 |
Mircea V. CIOBANU
TĂRÂMUL
MIZANTROPILOR
Când se apucă să ficţioneze un teoretician, te poţi întotdeauna aştepta la un produs sintetic în loc de unul natural. Nu e obligatoriu, dar se întâmplă. Elementele pot fi perfect raportate la teorie; matematic, ele pot coincide ca număr şi proporţii cu cele ale romancierilor celebri; ele respectă moda şi tendinţele timpului; ele preiau formule ale scriitorilor în vogă, ele sunt literar corecte. Dar aceşti pigmenţi artificiali sunt ca aromatizatorii sintetici în locul celor naturali. Exact aşa, muzica sintetică imită o întreagă orchestră de viori perfecte, dar melomanul cu auz fin preferă vioara naturală, cu insesizabilul ei scârţâit, suprapus pe muzica „pură”…
Romancierul-teoretician cuantifică literatura asimilată, conform teoriilor şi tendinţelor în vogă (ca un reactor care înghite minereu, nu ca un lup care mistuie oaia realităţii). Fiindcă este conştient de acest handicap (!) al său, el încearcă să imite scârţâitul natural al viorilor şi să-şi… in-fecteze artificial limbajul, cu… suburbanismele la modă, de exemplu. Dar acestea se suprapun artificial pe limbajul său „firesc”, care este unul livresc prin definiţie. Cam acelaşi lucru se întâmplă cu materia narativă, cu realităţile descrise, cu personajele…
Câteva aplauze
Trebuie să nu uit să spun câteva lucruri bune despre romanul lui Iulian Ciocan (Iulian Ciocan, Tărâmul lui Saşa Kozak, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2011, 128 pag.). Iată de exemplu, ce scrie, în România literară, Raluca Dună: “Romanul lui Iulian Ciocan este unul remarcabil, şi pentru că este „bine scris”, de fapt, foarte bine scris, şi pentru că are „personaje memorabile”, şi pentru că are o structură bine legată (cum afirmă pe coperta a patra Alexandru Muşina), dar şi pentru că, spre deosebire de multe dintre romanele care apar în ultima vreme, este o carte plină de înţelepciune, care transmite un discret mesaj uman. O carte deloc scandaloasă, care dă de gândit, nu la marile probleme / teme ale literaturii, ci la micile probleme ale vieţii. […]
Lumea basarabeană de tranziţie, dincolo de profilul lingvistic, este extrem de aproape de lumea românească de tranziţie, şi nu numai, de la marile decoruri de ansamblu la micile detalii: gunoiul din staţiile de autobuz, autogările jegoase, microbuzele ticsite, funcţionarii scârboşi, vecinii care vor să taie plopii, cârpele care atârnă prin copaci etc. […]
Iulian Ciocan a scris o carte uimitor de profundă şi de simplă în acelaşi timp, într-o formulă stilistică şi compoziţională pe cât de rafinată, pe atât de insesizabil literară (o suită de proze scurte care reiau personajele şi incidentele). Nu ai impresia că citeşti ficţiune, pentru că recunoşti în ea întâmplările lumii tale. Eşti pe rând emoţionat, prins de acţiune, de personaje, de pitorescul dialectal al limbajului. Dar îţi dai seama, la fiecare pagină, că ai în mână o carte foarte bună, care îţi va merge la inimă!”
Nu ar fi mai nimic de reproşat acestei opinii (fie şi uşor pro domo sua, având în vedere că autoarea e “din cercul editurii”…). Poate doar o remarcă: primul alineat repetă, punctual, opinia lui A. Muşina, de parcă părerea autoarei nu ar fi avut dreptul la existenţă fără trimiterea respectivă. Şi obiecţia că grosul textului e dedicat problemei reflectate, nu textului, nu romanului. Cu excepţia ultimului alineat.
Alte lucruri “pozitive” despre roman le spune publicitatea de pe coperta IV a cărţii: “Din Moldova vine o poveste fermecătoare, plasată în anii de după perestroika sovietică, despre pasiunea mătuşii Frosea pentru telenovelele sud-americane şi felul în care ele i-au vindecat durerile de dinţi.” (Rosie Goldsmith, The Independent). Sau: „Mătuşa Frosea [fragment din romanul Tărîmul lui Saşa Kozak] a lui Iulian Ciocan spune povestea unei gospodine sărace din Moldova, ale cărei cunoştinţe despre lumea din afara satului în care locuieşte ([mă]tuşa Frosea locuieşte într-un sat? – mvc) se limitează la telenovela braziliană de care e dependentă.” (Publishers Weekly)
În fine, o opinie chiar despre roman: „Tărîmul lui Saşa Kozak e un ciob din fostul imperiu sovietic, dar şi o supravieţuire ciudată a lumii româneşti tradiţionale, în anii nebuni ai tranziţiei fără sfârşit din Republica Moldavă. Bine scris, bine structurat, cu personaje memorabile (mătuşa Frosea, Saşa Kozak, Octavian Condurache), explorând o lume ignorată până acum de prozatorii noştri, romanul lui Iulian Ciocan are toate datele pentru a face o carieră internaţională.” (Alexandru Muşina).
Citatele respective mimează pasajele publicitare de pe copertele romanelor occidentale (cu denumirea publicaţiei, mai rar – a autorului opiniei, iată de ce recomand autorului, la a doua ediţie, să plaseze pe coperta a patra opinia României literare, nu a autoarei). Numai că cel care a plasat opiniile pe copertă trişează în două cazuri din trei, preluând nişte aprecieri ale nuvelei “Tuşa Frosea” (nu ale romanului), de fapt, nişte prezentări ale nuvelei scrise pentru o antologie de proză scurtă, recent editată (BEST EUROPEAN FICTION 2011). Deducem – totuşi – de aici, o lecţie, pe care cei care îşi doresc succesul imediat trebuie s-o înveţe: cartea a avut o bună campanie publicitară anticipativă.
Despre “materia epică”
Autorul are un caiet de sarcini sau o foaie de parcurs de invidiat. El îşi propune să reprezinte o realitate văzută din tot atâtea perspective câte personaje există, câte micronaraţiuni-studii de caz. O focalizare flexibilă, o suită de focalizări alternative, cum ar veni. Apropo, schimbarea perspectivelor, a punctelor de focalizare, ţine deja de un joc literar evident, astfel încât autenticitatea le este compromisă chiar de către autor.
Romanul este alcătuit, aşadar, dintr-un fel de nuvele. Atâta doar că istoriile surprinse par oarecum previzibile şi schematice. Pornind de la nişte truisme la îndemână, şi această schemă este construită simplist. Pensionarul rus din prima „nuvelă”, de exemplu, visează mesteceni (e de fapt singurul lucru prin care se deosebeşte de alţii) şi se angoasează că în Chişinău nu cresc mesteceni, ci „numai plopi, salcâmi, tei şi stejari”. În închipuirea autorului/ naratorului, aceştia ar fi un fel de copaci naţionali româneşti. Trebuie să-l dezamăgesc: toate soiurile acestea de copaci (plopii – în ambele ipostaze: piramidali şi tremurători) cresc şi în regiunea Tambov, în care se născuse eroul. Şi – ca să fiu rău – în Chişinău cresc (totuşi!) mesteceni (încă din timpurile lui Bodiul, „zona mestecenilor” începe de la Prut), în schimb nu cresc stejari. Aşa că Oleg Olegovici se isterizează degeaba.
Prozatorul Octavian Condurache e nemulţumit de tranziţie şi ţine o rubrică în care îşi exprimă nemulţumirile. Starea sa de insatisfacţie se amplifică şi pentru că, spre deosebire de confraţii de breaslă, „care n-au auzit de Wellek şi Werren”, el şi-a făcut studiile filologice în România, „avea o bună pregătire teoretică.” Numai că – spre surprinderea cititorului – nici el (naratorul-fiul, cum ar veni), nici naratorul-tatăl, cel absolut, nu au sesizat că aceste studii în România se datorau tocmai… acestei blestemate tranziţii! Frustrarea definitivă (fatală, pentru că după asta personajul nimereşte sub roţile unui automobil, un suicid sublimat) e provocată de vederea unei foste colege de clasă şi iubite, care iese dintr-un Mercedes (el, personajul, ieşind cu torbele din piaţă, ieşind din apartamentul modest, ieşind din mizeria tranziţiei). Nici tranziţie nu-ţi trebuie, e tragedie! Frustrare banală şi tragedie banală. Secvenţa cu Condurache protagonist, apropo, e cea mai credibilă, cea mai trăită.
Secvenţa Tuşa Frosea e o anecdotă despre o femeie care îşi alimentează emoţiile din telenovelele latinoamericane, fiind preocupată de ele mai mult decât de propria sa viaţă mizerabilă. O situaţie care merita să fie exploatată mai din plin, anume pe linia acestei discrepanţe de percepţie. Şi nu pe cea a „teoriilor narativ-cinematografice.” Nu pe meditaţii şi concluzii. Cadrul acesta, al percepţiei realităţii prin fumul telenovelelor chiar permitea o fantastică schimbare de perspectivă!
Episodul avându-l protagonist pe Saşa Kozak nu e decât o enumerare a aventurilor erotice ale acestui obsedat sexual. Nicio aventură nu aduce nimic în plus, nici măcar atunci când naratorul anunţă, de exemplu, cu oarecare intenţie, că „trebuie spus din capul locului, că Saşa se dădea în vânt după rusoaice” etc…
În alte episoade, personajele apar, se învârt puţin, apoi dispar fără să fi făcut ceva, fără să fi înţeles (noi) ceva de la ele. Aşa sunt două episoade cu un bătrân maniac (am ghicit?), care odată apare într-o curte şi dispare subit, altă dată vine la secţia de paşapoarte şi pleacă fără să aştepte şi… atât; aşa e episodul cu nenea Vova, soţul tuşei Frosea. Poveşti incolore sunt cele cu „businessmanul” Victor Tănas, cu Viorica Ionovna şi cele legate de editura Provincia. Depistăm, în acest ultim episod – cu personaje uşor recognoscibile – câteva bârfe elementare ale Chişinăului, care ne cam lasă perplecşi… Aici romanul chiar eşuează lamentabil…
Criticul Iulian Ciocan scria recent (laudativ) despre un roman al unei colege, strecurând (apropo: din pasa criticului Mihai Cimpoi, pe care Ciocan îl caricaturizează în romanul său ca pe un personaj veşnic cherchelit!), o linguriţă de dohot: există în cartea respectivă „o anumită deficienţă de materie epică.” Ei bine, acolo era vorba de un roman cu multe, poate prea multe dialoguri. Dar dialogul e mult mai eficient, într-o producţie epică, decât descrierile. Or, Tărâmul… reprezintă, pe tot parcursul, o vastă descriere (trădând, fără jenă, minimalismul!). E o amplă prezentare a unui loc, în care abia poate că urmează să se întâmple ceva. Iar ceea ce se întâmplă cu adevărat în roman poate fi cuprins în doar câteva pagini.
“Personaje” şi “naratori”
Romanul lui Iulian Ciocan e o privire dintr-o parte (o privire morocănoasă, nemulţumită!) asupra tranziţiei. Nu-i nici camera de filmat rece-indiferentă a unui narator obiectiv, nici multiplicarea perspectivelor dinspre privirile interioare ale diverselor personaje. Singura perspectivă credibilă aparţine lui Octavian Condurache, dar aici lucrurile sunt limpezi, vorbim despre un alter ego al autorului.
În cazul tuturor portretelor privite „din interior” autorului nostru îi lipseşte acea doză de empatie faţă de personaje, necesară scriitorului. Or, dacă naratorul şi personajul sunt funcţii-cheie în ştiinţa povestirii, trebuie să ştii să inventezi un personaj, să ştii să te bagi în pielea lui, să-i trăieşti destinul. Ori: să inventezi personajul, să-i dai viaţă şi să-l laşi să se dezlănţuie.
Personajele sunt memorabile, dar… cam în măsura în care sunt nişte desene naive, lineare (=“dintr-o singură linie”), schematice, previzibile…, “ilustrând” trăsături şi stări umane la îndemână, cum ai zice: semicerc “convex” – zâmbet; semicerc “concav” – tristeţe etc. Cam aşa se întâmplă când cineva vrea să deseneze ceva expresiv şi exact, dar nu prea are talent: îi ies nişte caricaturi involuntare.
Personajul Saşa Kozak este tipul obsedatului sexual, al libidinosului şi fustangiului. În această ipostază, tranziţia nu îl prea atinge, aşa că s-ar putea să descoperim, la o privire mai atentă, că tocmai el, care a dat titlul romanului, să fie un corp străin (dacă nu punem la socoteală cele două escapade ale sale cu bişniţa, „meserie” esenţială în tranziţie). Pe „vocaţia” lui de bază, personajul e mai degrabă unul împrumutat din romanele lui Alexandru Vakulovski. Fiind un corp străin, acesta îi scapă, deseori, autorului, de sub control.
Într-un moment, aflăm că „îndatorirea de «obiect sexual» [personajul] nu şi-o îndeplinea exemplar”. Saşa – obiect sexual? De unde, până unde? Saşa din romanul nostru (al cititorilor) e ceea ce se cheamă un „subiect” sexual, un actant, „obiecte sexuale” fiind victimele lui. Autorul scrie aşa, nitam-nisam, într-un final de capitol, că eroul nostru „din cauza tranchilizantelor, avea uneori probleme cu erecţia”. Dar personajul din romanul nostru, nu folosea tranchilizante! Este în contradicţie cu firea lui sexual-activă. Autorul insinuează! Pe noi, cititorii fideli ai romanului, nu ne interesează prototipul, care eventual putea să fi fost epileptic, narcoman sau cosmonaut. Ne interesează ceea ce se întâmplă pe teritoriul textului, pe tărâmul lui Saşa Kozac!
Tot aşa, nitam-nisam, acelaşi Saşa Kozak se bagă într-o altă linie de subiect (fenomen, în sine, permisibil) şi-i spune văduvei lui Octavian Condurache că decedatul îi datora nişte bani. De unde? În economia romanului, împrumutul nu a existat, martori îmi sunt toate personajele. Dar, să admitem, mai ales că adevărul economic nu contează, personajul avea dreptul să trişeze. Dar ce s-a întâmplat mai departe? I-a dat Marcela banii revendicaţi? Ce a făcut cu ei Saşa? Dacă nici una, nici alta, care era necesitatea acestui „episod financiar-bancar”? Vocaţia de cămătar a personajului lipseşte totalmente în roman, ca şi banii pe care i-ar fi împrumutat altora. Iar consumarea bomboanelor trilaleu e cu siguranţă bucuria altui personaj decât a protagonistului „nuvelei” (cu atât mai puţin, a unui „cămătar”).
În roman apar, fără explicaţii, fără necesitate, personaje din mintea autorului, ori din romanul anterior. Într-un loc, Saşa Kozak rămâne singur şi, ca să-i accentueze starea (probabil), autorul adăugă că “se destrămă şi gaşca.” Dar personajul nu a avut gaşcă! În roman, cel puţin, a fost un lup singuratic, adică, un fel de iepure sexual singuratic… Şi, în felul lui, era memorabil anume aşa.
Tuşa Frosea a făcut carieră internaţională. Datorită traducerii, această nuvelă a cunoscut lumea. Este un tablou limpede şi bine ştiut: sărmanele femei din epoca sovietică târzie şi cea imediat postsovietică au trăit o consolare cu telenovelele latinoamericane. Dar mă opresc doar la aspectul scriptural al romanului, la regulile decretate de autor. Dacă fiecare episod este lumea privită cu ochii respectivului personaj, inclusiv, descris cu limbajul lui („bâcii” şi „gagicele” „îmbălate” şi „regulate”, în episodul Saşa Kozac etc…), atunci şi în acest episod limbajul este (ar trebui să fie) din arsenalul tuşei…
Mă descumpăneşte însă explicaţia/ argumentarea tuşei Frosea privind preferinţa ei pentru filmele latinoamericane. Iată argumentele (fiţi atenţi la terminologia tuşei): „muzica mai exuberantă, vegetaţia mai luxuriantă, atmosfera mai dramatică, întâmplările mai autentice (sic!) iar relaţiile dintre personaje mai complicate.”(!) Chiar aşa? Dar nu ne oprim aici: „Ulterior, la aceste trăsături distinctive se vor adăuga suspansul mai lung (?) şi finalul mereu amânat şi mai imprevizibil.” Nu înţeleg: gândeşte tuşa Frosea, ori scrie Iulian Ciocan? E vorba de filmele latinoamericane, ori de o teorie narativă abstractă, din vreun manual vetust? Mă gândesc acum cel puţin la atmosfera „mai dramatică”, întâmplările „mai autentice” şi relaţiile dintre personaje „mai complicate”. Chiar se referă la telenovelele latinoamericane?
Dacă mergem pe ideea împrumutată din sistemul teatral al lui Stanislavski (în două etape: a) Eu în condiţiile date…, apoi: b) Personajul X în condiţiile date…), atunci autorul a ajuns departe doar la primul exerciţiu. Adică: ce aş face eu, Iulian Ciocan, alias Octavian Condurache, dacă aş fi Mătuşa Frosea, dacă aş fi Oleg Olegovici Liulin ş.a.m.d. Arta adevărată însă începe cu etapa a doua, care nu se limitează la o travestire de suprafaţă.
Unele personaje sunt uşor recognoscibile şi ele (persoanele din viaţă) chiar sunt pitoreşti. Ele chiar pot deveni protagonişti pentru nişte personaje într-un text literar. Dar acestea sunt infinit mai interesante decât schemele rigide pe care le propune I.C. în textul său, în loc de nişte personaje originale, cu individualitate aproape artistică, surprinzătoare şi memorabile.
Exerciţii lingvistice şi stilistice sau Ciocan şi fraza
Schematismul romanului este total, autorul trăgând cizma naraţiunii pe calapodul preexistent. Acelaşi lucru, am văzut, se produce cu personajele, un fel de “tipaje” abstracte, ca nişte păpuşi gonflabile (generalizate). Dar acelaşi lucru, vom vedea mai jos, se întâmplă în cazul limbajului, alcătuit din bucăţile second hand ale unor semipreparate, locuri comune, congelate în sertarul respectiv. Grosso modo, avem aici un amestec, uneori stratificat, alteori aglomerat, de limbaj neutru, limbaj suburban, limbaj ironic si limbaj publicistic (“de stânga”).
Romanul este asamblat în proporţie de 90 la sută din expresii de-a gata. Mă refer aici la expresiile frazeologice propriu-zise, la locuţiuni şi la sintagme curente în limbajul de lemn (fie slangul suburban, “limbajul cartierului”, fie limbajul de lemn de tip jurnalistic). Tocmai de aceea dispar nuanţele, tocmai de aceea autorul se confundă cu toate personajele. Un simplu exemplu emblematic: un paratext evident, aparţinând autorului, nu naratorului (dedicaţia de pe reversul foii de titlu) spune: “Pentru Lucia, care s-a săturat de scrisul meu ca de mere pădureţe”. La pagina 21, deja personajul (!) “ se săturase ca de mere pădureţe de ziaristică.”
La pagina 13, Oleg Olegovici, este atacat de nişte vlăjgani (apropo, pe 15 rânduri de text aceştia sunt numiţi de tocmai 4 ori nu altfel decât vlăjgani, plus o dată voinici şi o dată zdrahoni). Într-un moment, unuia dintre ei “un rictus îi apăru în colţul gurii.” Peste opt pagini, “acţionează” un alt personaj (un cu totul alt personaj!) Octavian Condurache, un intelectual cum ar veni… care privi amărât-ironic spre soţie şi… (Bingo! Aţi ghicit!) “un rictus îi răsări în colţul gurii”. E posibil un roman alcătuit din clişee repetabile? Bineînţeles. Cu condiţia că e o parodie sau că personajul este un handicapat lingvistic, de exemplu, un tip dintr-un mediu marginalizat sau declasat. Or, aici, e altceva.
Prima frază la îndemână e folosită peste tot ca cea mai reuşită. Într-un loc, soţia începu să-l zgâlţâie pe erou, în somn, “pe nepusă masă” (sic!). Într-un alt loc (cu totul altul!) la pagina 43, “pe nepusă masă, începu să zbiere şi fiul.”. Citim mai departe şi constatăm că expresia continuă “să îmbogăţească stilistic” textul. Un bibliotecar libidinos, “intra în vorbă cu cititoarele nurlii… pe nepusă masă”. La pagina 76, eroul are o relaţie de durată şi “fata îi propuse, pe nepusă masă, să se unească prin căsătorie”. Nu mai zic că în toate cazurile enumerate expresia se lipeşte cam ca nuca de perete, ci doar că o altă expresie pentru “brusc, pe neaşteptate” autorul nu are.
Ziceam că romanul e cusut-cârpit din expresii de-a gata, un fel de semipreparate culinare bine îngheţate-rigidizate, aruncate în acest castron încăpător, subînţeles ca un ceaun al tranziţiei. Trebuie să explic cumva pericolul acestei utilizări mecanice, “la nimereală”, a expresiilor. Autorul nu pare să stăpânească exerciţiul denominativ. El nu poate individualiza lucrurile, fenomenele, faptele. Obiectele şi evenimentele (sic!) descrise în roman sunt înjghebate din expresii şi sintagme generale. Parodiştii persiflează pe seama acestor formule. Postmoderniştii citează cu bună ştiinţă, etalând citatul ca unul “de împrumut”. Aici, însă, avem de a face cu o penurie expresiv-denominativă, topită într-o aglomerare sufocantă de stufozităţi parastilistice! Singura speranţă e că, la traducerea în alte limbi, aceste fenomene pot să dispară.
Nu e vorba de folosirea abundentă a “tezaurului frazeologic” al limbii, ci de folosirea leneşă, fără discernământ, a acestuia. Mai întâi: unele şi aceleaşi expresii sunt puse în gura şi mintea diferitelor personaje şi diferiţilor naratori. Dar să nu uit, chiar exemplul din prima pagină: Oleg Olegovici Liulin va învăţa – abia la pagina 12! – câteva cuvinte disparate în română, dar prima lui vociferare, din mijlocul primei pagini a romanului era deja, inexplicabil, o înjurătură românească: “Paştele mamei voastre!”… Stranie, chiar foarte stranie înjurătură, mai ales că personajele, pe parcurs, înjură simplu, ruseşte, fără măcar să li se traducă (n-ar fi fost deloc rău!) cititorilor perlele respective la subsol. Dar mai gravă mi se pare folosirea foarte aproximativă, a lehamite, a cuvintelor, a expresiilor şi locuţiunilor. Într-un loc, personajului “i se strânse inima: nu cumva îşi frecase norocul?” Ce-o mai fi însemnând şi asta? Ştiu ce înseamnă a freca bila, dar nu e nici pe aproape.
Având o mai veche polemică (semidiscretă) DESPRE STIL cu protagonistul, trebuie să constat spre stupefacţia acestuia: toată cartea lui e abundent marcată stilistic, dar cu folosirea aceloraşi mijloace suprasolicitate! E plină de gunoi stilistic. Nu există aici un stil neutru, care ar “înnobila minimalist” textul. Să zicem că ni se dă următoarea realitate literară: “În holul strâmt, semiobscur, neaerisit de multă vreme […] o femeie l-a întrebat dacă a venit să-şi facă paşaport.” Iulian Ciocan face din ea, numaidecât, o monstruozitate stilistică: “De cum bătrânul intră în holul strâmt, semiobscur al Serviciului de Evidenţă a Populaţiei, în aerul căruia plutea un miros rânced (chiar aşa? – mvc), i se proţăpi în faţă o femeie nemulţumită, robustă, îmbrăcată într-un costum de sport ponosit, care-l întrebă (costumul? – mvc) dacă venise să-şi facă paşaport.” Mă gândesc acum cât de simplu ar fi să parodiezi stilul stufos-bolovănos al lui I.C.
Textul e plin de greşeli elementare: personajul se mişca prin cameră “târşindu-şi” (?!) cipicii; “aragaz” (în Chişinău?); “nu mai prididea cu treaba” (?); “au pus ceainicul pe foc” (poate: la foc? Pe foc se pun lemnele!) etc. Mi se pare că naratorul are nişte probleme (lingvistice) cu “juisarea” (care nu e sinonim perfect cu “ejacularea”, pe care o înlocuieşte, intermitent): “îi provocă […] frustrarea (!) juisării(!) precoce(!)”; “juisând într-un vagin călduţ”; “l-a rugat să-i juiseze pe faţa buboasă”(sic!) ş.a.m.d. Întrebare, din curiozitate: cum ar veni 33 metri pătraţi (p.16)?
Exemple banale de penurie lexicală: personajul visează “un pâlc de mesteceni”, ceva mai jos întrezărea ceva în spatele “pâlcului” de arbori, iar când peste câteva pagini visul revine, personajul reuşi să se apropie iar de “pâlcul de mesteceni.” Exemplele “se reţin” pentru că orice cuvânt marcat stilistic este chemat, de regulă, de un context precis. Ele sunt, cum s-ar spune, pentru crearea diferenţei, nu pentru unificare autonivelantă. Pentru a descrie diferite personaje, autorului îi este suficient un singur cuvânt: stafidit. La pag. 18: “o ţărancă stafidită”; la pag. 42 – “câteva băbuţe stafidite”; la pag. 108: “mutrele stafidite”… etc. (măcar o dată să fi fost şi o faţă smochinită). Fetele sunt, în general, “gagice” şi sunt, aproape toate, “nurlii”.
Un alineat aparte îl merită cuvintele, mai ales, adjectivele şi adverbele, pretenţioase (şi, în unele cazuri, inutile, aproape pleonastice). Astfel, speranţele nu sunt, simplu, distruse ori sparte, ci “aneantizate”. Oximoronic, rutina este (pe deasupra, cum ar veni) “scârboasă”. Impertinenţa este “năucitoare”. Cineva este decepţionat(ă), numaidecât, “profund”. Dorind s-o seducă pe o domnişoară, un personaj “a îmbătat-o cu bună ştiinţă”.
Trebuie să spun însă că undeva, după prima jumătate a cărţii, de fapt, de pe la pagina 70, povestirea începe să curgă mai liber, mai puţin forţat. Se crează impresia că autorul s-a săturat să chinuie fraza, s-o bage într-un pat al lui Procust şi, lehămetit, o lasă în pace, preocupându-se doar de naraţiune. Şi fraza curge! Viu! Fie şi fără pretenţii de originalitate.
O inconsecvenţă: pe copertă e Tărâmul lui Saşa Kozak, pe foaia de titlu e Tărîmul…, în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale – iar Tărâmul, pe ultima copertă – din nou cu Î din I. Regretabilă (pentru o “carte de citit”, nu una de consultat rareori) e condiţia poligrafică a cărţii: tipar infect, parcă tras la un xerocopiator defectat; foile zboară la prima desfacere a volumului…
Am auzit un fel de polemici cuminţi despre registrul stilistic al textului. Cineva era convins că e unul sumbru. Altcineva băga mâna în foc că e „plin de umor”, încă de la primele pagini. Dar „umorul” cărţii lui Iulian Ciocan e cumva specific. E umorul unui scriitor care nu râde şi nu zâmbeşte! Nu e nici umor negru în această naraţiune greu de definit, nici nu e un roman gotic… Hai să-i zicem: umor sumbru sau umor crispat.
Realitatea, en-gros
Calea artistică a lui I.C. e pavată cu tânguiri, e drumul de la lamentaţiile “cu amănuntul”, la un serial de pamflete cu pretenţie de roman satiric. Dar realismul este prin definiţie critic şi satiric, nu trebuie să forţezi nota. Minimalismul e literatura cititorului informat. Unii comentatori ai romanului au spus că e o secvenţă bine surprinsă a vieţii noastre… O fi. Dar pentru cititorul de romane, care nu are nimic cu această realitate, cu acest timp, sau care nu se regăseşte în niciun fel în aceste “realităţi”, e nevoie de o naraţiune obişnuită… iar tabloul epocii cititorul îl va deduce doar dacă va fi captivat de scriitură.
Ziceam mai sus că autorul are o bună foaie de parcurs. Că el îşi propune să reprezinte o realitate văzută din tot atâtea perspective câte personaje are cartea. Dar, din păcate, cum se mai întâmplă, intenţionalitatea autorului nu se reflectă în intenţionalitatea (autonomă) textului. Perspectiva se schimbă doar formal, pe hârtie, dar în esenţă rămâne aceeaşi: tânguirea. De-ar înţelege autorul şi personajele lui că tranziţia nu e numai o stare normală, ci şi una perpetuă în istoria umanităţii (cu excepţia stagnării sau încremenirii în obscurantism)… Noi nu am stat pe loc, ci ne-am mişcat în cu totul altă direcţie! Abia de vom putea reveni în punctual iniţial şi abia apoi vom alerga să recuperăm. Trăiască tranziţia!
Intenţia de a vedea fiecare secvenţă de viaţă cu ochii protagonistului episodului respectiv este bună. Dar prea adesea autorului îi place să urce în avionul naratorului omniscient. Iar un optimist bine informat este, după cum ştim, un pesimist irecuperabil. În general, toţi sunt nişte mizantropi în acest roman. Tocmai de aceea perspectivele nu se schimbă: toţi fără excepţie văd lumea în aceleaşi lumini sumbre, apocaliptice… Dacă autorul contura mai întâi un personaj (un singur personaj!) mizantrop, ursuz, plângăreţ, dezgustat de toate etc… atunci toată coloristica aceasta căpăta cumva contururi artistice. Aşa însă se pare că peste tot este autorul cu senzaţiile lui, iar hainele personajelor pe care le îmbracă acesta sunt butaforice.
Am putea face o colecţie de cuvinte care îl îngrozesc pe autor şi pe naratorii săi. Ele nu sunt, cum s-ar părea, cuvinte de atmosferă, ci sunt cuvinte de groază, de atitudine a autorului faţă de această lume jegoasă: personajul primei nuvele înghiţea, în alineatul doi al cărţii “nişte pastile greţoase” (pentru durerile de măsele? Hm…). În acelaşi alineat apar cipicii săi “jegoşi”, un morman de vase “murdare” la bucătărie. În curte întâlnim nişte maidanezi “flocoşi” şi, bineînţeles, aşa, la general: “mizeria din curte”. Într-un mijloc de nuvelă personajul îşi va dezgoli “dantura stricată”, iar în aer, până atunci, într-o uşoară contradicţie de termeni, “plutea mirosul stătut” (expresia e perfect valabilă şi pentru realitatea povestită în nuvela de la pagina 11, dar şi pentru o altă realitate, de la pagina 31, unde – la fel, oximironic! – “plutea mereu mirosul stătut.”)… Costumul personajului (de la p.17) este, bineînţeles, “ciuruit de molii” (am uitat să vă previn că autorul nu se osteneşte cu nuanţele: totu-i văzut în ipostazele absolute, paroxistice).
În a doua nuvelă, personajul (altul!) îmbracă un costum decolorat, în curte întâlneşte “un câine vagabond, miţos, murdar.” Drumul către piaţă este acoperit de “chiştoace, ambalaje şi flegme.” Personajul este revoltat la culme de cei care “scuipă întruna pe trotuar”; dimineţile el şi fiul “slalomau dezgustaţi printre expectoraţiile dubioase (sic!)…” “Creaturile resemnate” care îşi vând marfa nu sunt nişte zâne nici ele: “o ţărancă stafidită” (spuneam eu să nu căutaţi expresii nuanţate sau originale!) sau o femeie “masivă, lălâie”. “Un praf înecăcios” se depune pe producte; tejghelele sunt bineînţeles “şubrede, nevopsite de ani de zile” etc.
Personajul celei de a treia nuvele e plopul, dar să nu credeţi că el nu vede mizeria din jur! Locatarii îi aruncau, „seara, pe furiş, pungi cu gunoaie şi resturi de mâncare lângă tulpină”, din acestea „se scurgea, după ploi, un lichid puturos care îi otrăvea rădăcinile”. Era vremea săculeţelor aruncate alandala, vesteşte, apocaliptic, autorul, pungile agăţându-se de crengile plopului, „transformându-l într-o sperietoare multicoloră, grotescă.”
Cumplita revoltă a autorului (nu mai cred deja că e a naratorului) faţă de jegoasa realitate se dezlănţuie în toată splendoarea ei la pagina 100: „În curtea căminului, bătea covoarele cu furie o gospodină defeminizată. Muierea avea un halat de baie (?) decolorat şi-şi lua avânt înainte să lovească preşurile roase de molii, care împrăştiau un praf înecăcios. Sus, pe o sfoară întinsă de la balustrada unui balcon până la creanga unui plop bătrân, atârnau, fâlfâind în bătaia vântului, chiloţi, pantaloni, sutiene, maiouri, şosete de toate culorile (până şi acest amănunt îl enervează pe autor-narator: „de toate culorile”! Nici un principiu estetic ordonator!). Câţiva copii denaturaţi jucau fotbal, ţipând, înjurând, luându-se la ceartă. Pe post de poartă era o pubelă murdară, fisurată, din care se scurgea un lichid rău mirositor. Uneori mingea ateriza în băltoaca puturoasă (fu!- mvc), mânjindu-i bine pe fotbaliştii întărâtaţi. În aripa din dreapta a căminului cenuşiu, sluţit de anexe disproporţionat de mari, era un minimarket. Acolo îşi stropeau măseaua bărbaţii bădărănoşi, care nu plecaseră încă în Rusia sau Italia” (pe toate le ştie eroina! Păcat!).
Tabloul oribil continuă cu descrierea interiorului, unde mai apar, într-o sintagmă de grup deja, „gospodinele defiminizate”(o sintagmă familiară, în corpul cărţii): „Pe coridor plutea un miros înţepător de borş-urină-clor. În bucătăria comună, plină cu aburi, o altă gospodină cu şorţ unsuros fierbea cartofi la aragazul cu două arzătoare […] De-a lungul coridorului, coşurile de gunoi şi cipicii terfeliţi din faţa uşilor alcătuiau un şir nesfârşit.” Eroina, Marcela (cu ochii ei privim tabloul) se revoltă că oamenii aceştia trăiesc „într-un grajd”, nedumerind oarecum cititorul: în nicio altă parte, în roman, nu avem un altfel de anturaj.
Suprasaturarea asta de greţoşenii comentate are un efect invers decât cel scontat. Nu mai vezi mizeria. Vezi peste tot doar faţa crispată a autorului, fie şi travestit în hainele personajelor-naratori (cum ar veni), la vederea mizeriei. Cât de multă culoare (sau, hai să-i spunem, eficienţă autenticistă) ar fi obţinut aceste pagini, dacă ar fi fost surprinse cu camera detaşată şi rece, a unui narator minimalist, sau cu camerele personalizate ale diferitelor personaje-naratori! Apocalipsa propriu-zisă nici nu e descrisă, cât e anunţată, direct, ca prin decret: „Şi veniră anii 90, anii dezmăţului interminabil şi ai multor destine distruse. Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, începu domnia haosului…” etc. Detaliile deja sunt inutile, odată ce concluziile sunt ca şi cum făcute.
Nikolai Vasilievici Gogol a fost un aristocrat al culturii. Nu era deloc încântat de realităţile Rusiei contemporane lui. Dar citiţi descrierea (pe câteva pagini!) a curţii şi casei lui Pliuşkin, un (parodic) „paradis în destrămare”, sau încă şi mai bine – citiţi băltoaca din centrul Mirgorodului (redată minimalist, într-o singură frază, ori, cum ar fi zis Jenet, citat de Ciocan: într-o singură interjecţie sublimată!) ca să vă închipuiţi foarte clar că o mizerie poate fi convingătoare şi atunci când e descrisă artistic, nu numai când e privită cu silă (publicistic, cum ar veni). Or, ca să fac o precizare, Gogol nu a scris idile, ci satire veritabile, căci era scriitor. Ca şi verişorii Ilf şi Petrov, ca şi Veniamin (nu Victor!) Erofeev. Ca şi Pelevin ori Sorokin. Ca şi Palahniuk, la urma urmei.
Nu am adus exemple de bună curgere a textului… din A. Vakulovski, Ştefan Baştovoi (Baştovoi Întâiul, nu părintele Savatie), sau D. Crudu. Pentru că data trecută, trimiterea la un coleg de generaţie, Dan Lungu, a provocat scandal… intergeneraţionist.
Toate aceste neglijenţe la nivelul structurii, al perspectivelor naratologice şi ale limbajului s-ar numi, împreună, impurităţi narative. Înţeleg că englezii au o tradiţie de sute de ani de îngrijire a gazoanelor (inclusiv, a celor literare) şi că noi nu avem experienţă, dar …
Post scriptum
In extremis, dincolo de roman, autorul plasează câteva texte „din jurnalul lui Octavian Condurache”. Procedeul nu e nou, l-a utilizat nu numai Herman Hesse în Jocul cu mărgelele de sticlă (cum vă place asocierea?), ci şi, recent, Sandu Vakulovski, în ultimul său roman. Dar fiindcă în cartea lui Iulian Ciocan sunt mai multe personaje (şi chiar personaje-naratori indirecţi), iar această addenda nu cuprinde (de exemplu) nici filmografia telespectatorului Tuşa Frosea, nici agenda colecţionarului de victime sexuale Saşa Kozak, nici, să zicem, lista bucatelor preferate ale lui O.O. Liulin (căruia, in-cre-di-bil!, îi plăceau mestecenii, dar şi mămăliga cu brânză de oi!)… postscriptumul care include – doar! – jurnalul unui singur personaj ne dă de bănuit.
Una e că aceste texte sunt extrase din rubrica Realitatea cu amănuntul a lui Iulian Ciocan (!), alta, deductivă: întreaga carte e construită pe scurtele texte de la Europa Liberă, extinse cât le-a ţinut cureaua (unele – lărgite până dincolo de…), a treia: nu trebuie să căutăm perspective narative diferite acolo unde ele nici nu pot să existe: peste tot e privirea încrâncenată, nemulţumită, a lui Iulian Ciocan (un alter ego al lui Octavian Condurache, deghizat uneori – şi cam cu urechile afară – şi în alte personaje). Cărui soarta i-a dat să scrie o rubrică la REL, un fel de lamentabiloidală Cântare a interminabilei tranziţii basarabene, iar apoi – să-şi extindă tânguirile într-un fel de roman.
Aş vrea să scriu şi eu, cu această ocazie, aici, in extremis, câteva cuvinte despre tânguirea naţională numită Realitatea cu amănuntul. Strategia acestor texte e de o consecvenţă incredibilă: orice tablou al „realităţii” ar surprinde ochiul jurnalistului, secvenţa se transformă într-un tablou apocaliptic, într-un impas irezolvabil, într-o jale cosmică. Un fel de Alecu Russo, pe invers. Nu mă opresc însă decât pentru a face o observaţie. Textele acestea (tablouri care se produc cam întotdeauna pe traseul „de acasă – la serviciu” al autorului, adică, fie în raionul străzii Sarmizegetusa, fie la intersecţia Ştefan cel Mare – Vlaicu Pârcălab), foarte asemănătoare cu rubricile de critică socială de la ziarele raionale, nu ajută nimănui, la nimic. Dar ele sunt de un real folos unui om: autorului acestor lamentări. Tranziţia pe care o blestemă – sincer! – autorul, este, de fapt, cea care îl hrăneşte. De ce ar fi crispat?
În fine, nu aş vrea şi nu ar trebui să-i reproşez ceva autorului, un scriitor format. Ca în situaţia cu pianistul, eu zic să fim înţelegători: el cântă cum poate. Iar dacă şansa de a scoate dividende literare din mizeria noastră (o vână de aur, după mine) solicită, aşa cum ziceam altă dată, un Ismail Kadare basarabean, iar pe Kadare al nostru îl cheamă Iulian Ciocan, asta e! |
