 |
 |
 |
 |
 |
|
|
| Acasa :: Muzică | 2011/4 |
|
Atunci cînd Institutul Cultural Român ne-a făcut o favoare (subsemnatei şi altor două colege) oferindu-ne burse pentru 10 zile la Festivalul George Enescu de la Bucureşti, nu realizasem, pe moment, că vom fi chiar atît de răsfăţate: că vom fi cazate, cu tot dichisul, într-un hotel de patru stele, al cărui curier ne va întîmpina la Gara de Nord, că, la Biroul de Presă, vom intra în posesia unei sacoşe grele cu cărţi, albume, pliante şi hărţi, că vom avea bilete la cele mai importante concerte şi ecuson pentru orice concert sau manifestare cu participarea unui număr impresionant de solişti, orchestre şi ansambluri de pe întreg mapamondul select al muzicii. Şocul înţelegerii a ceea ce se întîmplă avea să se producă însă chiar în seara primului concert simfonic din Sala Palatului, odată cu intrarea în scenă a London Simphony Orchestra. Tuşeul ei masiv, favorizat de Uvertura la “Maeştrii cîntăreţi din Nurnberg”, în care reapare în toată grandoarea un Wagner măreţ, contropitor şi vulcanic, ne-a proiectat direct în miezul lucrurilor: doar ansambluri şi evenimente de elită se produc, aşa cum ne-am convins, la George Enescu Fesival. O adevărată demonstraţie de forţă şi eleganţă, de culori, de nuanţe, de virtuozitate această orchestră, în care fiecare instrumentist părea a fi solist şi toţi împreună un ansamblu în acelaşi Wagner sau în Simfonia nr.4 de Brahms. La cealaltă extremă, un pianist tînăr, subţire şi expresiv, Saleem Abboud Ashkar, născut la Nazaret şi avînd o carieră performantă demarată la New York, aducea în scenă un Beethoven tînăr, aproape mozartian în Concertul nr.1, în care a delectat auzul cu un sunet delicat şi tandru, cameral, într-o atmosferă în care o sală de 3200 locuri plină pînă la refuz şi-a oprit respiraţia pentru un incredibil “piano”. După acea primă seară de Festival, încă mult timp aveau să-mi rămână în urechi confesiunile lui Askhar, frumoasa temă reluată în tutti din ultima parte din a IV-a de Brahms şi aplauzele înfocate ale spectatorilor care erau fericiţi împreună cu artiştii ce nu puteau pleca din scenă pînă nu le dăruiau un “bis”. Enescu în concertul lumii Nu agreez figurile de stil trasnite, dar nu pot, totuşi, să spun altfel decît că Bucureştiul gemea încîntat sub presiunea evenimentelor, Festivalului George Enescu atît de numeroase şi atît de deosebite. Nici canicula de 35 de grade instalată în miezul lunii septembrie, nici orele tîrzii ale unor concerte (la 22.30, Ateneul Român îşi aprindea fastuoasele candelabre pentru “Concertele de la miezul nopţii” ), nici biletele destul de scumpe vîndute cu mult timp înainte de eveniment nu puteau opri şuvoiul de spectatori pe care l-am văzut neîntrerupt, zi de zi şi seară de seară, revărsîndu-se în Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio ori Piaţa Festivalului, cu o scenă în aer liber. Vorbind în limbajul cifrelor, toate aceste serii de concerte, “Enescu şi contemporanii săi”, “Muzica secolului XXI”, “Marile orchestre ale lumii”, “Spectacole de operă şi balet”, “Recitaluri şi concerte camerale”, “World music” ori aceleaşi “Concerte de la miezul nopţii” cu, de fiecare dată, alte ansambluri şi solişti, nume răsunătoare şi la fel de costisitoare - tot acest efort care a durat 25 de zile(!) a costat un buget de nouă milioane de euro. E uluitor dacă te gîndeşti nu numai la susţinerea financiară generoasă, asumată, conform informaţiei menegurul Festivalului, Mihai Constantinescu, 90 la sută de Guvernul României, dar şi la această maşinărie gigantică, la acest agregat în care, aşa cum a consemnat şi presa locală, toate piesele au funcţionat în bună ordine împreună şi separat, puse în funcţiune de instituţii de stat, de bănci, societăţi, de fundaţii şi centre de artă, ediţia din acest an a Festivalului înaltul patronaj al Preşedintelui României. Şi muzica lui George Enescu în toate acestea? Nu am adunat statistici, dar presa a constatat că, spre deosebire de alţi ani, în ediţia curentă apar, pe lîngă alte lucrări, şapte simfonii enesciene. Şi aceasta într-un context în care statul român încă nu poate intra în posesia partiturilor compozitorului său naţional spre a fi difuzate, acestea fiind deţinute de o editură franceză cu care se află în litigiu şi care întîrzie să le cedeze. Oricum, la Festival l-am ascultat pe Enescu în cele mai diferite ipostaze de gen şi versiuni interpretative, de la grandioasa Orchestră Simfonică a Teatrului Mariinskidirijata de Valery Gergiev, care a extaziat efectiv publicul (muzicolog calm şi serios, colega mea Cristina Paraschiv ţîşnise spontan cu un “bravo !” ce contaminase spectatorii din jur) , inclusiv în Simfonia nr.3 deEnescu; sau concertul cu Suita nr.2, în interpretarea nu mai puţin impresionantă a Orchestrei Filarmonicii Regale din Liverpool condusă şi aceasta de un rus cu o carieră internaţională, Vasili Petrenko; sau Suita nr. 3 Săteasca avînd la dispoziţie bagheta americanului Lawrence Foster în faţa Orchestrei Gulbenkian întreţinută în Portugalia de fundaţia unui miliardar armean; ori Intermezzi pentru orchestra de coarde cu care “s-a jucat” clasica Filarmonică din Viena avîndu-l la pupitru pe Franz Welser Most – Enescu s-a aflat, cu adevărat, în laboratorul de creaţie al marilor orchestre ale lumii şi ansamblurilor de elită, unele din ele adunînd instrumentişti reprezentînd toate rasele lumii, dar şi în cîmpul de competiţie al soliştilor, inclusiv al cîştigătorilor Concursului “George Enescu” proaspăt premiaţi, printre care m-am bucurat să o regăsesc pe Alexandra Conunov din Chişinău, astăzi studentă la Hanovra, care a cîştigat Premiul II şi care a cîntat în final din Sonata nr.2 de Enescu. Concluzia nu poate fi decît una singură: dacă şefi de orchestră - ca să mă opresc doar la acest segment – dirijori ce stabilesc ordinea lucrurilor în bătrîna Europă şi în noua tradiţie de dincolo de ocean vin în România şi cîntă Enescu – ţinta cea mai frumoasă şi motivată a Festivalului şi organizatorilor lui a fost neîndoielnic atinsă. Am auzit, văzut şi simţit opera lui Enescu în acest peisaj luxuriant şi multicolor de Festival aducînd propriul son în concertul lumii. O muzică inconfundabilă, o muzică a spaimelor şi angoaselor secolului XX, a solitudinii, a visării marcate de aminiri, de dorul de Liveni, de avalanşe difuze, de stări contradictorii, de freamatul unui suflet care îşi caută poteci mai puţin accesibile în drumul anevoios spre inima ascultătorului. Oedip: învinge destinul sau omul? Trebuie să recunosc ca la spectacolul cu Oedip am venit cu un set de tipare pe care mi le-am format citind tot ce se putea găsi despre această ”capodoperă de teatru liric a primei jumătăţi a secolului XX” (Antoine Golea) . S-a scris despre sacrificiul şi pasiunea cu care, timp de 10 ani, Enescu a lucrat la “opera vieţii” sale, s-au făcut exegeze vizavi de limbajul ei pe cît de elaborat pe atît de insolit concentrat pe întrebarea tuturor timpurilor: cine este mai puternic şi cine este învingătorul – omul sau destinul?; s-a remarcat dificultatea monstruoasă a partidei Oedip, specificul corurilor şi al orchestrei avînd “un grai straniu, direct, naiv şi grav”, dar s-au consemnat şi succesele operei, al premierei ei de la Paris, în 1936, şi, aşa cum se nota, curajul teatrului berlinez Deutsche Oper, apoi al celui din Toulouse de a o relua în scenă, în paralel cu Opera Română, care a montat, din 1958 şi pînă în prezent, mai multe spectacole cu Oedip, inclusiv unul în regia lui Andrei Şerban. Surpriza a fost însă ca Oedip- ul pe care l-am văzut la Festival, spectacol realizat integral de trupa Operei Române din Bucureşti (direcţie muzicală, regie, solişti, cor, scenografie), să întreacă toate aşteptările şi tiparele “de-acasă”. Un subiect acaparator (patricid, incest, orbire, luptă şi victorie), transpus pe o muzică tulburătoare, izvorîtă din geniul unei minţi şi al unui suflet frămîntat el însuşi de marile provocări ale destinului, se transformă, prin toate mijloacele aflate la îndemîna unui teatru, într-un spectacol care obţine esenţialul - emoţia profundă care cuprinde o sală încremenită de spectatori. Să faci dintr-un mit antic un spectacol modern, să penetrezi în profunzimea partiturii şi să extragi un mesaj valabil pentru toate timpurile – asumarea responsabilităţii greşelilor comise - , să ridici căderea ca să devină înălţare şi suferinţa ca să aducă bucurie – iată tot ce se poate întîmpla mai frumos şi mai adevărat pe scena unui teatru. Un spectacol potenţat şi nuanţat de o regie subtilă (Anda Tăbăcaru Hogea), de un joc eficient de lumini şi umbre, de linii (ale destinului?) care se intersectează pentru a se respinge, de vocea unui Oedip sublim şi tragic (baritonul Ştefan Ignat), de corurile imense, exaltînd drama unei naraţiuni copleşitoare, supravegheată atent, de la un capăt la altul, de directorul ei muzical, Tiberiu Soare. “Ascultaţi Oedip şi mă veţi înţelege mai bine”, mărturisea George Enescu în cartea lui Bernard Gavoty. L-am ascultat şi cred că anume aşa a şi fost. De la cunoaştere la recunoaştere Simpozionul Internaţional de Muzicologie cu genericul “Enescu: de la cunoaştere la recunoaştere”, Simpozion organizat de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, avînd, printre parteneri, şi sprijinul Institutului Cultural Român, şi-a propus, pe durata a patru zile de comunicări, să abordeze tocmai miezul acestei probleme. Relevantă a fost nu numai (şi poate nu atît) amploarea acestei întruniri ştiinţifice la care au participat 55 de specialişti în materie, aceştea fiind experţi, cercetători, muzicologi, profesori şi studenţi din 10 ţări ale lumii, cît deschiderea generoasă spre opera enesciană şi demersul direct ori comparativ în a-i extrage esenţa şi a-i puncta o nouă şi originală interpretare. Drept mărturie sunt cele două volume de comunicări lansate (caz rarisim!) chiar în timpul desfăşurării Simpozionului şi avînd, aşa cu a menţionat dr. prof. Mihai Cosma, coordonator ştiinţific al acestuia, studii, articole, aprecieri “cu o privire personală asupra muzicii enesciene”. Iar ceea ce este cu adevărat de preţ, consemna domnia sa, e că această “privire personală” a autorilor, unii dintre ei exponenţi ai şcolilor germană, belgiană, americană, engleză, austriacă şi, bineînţeles, românească, rezultă din faptul că sunt foarte buni cunoscători ai creaţiei enesciene, din experienţa lor de compozitori, la fel şi din curajul de a pune accentele altfel decît au fost puse pînă acum. Cu regret, însă, marea absentă de la Simpozion, atenţiona pianista americană de origine română, Raluca Ştirbăţ, şi, tot ea, o promotoare ardentă a muzicii enesciene în Statele Unite, au fost artiştii interpreţi şi dascălii lor, mesagerii direcţi către public ai muzicii enesciene. “Credeam că vor veni penru a sorbi cu nesaţ din informaţiile absolut indispensabile pătrunderii în desişul atît de complex, rafinat şi inefabil al muzicii Orfeului moldav. Nu a fost să fie aşa.” Şi atunci, într-adevăr, fără contribuţia nemijlocită a interpretului, care oferă spectatorului esenţa actului componistic, valoroase şi pertinente exegeze asupra operei enesciene ar putea rămîne ”doar comori nepreţuite, dar bine ferecate în cărţi”. Să fie aceasta sincopa, veriga de legătură lipsă, care ar împiedica adevărata cunoaştere şi recunoaştere a muzicii lui George Enescu , mai cu seamă în repertoriul internaţional? Sau, dupa cum constata muzicologul Mihai Cosma, lipsa dreptului de autor al statului român asupra partiturilor enesciene, care nu pot fi reeditate şi difuzate atîta timp cît o editură franceză, aflată în litigiu pe durata a mai multor ani cu Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional al României, refuză să le cedeze ţării de origine a compozitorului? Sau, poate, lirismul muzicii sale, “un lirism molcom, specific moldovenesc, unul care niciodată nu strigă şi nu are un patetism sfîşietor” (aprecierea compozitorului şi muzicologul Cornel Ţăranu), această muzică nu cucereşte decît discret şi cu multă delicateţe spaţiile auditive ale lumii? Nu ştiu ce aş putea să răspund la aceste întrebări. Ştiu doar că atunci cînd o tînără studentă-muzicolog, Norela Liviana Costea, îşi citise la Simpozion eseul (iata doar cîteva rînduri: “Viorile cer umbrelor să joace, oboiul cîntă de dor, clarinetul îi îndeamnă să dănţuie împreună. Sarbătoarea – umbră de tristeţe şi nostalgie. Sărbătoarea – umbră de veselie şi dragoste. Serbarea ia amploare, conjugînd cele trei jocuri populare într-un contrapunct de teme in aşteptare. Şi, iată, regele se arată pe un cal alb – o umbră impunătoare, proteguitoare. Supuşii cîntă imnul naţional cu dragoste, mîndrie naţională, respect. Ceremonia triumfă de o strălucire aparte, încununată de prezenţa orgii, simbol al umbrei omniprezente ocrotitoare...”), dupa ce a sunat, ca pe scenă, acest eseu poetic dedicat compozitorului-copil de 16 ani, vroiam să-i ascult neîntîrziat “Poema Română”. Printre “Marile orchestre ale lumii” A fost însă ca o recompensă, într-o seară de Festival, Suita nr.2 în Do major de Enescu. Royal Liverpool Philharmonic Orchestra îşi iniţiase periplul în cele cinci părţi de structură preclasică, dar respirînd atît de romantic expresia inconfundabilă a caracterului românesc, cu eleganţa, tactul şi sensibilitatea unui ansamblu care venise să onoreze, în cel mai aristocratic mod, seria de “Mari orchestre ale lumii” de pe scena Sălii Palatului. Grandoarea şi alura festivă a Uverturii, cantilena corzilor din Sarabanda, lirismul şi căldura ei venind parcă direct din “nature jeune avec un relief ondulant”, sau minunata “Arie” ce se înfiripă din vocea misterioasă a oboiului, din supleţea diafană a flautului, din tandreţea viorii, din gravitatea clarinetului pentru a culmina, în final, într-un apogeu romantic al întregii orchestre cu dezvoltări generoase şi energii sclipitoare ale unui dans popular românesc – totul, dar absolut totul a fost nuanţat, punctat, accentuat şi scos în relief de acest instrument perfect acordat, instruit, riguros şi abil care este Royal Liverpool Philharmonic Orchestra. Că pot fi romantici, lirici şi foarte sentimentali britanicii au convins o dată în plus mai ales atunci cînd cîntă muzica compozitorului lor, Wiliam Walton, avînd-o ca solistă în Concertul pentru vioară şi orchestră pe o artistă cu o carieră de impact international, Midori. Şi liniile melodice pline de visare, şi extaltările afective, şi patosul, şi stările de poezie - toate au fost prinse într-un dialog pasionant, în ameţitoare fluctuaţii de nuanţe şi tempouri, din care Orchestra din Liverpool şi solista ei miniaturală, coborîtă parcă din basmele japoneze şi avînd puteri miraculoase, au făcut un adevărat deliciu. Fireşte, lucrurile nu se puteau opri aici. Dirijorul Vasili Petrenko îl aduce în spectacolul serii pe Serghei Prokofoev, acest “trust tonal de oţel” care îi permite orchestrei să dea lovitura de graţie şi să bulverseze atmosfera romantică instalată pîna atunci. Orice efuziune lirică e adusă violent la extaz, orice digresiune sentimentală e combătută de tensiuni incandescente, orice lunecare spre morbid e desfiinţată cu fermitate, aplomb si... sarcasm, iar această permanentă pendulare, extrem de epuizantă şi solicitantă, această muzică ce pulsează dezlănţuit în ritmul secolului XX nu putea fi total ingurgitată şi digerată decît de o mare orchestră a lumii. Ploaia torenţială de aplauze, bombardînd imensa Sală a Palatului în finalul concertului, ar fi cel mai convingător argument. Aşadar, cea mai veche orchestră simfonică britanică şi una dintre cele mai vechi din lume (este înfiinţată în 1840), un dirijor rus numit, în 2006, şeful acestui ansamblu la numai 30 de ani, şi o americană de origine japoneză pactizează într-un acord de “liber schimb de talente” pentru a realiza împreună un spectacol care nu numai în presa de la Bucureşti, ci oriunde în lume ar figura la rubrica “confluenţe culturale” sau “colaborări internaţionale de succes”. Citesc: pentru înregistrările EMI şi Virgin Classics, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra a fost apreciată la categoria “cea mai bună orchestră a anului 2009”; Vasili Petrenko, instriut la Conservatorul din St. Petersburg, la şcoala patriarhului de dirijat, Iuri Temirkanov, este solicitat astăzi de London Simphony Orchestra, Netherlands Radio Philharmonic, Orchestre National de France si, peste ocean, de filarmonicele din New York, Boston, Los Angeles, Atlanta, San Francisco; Midori are programate, numai în stagiunea acestui an, peste 100 de concerte în 19 ţări, iar o mare parte a fondurilor acumulate din concerte şi din premiile cîştigate de violonista decretată de presa internaţională “Mesager al Păcii” sunt donate în beneficiul diferitelor proiecte caritabile, inclusiv de sprijin al învăţămîntului muzical. Impresionant dacă te gîndeşti ca aceşti artişti (şi nu numai ei!) au onorat Festivalul George Enescu, iar noi am fost spectatorii lor privilegiaţi. În definitiv, această comunicare prin muzică, acest fenomen extraordinar al multiculturalismului au fost foarte bine captate în concepţia festivalului şi programele de concert care l-au realizat. Organizatorii au invitat cele mai bune, solicitate şi prestigioase personalităţi ale vieţii muzicale din lume şi au obţinut, cred, prin aceasta nu numai clasarea evenimentului în topul celor mai mari şi de elită festivaluri muzicale de pe arena culturală internaţională. Un asemenea dialog în care un monstru sacru ca Valery Gergiev, omniprezent în Europa, este dirijor principal al Teatrului Mariinskişi şi, concomitent, al London Simphony Orchestra, în timp ce Horia Andreescu, unul dintre cei mai mari dirijori români de azi, dirijează, la festival, acelaşi ansamblu londonez, în activitatea sa internaţională înscriindu-se şi colaborările cu orchestrele din Berlin, Dresden, Leipzig şi Viena; ori, printre interpreţi, legenda vie a scenelor lumii, pianistul şi dirijorul Daniel Barenboim, făcîndu-şi apariţia în concertul din Sala Palatului alături de Staatskapelle Berlin, orchestră cu tradiţii de peste patru secole(!), al cărei şef e numit în prezent pe viaţă; ori “virtuozul diabolic al pianului”, Boris Berezovski, solist constant al New York Philharmonic, Orchestre National de France, Rotterdam Philharmonic, de data aceasta făcîndu-şi apariţia împreună cu Hungarian National Philharmonic, dirijată de Zoltan Kocsis, pianist, compozitor şi dirijor ungar invitat la pupitrul mai multor orchestre americane; ori Kamerata Salzburg evoluînd sub bagheta lui Cristian Mandeal, ex-dirijorul principal, timp de peste doua decenii, al Filarmonicii “George Enescu”, ori Wiener Philharmoniker însoţind doi tineri solişti francezi, vioară şi violă, propulsaţi recent în circuitul internaţional de premiile pe care le-au cîştigat la concursurile de prestigiu din Monte Carlo, Paris şi Chicago... Un asemenea dialog nu face decît să ridice mereu ştacheta valorilor, să o îmbogăţească şi să o diversifice cu tot ceea ce s-a acumulat şi s-a perpetuat mai de preţ în arta muzicii, proiectînd tradiţii, şcoli de compoziţie şi interpretare, antrenîndu-le în competiţie şi menţinînd, în ultimă instanţă, viu şi în plină forţă patrimoniul muzical universal, procesul de creaţie în sine. E şi această conlucrare un gen de “globalizare”, una benefică în lumea muzicii, deşi în acest proces de extindere şi circulaţie masivă a culturii dincolo de frontiere, niciodată nu se uită originile propriei condiţii şi ale propriei identităţi artistice din moment ce (ca să dăm exemplele cele mai sugestive) acelaşi Gergiev care este cunoscut ca promotor al muzicii ruse, a montat integral operele scrise de Prokofoev şi Şostakovici, în timp ce Horia Andreescu semnează înregistrările cu integrala lucrărilor simfonice de George Enescu. Cu adevărat, toata lumea e a ta, dacă în această lume te regăseşti pe tine însuţi. Cîntă “Santo Seraphin” Ascultînd-o, în gala Concursului George Enescu, pe Alexandra Conunov, nu puteam să nu-mi amintesc de străbunicul ei, pe linie maternă, Alexandu Fedco, director al Operei şi Flarmonicii din Chişinău, un oficial concret, delicat, generos şi eficient, la fel şi de regizorul Boris Conunov, bunicul ei, de gustul şi rafinamentul celor mai bune filme ale sale, de profesoara Galina Buinovchi şi clasa ei de vioară, la propriu o încăpere modestă, ca să nu zic avariată, de la parterul Liceului “Ciprian Porumbescu” aflat în nesfîrşită renovare, dar furnizor neîncetat de cîştigători de premii internaţionale - ascultînd-o pe această tînără violonistă ce urma să împlinească în noiembrie curent 23 de ani, am înţeles de unde îi vin talentul, artistismul, muzicalitatea şi abilităţile manuale (tatăl Alexandrei este violonist şi mama muzicolog), fără de care nu poţi să îndrăzneşti să te prezinţi la un asemenea concurs. O competiţie, la care e greu să rezişti patru etape într-o singură săptămînă, cu un repertoriu din 10 lucrări (printre acestea şi concerte cu orchestra simfonică, în clasicele trei mişcări), ca să mai cîştigi, în plus la toate acestea, şi un premiu? Printre armeni, unguri, chinezi, români, israelieni, coreeni, canadieni, cîştigători ai celor trei probe - vioară, violoncel şi pian - iată că se află, cu un onorabil Premiu II, şi Alexandra Conunov din Republica Moldova. Din perspectiva altor concursuri, gala laureaţilor la care am asistat, cu spectatori puţini în sală, nu a avut, surprinzător, amploarea şi stralucirea unui final care să celebreze victoriile învingătorilor, ci a trădat, mai de grabă, oboseala generală şi bucuria celor implicaţi în concurs de a fi scăpat, în sfîrşit, de un maraton epuizant. Oricum, echipată cu o vioară “Santo Seraphin” ce datează din 1735, elegantă şi inspirată, moldoveanca a ales să cînte o parte din Sonata nr.2 de Enescu, justificînd pe deplin aprecierile care i le-a făcut, într-un interviu, unul din membrii juriului, Mihaela Martin, care văzuse în ea “o natură muzicală, un mare talent care are spontaneitate, o sonoritate foarte frumoasă, îngrijită şi o tehnică foarte bună”. În concluzie: “Sînt sigură că vom mai auzi de ea”. ...Am auzit-o chiar peste o lună, pe scena Sălii cu Orgă din Chişinău, fiind invitata compozitorului şi dirijorului Vasile Goia la Festivalul pe care îl patronează, “Regina vioara”, anul acesta gata să sucombe dramatic din cauza lipsei de mijloace financiare şi a sprijinului Ministerului Culturii. Problemă care nu a umbrit însă calitatea prezenţelor şi a trecut oarecum în planul doi atunci cînd a sunat, în Concertul nr.4 în Re major, Mozartul Alexandrei Conunov, avîndu-l la pupitru, oaspete de la Bucureşti, pe maestrul Dumitru Goia – un Mozart solar, tînăr, plin de viaţă şi energii stimulatoare, pentru care vioara ei degajată şi sigură pe sine a găsit, ca o adevărată cîştigătoare de concurs, un sunet cald şi consistent, frazări subtil conturate, rigoare ritmică şi intonaţională, toate purtînd amprenta personalitătii ei artistice, a bucuriei de a se abandona frumuseţii acestei muzici. După ce şi-a trasat deja un traseu unternaţional, “Santo Seraphin” al Alexandrei cîntînd pînă acum cu orchestre din Bulgaria, Rusia, România, Franţa, Germania, Elveţia, Turcia, să apreciem momentul că o mai putem asculta încă la Chişinău. Între armonii şi tuşeuri de bravadă Cineva spunea că Enescu “e o săritură peste axul existenţei noastre cotidiene”. George Enescu Festival a fost şi el, pentru noi, “o săritură“ într-o dimensiune paralelă, în care marii artişti ai lumii au făcut ca unor asemenea cuvinte ca “poetic”, “vibrant” şi mai ales “magic” să li se redea sensul lor adevărat. Cum puteam să cred altfel ascultînd-văzînd Orchestra Mariinski, acest trup imens avînd o singură suflare, căreia îi dă viaţă stăpînul ei absolut, Valery Gergiev (eu aş scrie în varianta românească: Gherghiev), mîinile lui ce captează fiecare sunet, îl face să se nască şi să se stingă, cum a fost în Enescu, în feeria Finalului din Simfonia nr.3; ori să împingă avalanşele sonore în grotesc şi să provoace acele mici isterii pe care le gasim doar la Şcedrin; ori să picteze, alături de Musorgski/Ravel, sucind şi răsucind toate grupurile orchestrale, faimoasele Tablouri dintr-o expoziţie. La Ateneul Român, pe aproape de ora “00.00”, Kamerata Salzburg şi o performeră a Concursului “Paganini”, Isabelle Faust (“faust”, mi-a spus cineva, înseamnă în germană “pumn”), ţinea într-o stare de extaz o sală care savura un Stradivarius de la 1704 în combinaţie cu o bijuterie a repertoriului violonistic, Concertul în mi minor de Mendelssohn… Şi exemplele cu episoade de neuitat ar putea să continue. Nu aş omite încă un detaliu. Ghennadi Rojdestvenski, cunoscutul dirijor rus, acum octogenar, anunţat că a fost în repetate rînduri la Festivalul George Enescu, avenit de data aceasta cu Oratoriul “Ivan cel Groaznic” de Prokofiev, instalîndu-se la pupitru în faţa Orchestrei şi Corului Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti şi (mai nou) în faţa spectatorilor declamînd textul în rolul de Ţar. Fascinantă muzica lui Prokofiev, spiritul ei atletic, de bravadă, atacul ei în forţă, energic şi ameninţător, atac ce cucereşte şi subjugă ca o splendidă operă de artă, dar, trebuie să recunosc, că m-am simţit contrariată atunci cînd maestrul Rojdestvenski, dînd frîu liber noii sale posturi (si, probabil, reflexelor native), şi-a coborît grotesc coardele vocale în registrul grav al Ţarului cel Groaznic, cuceritor de pămînturi, în timp ce Corul Filarmonicii “George Enescu”, supus îndemnului baghetei sale, ridica în slăvi, în limba lui Puşkin, “marea împărăţie rusă”. Capac la toate au pus cei cinci percuţionişti ai orchestrei ce loveau cu obstinaţie în final talgerele, timpanii (si timpanele noastre!), pentru ca noi, spectatorii asurziţi, să înţelegem mai bine – muzica? – sau cine e totusi victoriosul şi războinicul nostru stăpîn. Ştiu că sunt subiectivă şi că, pentru unii, asemenea atitudini frizeaza absurdul, dar nu am ce să fac cu acest sentiment de frustrare, la fel şi cu cel de bucurie pe care l-am trăit cînd am găsit pe YouTube, acum cîteva luni, o secvenţă cu Riccardo Muti dirijînd simultan un cor pe scenă şi unul în sală, în plin spectacol cu “Nabucco”: era celebrul “Va pensiero” ce îndemna spre libertate! Cele cîteva zile de Festival s-au succedat, pentru noi, cu repeziciunea festinului regal, din care am gustat de toate şi pe alese, dar tot ne-a părut puţin. Aş fi vrut să mai scriu despre cît de viu, inspirat şi aproape româneşte a sunat, sub direcţia lui Lawrence Foster, Gulbenkian Symphony Orchestra în Suita nr. 3 în Re Major Săteasca de Enescu; despre superbul “bis” al lui Midori punînd tot sufletul (al ei şi al unui Guarnieri datat din 1734) în formulele matematic riguroase (şi în niciun caz rigide!) ale unui Bach respirînd sentiment şi emoţie; despre scena în aer liber din Piaţa Ateneului ornamentată generos cu dumitriţe şi străbătută, seară de seară, de armoniile muzicii clasice; despre expoziţii, despre palmaresul impresionant al protagonistilor ce au onorat acest Festival, despre lansările şi vînzările de carte (citez din volumul britanicului Noel Malkolm, “George Enescu. Viaţa şi muzica” aparută recent la Editura Humanitas: “Enescu a fost de fapt unul dintre compozitorii şi muzicienii cei mai universali ai acestui secol şi te simţi frustrat cînd îţi dai seama că este cel mai bine cunoscut în Apus tot pentru cele două Rapsodii române, atipice, pe care le-a compus în anii tinereţii. A-l aprecia pe Enescu doar după aceste două lucrări este ca şi cum ai încerca să-ţi formezi o părere despre Ravel cînd ai auzit numai Boleroul.”). Cortina însă s-a închis. A XX-a ediţie a Festivalului, desfăşurată sub semnul aniversării a 130 de ani de la naşterea lui George Enescu, este deja istorie. Dar şi magie (cuvîntul cel mai potrivit aici), al cărei efect sunt nostalgia şi visele muzicale pe care le trăiesc şi acum. S-a spus de mai multe ori că dacă îl cunoşti pe Enescu, vei cunoaşte şi România. Cred ca e la fel dacă ai spune că pentru a cunoaşte mai bine România, trebuie să vii la George Enescu Festival. |
||||||||
| Spre inceputul paginii |
 |
|
Site aparut cu sprijinul Fundatiei Soros Moldova Copyright © Revista "Sud-Est" |
|
