 |
Eugen LUNGU
FARSELE MEMORIEI
Sadoveanu avea nouă ani când Eminescu şi Creangă părăseau, cum ar fi spus autorul Fraţilor Jderi, această vale a plângerii. Gloria postumă a celor doi abia se înfiripa, viaţa şi faptele lor rămânând încă ale unor tereştri, fără aura hiperionică a unuia şi cea de geniu popular a altuia, adăugate abia peste câteva decenii. Ca moldovan (aşa îi plăcea lui să scrie, evitând prea ţuguiatul sufix muntenesc -ean), Sadoveanu i-a venerat pe amândoi, mai ales şi dintr-un sentiment de înrudire geografică: vedea în ei tipul încet şi melancolic, cu graiul înmuiat din Ţara de Sus.
Această pioasă adoraţie, înzecită de ardoarea juvenilă, a sporit lumina eterică a legendei. Sensibilizat de opera acestora, tânărul scriitor Sadoveanu a vrut să cunoască ce mai rămăsese din trecutul celor doi, care luau încet contururi de mit. A pornit deci în pelerinaj pe locurile care trebuiau să mai păstreze ceva din sacra lor umbră. Astfel îşi împlinea o datorie de român pentru marii înaintaşi, cum scria el, şi alta de coleg, de om al breslei, gata oricând să pună în valoare sau să apere, dacă era nevoie, prestigiul unor scriitori trecuţi în necuvânt.
Sadoveanu jubilează copilăreşte când descoperă, împreună cu un camarad, la o chinovie, aşternute pe un vechi ceaslov, câteva versuri scrise de mâna zeului Eminescu: „Cum? prin ce fericită întâmplare ne-a fost hărăzit nouă să dăm peste aceste versuri din tinereţea lui, scrise cu o caligrafie îngrijită chiar de el, în ceaslovul cel vechi? Cine ar putea să lămurească asta? Şi cine ar putea să înţeleagă fericirea fără nume pe care am simţit-o noi, cei doi băieţi sărmani, rătăcitori pe drumuri bucovinene? Tot astfel ca şi noi, pribeag din loc în loc, umbla şi marele nostru înaintaş, mânat de o misterioasă putere şi ars de doruri care şi-n noi ardeau”.
Nu e deloc exclus că versurile să fi fost caligrafiate de o cu totul altă mână decât cea a zeului. Dar imaginaţia febrilă a pelerinilor e atât de dornică de o minune încât aceasta nu întârzie să se vădească. Probabil la fel se înfiripau acele nemaivăzute întâmplări în faţa însetaţilor şi înfometaţilor călăuziţi de Moise prin pustiu.
Dacă această pătrundere de vrajă e cumva explicabilă în faţa romanticului Eminescu, ceva din fiorii poetului înmugurind şi în sufletul tânărului plăsmuitor de fantasme, atunci aceeaşi evlavie stilistică faţă de mult prea terestrul Creangă pare cumva neobişnuită.
Didactica de ieri, comunistă, obişnuia să facă din răspopitul humuleştean o victimă a „societăţii împărţită pe clase”. Din biografia scriitorului, din Amintiri... erau extrase episoade mai neobişnuite care ilustrau teza şi-i creau fiului de ţăran faima unui răzvrătit. Iar burzuluielile lui Creangă împotriva unor cutume bisericeşti încremenite în preistorie şi a unor clerici cu năravuri ticăloase mai că nu-l înscriau în lista ateiştilor militanţi. Oricum, chestia dădea bine şi se preta (sau era trasă târâş-grăpiş să se preteze...) ideologiei în marş.
Prin ce a trecut Creangă cu adevărat ne spune doar Sadoveanu, care încearcă să reconstituie cu râvnă de învăţăcel unele faze de viaţă din trecutul povestitorului. În rememorările sale sunt însă momente când evlavia aproape ritualică a tânărului emoţionat se converteşte în umoarea nedisimulată a unui reporter de pe teren. Cultul pentru modelul său divinizat se extinde şi asupra celor care i-au stat în preajmă – fratele scriitorului sau mult prea limbuta Tinca Vartic, „ţiitoarea”: „Pe cei ce-l văzuseră şi grăiseră cu el, îi socoteam pe atunci cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Pe Zaheu Creangă, care vindea tutun într-un debit strâmt, pe una din uliţele Iaşului, îl judecam drept un om cu totul deosebit. Nu mai zic nimic de Tinca Vartic cu care a trăit o vreme Creangă. Ea îl auzise spunând atâtea, ea îi ascultase amintirile şi poveştile, ea râsese întăi de Ivan Turbincă şi de Moş Nichifor Coţcariul. Treceam pe uliţa unde locuia, unde stătuse şi Creangă şi, măcar de departe, cătam s-o văd, cum umblă prin ogradă cu caţaveica între umere, ori cum sfătuieşte la zăplaz cu vecinele”.
Sadoveanu e contrariat de reacţia lor leneşă, indiferentă şi obtuză la legendă. După o încercare neizbutită de a aborda un fost coleg al lui Creangă din epoca şcolii de catiheţi, tânărul elaborează o întreagă strategie cum să spargă tăcerea fudulă a acestuia. Intră în joc chiar şi linguşeala tactică, „reporterul” lăudându-i moşului abilităţile de cântăreţ bisericesc. Stratagema reuşeşte şi iată-l pe zelosul urmaş al povestitorului în curtea ţârcovnicului ţâfnos, unde-l găseşte pe moş citind Vieţile sfinţilor: „Pe nesimţite, fiind vorba de clăci, petreceri şi timpuri trecute, îl făcui să-şi aducă aminte de şcoala cea veche de catiheţi şi de anii când învăţau la acea şcoală nişte munteni din ţinutul Neamţului, printre care se afla şi unul, Ştefănescu Ion.
– Îl ştiu, cum nu, grăi cu linişte dascălul Munteanu... Pe urmă s-a făcut el diacon. Îi zicea diaconu Creangă. Ne-am mai văzut noi aici la Folticeni, într-un rând, la iarmarocul Sfântului-Ilie. Era om de petrecere”.
Infatuarea psaltului e uşor contrariată de faptul că oaspetele sare mereu peste isprăvile sale de viaţă şi-l poartă abil spre cele ce ţin de Creangă: „ – Dar ce te interesează pe dumneata asta?”, răbufneşte moşul. Creangă în ochii săi este un ratat şi un nepricopsit: „Mie, drept să-ţi spun, bine nu mi-a părut când am auzit de cele ce-a făcut. Şi-a lăsat el slujba lui bisericească: foarte rău. De bun şi de cuminte n-a lăsat-o.
– A scris o carte, întâmpinai eu cu jumătate de glas...
– Se poate. Ce fel de carte?
Aici lămurirea mea era mai grea, mai ales că în preajmă sta respectabilul tom din Vieţile sfinţilor pe luna iulie.
– Ei, îmi tăie replica dascălul, cu puţin dispreţ; ce carte? Şi bătu în scoarţa de piele cu palma. Asta-i carte! Ce-mi tot vorbiţi mie că-i om renumit? Parcă nu l-am cunoscut eu? Îl învăţam la psaltichie şi mergea greu; era cam îndărătnic.... Ce-a putut să iasă dintr-un fecior de om prost? Căci să-ţi spun eu cum trăiau băieţii aceia. Era ca vai de capul lor! [...] Şi voiau numaidecât să se facă popi. Mie-mi spui? Eu îs din neamuri, fecior de boiernaş; părinţii mei au cunoscut alte vremuri”.
Rânza invidioasă a „bătrânului artist” îl supără pe tânăr. Dispreţul plebeu, alimentat de o crasă ignoranţă, faţă de idolul său îl cutremură. Negaţiile zborşite ale acestuia i se par un act de lezmajestate: „Nu încercai deloc să apăr pe marele scriitor, căci bătrânul avea în ochi şi-n glas o asprime care nu suferea răspuns. Deci tăcui, dispreţuindu-l şi eu”.
Întâlnire tensionată şi ratată – „vânătorul” de informaţii nu se alege cu nimic, decât cu o atitudine rea şi pizmaşă faţă de veneratul său idol. Dar şi cu o schiţă (Un tovarăş al lui Creangă), bine susţinută artistic, în care personajul central nu e atât îndărătnicul moş, cât fiica acestuia, victimă şi ea a tiraniei gerontocrate.
Nici rudele lui Creangă nu sunt conştiente de rostul fostului diacon ca scriitor, iar răspopirea e privită de acestea ca o ruşinoasă mazilire, cu efecte blasfematorii asupra întregului neam. Sadoveanu e bucuros când, pe drumurile Pipirigului, întâlneşte absolut întâmplător o rubedenie din viţa humuleşteanului. Îl ia imediat la întrebări, fără să bănuiască atitudinea reprobatoare a insului faţă de autorul Amintirilor...: „Omul pare a sta puţin pe gânduri.
– N-a fi cel care a fost popă şi s-a răspopit?
– Acela... zic eu. A fost om mare, scriitor.
Omul mă priveşte pieziş, fără prietinie.
– Dacă-i acela, zice el, cu îndoială, apoi îl ştim noi, am aflat de urmările lui. Nu ştiu ce zici dumneata c-a fost, dar neamului nostru se chiamă că i-a făcut mare ruşine; şi-a lepădat potcapul, ş-a făcut şi alte ticăloşii”.
Cel ce face ticăloşii nu poate fi altcineva decât un ticălos – ăsta e verdictul clanului. Putem doar bănui cum i-a fost lui Ion Creangă să trăiască şi să moară cu votul de blam venind de la ai săi.
Privită din unghiul omului prost şi simplu, acesta veghind îndrăcit asupra principiilor, etica omoară estetica. Or, sub incidenţa actului cad nu numai omul şi faptele sale, dar şi opera, de regulă expiatoare de păcat. Cazul Creangă era al milionulea în lungul şir de profeţi nerecunoscuţi la ei acasă.
Nu are mai mult noroc tânărul Sadoveanu nici atunci când încearcă neobosit, cu aceeaşi înflăcărare a neofitului, să refacă, mai mult imaginar, şi ceva din idila de amor adolescentin a „băietului” de la şcoala de catiheţi. După un şir de sondaje, dă, în sfârşit, de urmele zgâtiei de altădată, care îi aprindea inima lui Ionică. Deşi i-a supravieţuit fizic scriitorului, Dulcineea rustică are simţurile moarte, timpul demolându-i nu atât trupul cât memoria. Întrebată de Ionică, femeia nu-şi mai aminteşte nimic:
„ – Nu ştiu. De atunci e mult. Da’ de ce-i vorba? A fost rudă cu dumneata? E vreo afacere la mijloc?
N-am ştiut ce să-i răspund. Şi cu toate acestea ceva din sufletul şi tinereţea ei, era închis în cartea de sub braţul meu [Sadoveanu poartă Amintirile... lui Creangă cu el, cartea servindu-i drept ghid şi nomenclator – e. l.]. Ea nu ştia nimic, mă privea cu tristeţea şi oboseala bătrâneţii. N-a înţeles de ce-am venit, n-a înţeles de ce m-am dus”.
E o bătrână oarecare, decrepită şi uzată, fără conştiinţa că, trecând o clipă în tinereţile ei nurlii prin viaţa vrăjitorului de slove, ea, ca şi ceilalţi, se sustrăgea neantului total. Cel care îi făcea nemuritori prin cartea amintirilor era pentru ei însă cel mai comun dintre morţi. El îi înveşnicise într-un monument din cuvinte şi nostalgii, ei îl îngropaseră însă într-o uitare ignorantă, ursuză şi nerecunoscătoare.
|
