să uitaţi tot ce v-am spus şi să priviţi spectacolul ca pe o banală ficţiune”. Ficţiune – poate, însă nicidecum banală: Cercuri este una dintre cele mai elevate, mai profunde şi mai elegante uvraje girate de Joel Pommerat (n.1963, a mai creat, în 2006, pentru Festivalul de la Avignon, Le petit chaperon rouge, Cet enfant, Au monde şi Les Marchands). Spectacolul prezentat publicului lisboet s-a născut ca urmare a celor 3 ani (2007-2010) petrecuţi în rezidenţă de creaţie la Bouffes de Nord, la invitaţia lui Peter Brook. Contactul cu marele maestru a fost formator şi definitiv: ”Conversaţiile cu Brook erau extraordinare, am discutat mult asupra modalităţilor de asumare a relaţiei dintre scenă şi public. În spectacolele anterioare, adesea abordam frontal acest aspect. În creaţia lui Brook, primordială este multiplicitatea privirilor, a diverselor viziuni”. Cum altfel am putea scruta multitudinea înfăţişărilor pe care le ia astăzi Răul existenţial, cum să ne punem la adăpost contra durerii acaparatoare, urmărindu-ne în cercuri, cercuri, să ne ferim în faţa durităţii acestei lumi brutale, surde şi orbecăind în neştire. Virtuozitate dramaturgică şi scenică susţinută prin stăpânirea judicioasă a mijloacelor din dotare – în special, a spoturilor de lumină conferind nimb sau umbrind aluziv făpturile umane.
Spaţiul nu-mi permite să mă desfăşor către alte din cele 29 spectacole jucate de-a lungul a două săptămâni în12 săli, la Lisabona şi în orăşelul universitar Coimbra; nu pot însă să nu menţionez regalul de inteligenţă şi gândire teatrală ce a înrămat oarecum toate celelalte activităţi – în datele de 9 şi 16 iulie, la Centrul de Artă Casa da Cerca, au avut loc Întâlnirile teatrale de la Cerca: prima, reunind oameni de teatru şi critici din Portugalia, Spania, Anglia, Franţa, Italia, Scoţia şi Moldova (subsemnata) a pus în discuţie noile tendinţe estetice ale teatrului contemporan, de la post-modernism şi post-dramatism la actualitatea scenică. A doua Întâlnire de la Cerca, organizată în parteneriat cu Institutul Naţional de Teatru Mediteranean, s-a focalizat pe ciclul dedicat Commediei dell’arte, comedia populară.
Or, la început a fost Commedia dell’arte.
Lisabona, 2011
|
