REVISTA REVISTELOR CLIPA, nr. 5, 2011. Vom începe cu această „revistă de cultură şi creaţie literară a tinerei generaţii” de la Chişinău. Un interviu în exclusivitate pentru Clupa cu Ileana Mălăncioiu: „Cine vrea să înveţe ce e de învăţat din experienţa unor mari scriitori poate să ajungă la ei şi pe cont propriu, prin cărţile şi publicaţiile culturale pe care le citeşte. Din revista Clipa,  care e tinerească şi vie, ar putea înţelege spre ce e mai bine să se îndrepte şi de la ceilalţi competitori”. Dan Nicu, masterand, SNSPA, Bucureşti. Ieşirea din minorat: „Simt nevoia să explic problema minoratului… Înseamnă, în primul rând, că foarte mulţi dintre locuitorii Republicii Moldova sunt asemenea unor copii care nu se ştie cum au ajuns adulţi. Adulţi fiziceşte, dar nu şi din alte puncte de vedere. Ei sunt capricioşi şi pretenţioşi, dar nu prea pun osul la bătaie ca să obţină ceea ce vor. Vor să trăiască bine dar fiecare în parte. Pentru că pe fondul deznădejdii celorlalţi ei par învingători… Moldovenii copilăroşi aşteaptă de la autorităţi să le rezolve totul… Minoratul moldovenilor se concretizează, de asemenea, într-o mare prăbuşire identitară…” Un text cu adevărat bun. Evident şi citit integral. JURNAL DE CHIŞINĂU, 7.X.2011: în pagina de cultură, la rubrica (personală şi perfect acoperită) „logistic” Ruperea rândurilor, M. V. Ciobanu despre impostura literară: „…Un lucru e limpede: unele meserii nu admit impostura pentru că ea se divulgă la prima testare (cum ar fi pilotul unui avion, maşinistul sau şoferul). Altele se testează în timp, dar tot atât de precis, cum ar fi meseria de medic sau de profesor. Sunt şi domenii cu contur atât de larg şi atât de vag, încât impostorii se scaldă acolo în albia lor. Printre aceste domenii sunt arta (aici se produc urmaşii spirituali ai vrăjitorilor şi alchimiştilor) şi politica (aici se afirmă descendenţii falşilor împăraţi). Bună temă (pentru altă dată): impostorii politici! Ce naiv era Cehov, care afirma: „Poţi trişa în dragoste, în politică, în medicină, poţi amăgi oamenii, dar în artă nu poţi minţi”. El nu ştia ce mecanisme diabolice vor fi puse în funcţiune pentru a prezenta o operă-kitsch drept capodoperă! Sunt situaţii în care impostura se întâmplă. Experţii fiind într-un număr limitat (nu-i pun la socoteală şi pe experţii-impostori, că ne încurcăm!), se pot întâmpla următoarele lucruri regretabile: expertul a dormit, expertul a trişat sau… consumatorul nu a vrut să creadă ce spune expertul. Dacă însă expertul a fost vigilent şi onest, iar opinia lui a contat, nicio pictură kitsch nu a fost procurată de colecţionari, sala a fluierat spectacolul prost, iar editorul care a publicat romane ieftine s-a ruinat. E o poveste ceea ce am descris mai sus, impostura are multe căi şi procedee de năucire a consumatorului naiv. Alunecarea în impostură se face inclusiv printr-un procedeu pe care eu l-aş numi „proiectarea imaginii”. Eşti, să zicem, poet, relativ cunoscut (aparţii unei caste selecte, eşti un fel de preot). Asta te face să te crezi (crezându-i şi pe alţii care te venerează) talentat, convins că poţi scrie nu numai poeme, dar şi proze, piese de teatru, scenarii de film, articole ştiinţifice… Asta te face cunoscut şi, atunci când „poporul ţi-o cere”, urci pe baricadele politicii. Se pare că-i o continuare a meseriei. Instrumentul de lucru şi de data aceasta este limba, iar pe acest teren al lui Caţavencu chiar e greu să ţi se găsească nişte concurenţi pe potrivă. Posezi, intuitiv, câteva procedee retorice (e o artă, nu?) şi dacă mai şi poetizezi discursul… te pomeneşti lider politic! Lider de partid! Candidat la preşedinţie! Investesc în tine instituţii solide (aici vulgul n-are nicio vină!). Chiar dacă eşuezi lamentabil, în consecinţă, lumea te-a memor(iz)at.  Nimeni nu mai ştie ce poeme ai scris (ce fericire pentru tine să trăieşti un timp în care toţi discută despre poeţi, nimeni nu citeşte!), nu-şi mai aminteşte cât de (ne)interesante erau scenariile şi piesele tale ne-jucate, lumea a şi uitat de prăbuşirile tale. Eşti cineva, „director de opinie”. Eşti invitat la televiziune, la ambasade, pe la recepţii înalte, din inerţie, probabil, dar îţi este suficient. Vorbeşti, ca întotdeauna grav, ca de la tribună, chiar dacă recepţia e prilejuită de un vernisaj de artă avangardistă, nonconvenţională. Te crezi, într-un moment (şi nu mai este vina ta, ci e deja a masei şi a experţilor, care au trişat sau… au dormit) artistul absolut, iar cântecele pe care le mârâiai pe la sindrofiile studenţeşti (o, pe atunci îţi permiteai şi un pahar de vin!) acum le şuieri de pe scenă. Nu mai contează că eşuezi, metodic, în toate (inclusiv, în poezie!).…”. Şi mai adaogă (cireaşa de pe tortă): „Motorul imposturii funcţionează diabolic, în regim automat!” Chiar nu are dreptate? În nr. următor îşi reia şi… continuă „precizările”, aproape disidente, dar deja despre statutul de scriitor (adevăratul şi… falsul…): „O vorbă înţeleaptă spune că dacă vom şti să definim corect lucrurile, vom scăpa de cel puţin o jumătate din nedumeririle noastre. De unde se iau confuziile? Uneori, din prejudecăţi sau generalizări leneşe: muncitorul e beţiv, ţăranul e harnic, electricianul e hâtru. Iar scriitorul? Întrebarea „Ce vor scriitorii?” ne plasează tocmai în acest perimetru de gândire rigidă. Fiecare scriitor e o individualitate şi e absolut normal ca unul să dorească artă tradiţională, altul artă avangardistă, al treilea artă adevărată, iar al patrulea – glorie sau beneficii de la statutul său. În lume, scriitorul nu are un statut special. Este omul care are ca meserie sau, ca hobby, scrisul. De aici – modul de fiire. Dacă e un hobby, atunci e pentru plăcerea scrisului, rece la vâlva din jurul cărţilor. Dacă e meserie, e sursă de existenţă. Aici intră în joc tehnologia unui salahor: scris disciplinat, fără a aştepta inspiraţia, încrâncenarea de a scoate la capăt opera cu orice preţ, contracte favorabile cu editorul, promovarea activă, eliminarea concurenţilor, aplecarea la dorinţele maselor cititoare, satisfacerea gustului public. Pentru scriitorii români, multă vreme scrisul a fost o plăcere, o chemare. Dacă trecem peste etapa misionară a scribilor-călugări, primii noştri scriitori au fost boieri, începând cu cronicarii şi continuând cu Conachi şi Văcăreştii, cu Alecsandri şi Kogălniceanu… Odată cu Eminescu şi Caragiale, intrăm în epoca burgheză a micilor proprietari. Se pare că primul scriitor român care a început să trăiască din scris (din beletristică) era Sadoveanu. Este primul care are tiraje mari, bine plătite, capabile să-i asigure o existenţă luxuriantă, nu pur şi simplu decentă. După 1944 intervine şi factorul ideologic şi poziţia în societate. În socialism, tirajele erau dictate de alte considerente decât cele estetice ori solicitate de public. Regimurile autoritare au avut mereu nevoia unui suport ideologic. Intră în joc şcoala, biserica, literatura, mass-media. Scriitorul devine o indispensabilă verigă în organismul complex de uniformizare a cetăţenilor. Statutul acesta le-a jucat feste atât cititorilor, cât şi scriitorilor. În perioada sovietică, scriitorul era directorul de opinie şi instanţa absolută (etică, estetică, politică, socială) credibilă, cu mandat oficial. Disidenţii erau excepţiile care confirmau regula. Nimeni nu avea dreptul să cadă din casetă. Când s-a prăbuşit sistemul, s-a dovedit că mulţi scriitori gândeau altfel decât scriau. Din inerţie, lumea vedea în ei aceeaşi instanţă ideologic credibilă. Deoarece majoritatea scriitorilor înţelegeau că scriu româneşte şi că sunt români (chiar dacă tăcuseră), era firesc să-i regăsim în fruntea mişcării naţionale din 1989-91. Aici s-au suprapus câteva coincidenţe. Mişcarea în susţinerea restructurării era promovată de înaltele foruri ideologice de la Moscova. Unele teme, ca ecologia, democratizarea (limitată, relativă) a societăţii, promovarea valorilor culturale (inclusiv cele naţionale) erau susţinute de sus. Curajul unor reviste moscovite (Ogoniok, Literaturnaia gazeta ş.a.) era repetat (adevărat, mai palid şi mai modest) de revistele şi ziarele din „republicile unionale”. Unul dintre obiectivele mişcării era revenirea la alfabetul românesc, iar aici intra în joc chiar instrumentul de lucru al scriitorilor… Oricum, a fost un timp în care am descoperit mulţi scriitori „de baricade”, scriitori-tribuni, scriitori-patrioţi. Din inerţia (care, paradoxal, venea dintr-o altă ideologie!) de a-i privi pe scriitori ca pe instanţe, poporul indiferent politic a continuat să-i adore şi să se lase condus de ei. A trecut un timp şi am rămas derutaţi: unii au luat-o razna, sau au pornit înapoi, în raiul din care evadaserăm. Alţii au profitat din plin de statutul de scriitori-patrioţi, au pedalat intens pe imaginea de martiri (bine ghiftuiţi!) ai neamului, trăind din asta. Unii, invadând teritoriul patriei-mume, au devenit cerşetori de meserie, un fel de generali Cearnota. A rămas şi categoria de simpli scriitori, care, fie că încearcă să trăiască din scris (nu doar din romane, dar şi din publicistica periodică, studii ştiinţifice, scenarii de emisiuni), fie că profesează o meserie ce-i hrăneşte (profesoratul ori munca de salahor la editură sau revistă). Intrarea în normal se produce dureros. Puţini scriitori se gândesc că printr-un anume comportament şi-au pierdut credibilitatea. În schimb, aproape toţi se nedumeresc: de ce statutul de scriitor nu le acordă (din oficiu, ca pe dulcile timpuri ale paradisului comunist) o poziţie privilegiată? Vreţi un răspuns simplu? Acest statut nu există!” ARENA BLOGURILOR, un domeniu pe care nu l-am abordat, nici comentat. Uneori o vom face-o. Un prim prilej acest text despre colegul nostru de „suferinţă culturală” Leo Butnaru:  Serge Van Duijnhoven, Olanda: „Un autor prolific, un maestru al imaginarului, cu o pasiune sinceră pentru vechiul radicalism de factură modernistă şi futuristă. Scriitura sa pune la încercare rezistenţa oricărei structuri sigure şi stabile. Aceasta constituie prioritatea şi obligaţia sacră a oricărui poet modern care nu a devenit cinic sau alintat de mijloacele mass-media ale societăţii occidentale consumeriste. Leo Butnaru s-a aflat mereu în căutarea metodei optime, exclusiv prin mijloacele literaturii şi doar cu ajutorul mâinilor şi creierului său, dar şi cu ochiul său ager şi experimentat, pentru a declanşa forţele devastatoare ce se ascund în substratul fiecărei pagini de poezie sau proză. Nota bene: se  au în vedere paginile tipărite pe hârtie, fiindcă publicaţiile electronice nu au capacitatea de a provoca reacţii chimice de o asemenea amploare. Leo este în egală măsură un bun meseriaş, un maestru al cuvântului şi un sergent literar capabil să înfăptuiască orice manevră tactică. El îşi stăpâneşte la perfecţie armamentul din dotare, ca un soldat adevărat. Dar ceea ce urmăreşte Leo Butnaru nu este forţa brută, nici violenţa, nici victoria asupra duşmanului. Din contra, Leo caută nici mai mult nici mai puţin decât să aprindă o mică dar autentică scânteie de magie. Să declanşeze o flacără interioară. Ocularul armei sale nu este nici pe departe unul hi-tech. Mijloacele sale sunt simple, dar efective. Pentru a aprinde un foc, este nevoie de căldură. Soluţia este fricţia. În ce mod? Prin interacţiunea permanentă a imaginilor şi metaforelor. Prin permutarea frazelor până în momentul când cuvintele se supraîncălzesc şi fuzionează. Până la gradul în care învelişul exterior al fiecărui cuvânt şi a fiecărei silabe  ce opune rezistenţă este topit şi integrat într-o structură unitară. Orice persoană iniţiată în scrierile lui Leo poate să perceapă aproape fizic cum iese fum din paginile pe care le citeşte cu atâta intensitate. Primul şi ultimul său credo în faţa datoriei sale de scriitor este „Parlons feu”! Să vorbim despre foc. Şi spunând asta, să-l aprindem! Vedeţi? Aceasta înseamnă magie adevărată.” Blog: http://leo-butnaru.blogspot.com Cu o secţiune specială dedicată Festivalului Arca Literară din Armenia.”   VIAŢA ROMÂNEASCĂ, 7-8, 2011.  (Redactor-şef Nicolae PRELIPCEANU). O revistă care nu are nevoie de prezentări speciale, variată, la zi şi constantă  în opţiuni. 7-8, 2011, oferă, între altele un substanţial dosar la capitolul exilul şi literatura (L. Butnaru, Nicolae Coande, Carmen Firan, Horia Gârbea, Andrey Gritsman, Bujor Nedelcovici), precedat de editorialul in memoriam Ion Zubaşcu în temă Ion (Nicolae Prelipceanu). Poeme de Ioana Diaconescu, Adrian Pârvu, Nicolae Stan, comentarii critice de Constantin Pricop, Ion Hadârcă, Dan Gulea, cronică literară, o cronică a traducerilor, miscellanea… De remarcat prezenţa, număr de număr, şi a 2-3 scriitori basarabeni, gest pentru care revista merită un plus de admiraţie. CONTRAFORT, 9-10, 2011. Centenar Czesław Miłosz. Spune C. M. în interviul publicat în acest număr de Contrafort şi în română (datând încă din 1985, dar extrem de actual şi… plin de înţelepciune: „- Cred cu fermitate că lumea se orientează spre unificare şi spre emanciparea maselor populare. După cum am argumentat anterior, există nişte tendinţe egalitariste foarte puternice. În ultimele decenii a fost realizat un progres enorm, care însă ascunde şi posibile capcane şi pericole. În prezent lumea trăieşte simultan în secole şi perioade istorice diferite. Poate că această situaţie va fi remediată în timp, dar deocamdată condiţiile rămân aceleaşi. Nu aş dori să fiu considerat drept unul dintre acei europeni care declară că „voi, americanii, nu ştiţi nimic”. Că voi nu aveţi experienţa pe care o posedă europenii cu istoria lor îndelungată şi deseori problematică. Nu cred că este cazul să ne întrecem la capitolul cine a suferit mai mult. Războiul civil şi Depresia americană au fost, evident, nişte perioade de mare suferinţă. Dar, din păcate, putem observa că ororile războiului împotriva regimului nazist, experienţa Poloniei dinainte de război şi dinainte de instaurarea regimului comunist, precum şi deceniile de dictatură comunistă care au urmat, dezvăluie un model general, care se repetă şi în cazul Americii Latine. Aceste ţări au dificultăţi legate de agricultură, de situaţia ţăranilor şi de şomajul din oraşe. Şi noi, polonezii, am avut partea noastră de suferinţă. Bineînţeles că în fiecare ţară se manifestă factori istorici specifici şi aceşti factori nu trebuie neglijaţi. Dar există şi o matrice generală, care se repetă în mai multe ţări. Aceste lucruri mi se par evidente. De altfel, în tinereţea mea nu am simpatizat nici cu stânga, nici cu dreapta. Dar ca urmare a experienţei noastre, privim cu o anume plictiseală modul în care acest model se regăseşte în America Latină. Ca, de exemplu, în cazul economiei care nu este gestionată după raţiuni economice, ci ideologice. Imediat după război, atunci când comuniştii au iniţiat reforma agrară în Polonia, ei nu s-au comportat onest cu ţăranii, fiindcă au dorit să realizeze colectivizarea. Comuniştii le dădeau ţăranilor nişte loturi de pământ de dimensiuni reduse pentru ca ţăranii să nu aibă în posesie ferme agricole mari. Iar restul producţiei ajungea la fermele statului. – Ce înseamnă atunci această „luptă pentru destinul lumii” despre care vorbiţi? – Înseamnă o rezistenţă împotriva statului care s-a manifestat iniţial pe scena istorică drept un reprezentant al celor opresaţi, pledând pentru inversarea ordinii sociale injuste, şi aşa mai departe.” (…)  „Am impresia că cel mai important avantaj al apartenenţei noastre la istoria secolului XX, ca un privilegiu de a ne afla în avangarda inumanului, constă în faptul că am redescoperit noţiunile de adevăr şi fals, bine şi rău nu prin intermediul unor discursuri filosofice, ci în mod empiric, ca şi cum am fi gustat o pâine. După părerea mea, aici rezidă unul dintre secretele – poate chiar marele secret – al participării în masă a polonezilor la ritualuri religioase. Unii ar putea să afirme că această participare are la origine raţiuni pur politice, că religia este populară fiindcă ea consolidează opoziţia poporului faţă de stat. Dar există mai multe aspecte ale problemei. Atât necredincioşii cât şi credincioşii participă la pelerinaje fiindcă împărtăşesc aceleaşi noţiuni de bine şi rău. Biserica menţine unitatea dintre credincioşi şi necredincioşi. Binele şi răul apar astfel clar delimitate. Această afirmare a valorilor fundamentale îi uneşte pe oameni.” CRONICAR

Spre inceputul paginii

Site aparut cu sprijinul Fundatiei Soros Moldova Copyright © Revista "Sud-Est" Creat de design.md si gazduit de DNT