 |
Irina NECHIT
Fetele Nikas pe corabia lui Ulise
Romanul Fetele Nikas în lumina zilei, mare şi albă de Monica Săvulescu Voudouri (Editura Tracus Arte, 2011) se încheie cu un anunţ despre naşterea, în decembrie 2010, a unei fetiţe pe nume Dumitra, Romana. Eveniment cu-atât mai semnificativ, cu cât sute de femei şi bărbaţi au trebuit, mai bine de un secol, să urmărească tremurând de frică zvârcolirile istoriei, frisoanele unei geopolitici mereu în schimbare, aceşti bărbaţi şi femei, deşi aparţin diferitelor neamuri, popoare şi rase, au trebuit să se întâlnească, să se îndrăgostească sau să se urască, dar în primul rând să supravieţuiască, pentru a face posibilă apariţia pe lume a încă unei copile în şirul fetelor Nikas, purtătoare ale unor legende şi ale unor amintiri reale din care s-a format identitatea lor. Nu e o identitate strict naţională şi nici doar feminină, ci umană, transfrontalieră, cu pronunţate trăsături balcanice, mediteraneene, şi cu… un parfum bizantin irezistibil.
Ce călătorie lungă trebuie să faci pentru a reuşi să te naşti – acesta e gândul ce-l vizitează pe cititor în timp ce lecturează romanul. Scenele acestuia se derulează cu viteză cinematografică, într-o manieră care aminteşte de cea intertextualistă, dar păstrând aparenţele unei naraţiuni tradiţionaliste, cu popasuri în cele mai diverse locaţii de pe planetă: la Atena, Amsterdam Bruxelles, Zurich, Havana, Addis Abeba, Alexandria, New York, precum şi în Transilvania, Bărăgan, pe Dunăre, pe Ialomiţa, pe Dâmboviţa, la Bucureşti, Galaţi, Braşov, la Olteniţa, Urziceni, Crasna, Glina, fiind evocate şi amintiri din Smyrna, Stalingrad, Pind, Epir şi chiar din Basarabia (da, veţi da şi de cuvântul „Basarabia” la pagina 290: „Eram în aceeaşi sală cu nemţii în cantina ofiţerească. Ofiţerul de la informaţii ne-a şoptit despre decretul regelui... Noi am decis să ne pierdem urma. Altfel ne împuşcau de la câţiva metri. A început marea retragere. Am lăsat totul pe un aerodrom din Basarabia”.).
Fetele Nikas, din câteva generaţii înlănţuite de greci emigraţi în România, în vremuri de restrişte, înrudiţi cu băştinaşi români, aveau nume pitoreşti: Dafni sau Dafinka, Sevasta ori Sevastiţa, Marika, Gheorghia, Tatiana Anuţa, zisă Talimuţa, Daria, Ioanna sau, în greceşte, Giannoula. Dar cum arătau aceste fabuloase personaje feminine? Autoarea, o portretistă inspirată, ni le prezintă pe toate, ca în nişte fotografii de epocă. Să ne oprim însă la înfăţişarea uneia dintre ele, Dafinka, mamă a 12 băieţi şi a unei singure fiice. Aşadar, Dafinka „făcea toată ziua tiropite şi copii. Cel de-al treisprezecelea, fata, îi semăna de parcă ar fi tras-o la şapirograf. Ochii imenşi, verzi. Fruntea înaltă şi albă. Părul negru şi ondulat. Şi mai ales privirea aceea largă, irizată, care cuprindea totul fără a se fixa pe nimic, privire care venea de dincolo parcă, şi trecea către dincolo. Şi care îi dădea un aer de înstrăinată în lumea lui Dumnezeu”. Înalte, zvelte, puternice, cu aspect statuar, Fetele Nikas erau totodată visătoare, melancolice, „cu capul în nori”. Hotărâte să lupte pentru viaţa copiilor lor, obişnuite cu munca, ştiau să preţuiască bunurile pământeşti, dar mereu pândeau să apară la orizont catargul unei nave imaginare care să le ducă în larg, oferindu-le libertatea absolută. Pe mine Fetele Nikas m-au fascinat anume prin această îmbinare de vitalism şi visare, de ataşament pentru realul imediat şi de vocaţie a metafizicului. Dar să nu uit să vă spun: cuvântul grecesc „tiropite” înseamnă „plăcinte”. Iar în zestrea Fetelor Nikas se afla o broderie deosebită, cusută cu mărgele colorate şi având inscripţia „Kai avto tha perasei” („Totul va trece”), broderii cu o astfel de inscripţie existând şi azi în casele ţăranilor din satele greceşti.
Cea mai tânără dintre Fetele Nikas, de fapt, un prunc de câteva luni în momentul apariţiei cărţii (vârsta copilei va fi de-acum încolo egală cu vârsta romanului), Dumitra, Romana , s-a născut în Africa, unde părinţii ei greci şi-au găsit de lucru, însă nu se va simţi ruptă definitiv de pământul strămoşilor săi, pentru că informaţia identitară, moştenirea genetică, spirituală şi sufletească se transmite din generaţie în generaţie, iar bunica ei, Daria, sociolog european, a ţinut să povestească în paginile unei cărţi peripeţiile familiei Nikas, în frunte cu Filipos „Pipinku” Nikas, şeful clanului.
Conştientă că „poartă povara unei saga”, Daria, născută în România, îşi asumă rolul unui Ulise vrăjit de tărâmuri necunoscute, curajos explorator al unor ţări îndepărtate, atras de imensitatea mărilor care se confundă cu cerurile, dar având un scop clar în faţa sa, acela de a se întoarce în Ithaka. Nu întâmplător Daria păstrează într-o veche poşetă o foaie de hârtie ferfeniţată pe care scrie: „Când pentru Ithaka te vei porni pe cale, doreşte-ţi ca drumul să-ţi fie lung”... „Şe de-acum bătrân, să acostezi în insulă, bogat doar prin ceea ce-ai câştigat pe drum”.
Fireşte, călătoria nu e uşoară, personajele acestei saga au de traversat perioade cruciale, au de trecut prin războaie şi revoluţii, prin drame nu doar globale, ci şi personale, dar fiecare dintre ele are un înger păzitor care îl ajută să-şi transmită povestea urmaşilor şi, chiar dacă moartea îl răpeşte în tinereţe, izbuteşte să ducă făclia vieţii mai departe. Credinţa e o prezenţă vie în acest spaţiu care păstrează amintirea măreţului Bizanţ. Iar în romanul Monicăi Săvulescu Voudouri, construit pe un filon epic spectaculos, regăsim poezia şi misterul unui continent care şi-a găsit de atâtea ori salvarea în valorile culturii şi ale civilizaţiei creştine: „România i se părea lui Dimitris o ţară care, ca şi Grecia, era marcată până-n străfunduri de vechiul Bizanţ. Exista o muzică-n aer. Un cântec tărăgănat. Ca o litanie. Pe care el o percepea ca sunet de fond oricând şi oriunde. Ziua. Şi noaptea. Şi vara. Şi iarna. O măsură care se repeta fără încetare. Un a-a-a-a... Pe soare. Pe vânt. La oraş. Şi la ţară. A blândeţe. Şi-a uitare de sine. Clopotul de la câte-o biserică le ridica din adâncuri. Le răspândea. Dar ele existau undeva primordial. Le conţinea iarba. Lumina. Şi întunericul. Florile. Cerul.”
Romanul se citeşte dintr-o respiraţie pentru că nu avem de învins dificultăţile unei scriituri sofisticate, incifrate sau „mecaniciste”. Dimpotrivă, autoarea alege, din diversitatea tehnicilor narative, pe acelea care asigură limpezimea discursului, emotivitatea lui, curgerea lui naturală. Stilul de cronică se întâlneşte cu pasaje eseistice, cu observaţii socio-psihologice, cu extensii poetice ale unui text în care ficţiunea amplifică senzaţia de veridicitate a mărturisirilor. Faptul că autoarea foloseşte elemente autobiografice sporeşte credibilitatea unor situaţii aparent neverosimile. De exemplu, în roman asistăm la îndrăgostiri fulgerătoare ale Fetelor Nikas, cerute în căsătorie în stradă de către tineri întâlniţi în zile providenţiale, iar scenele acestea, surprinzătoare, halucinante, sunt atât de convingătoare, încât credem în adevărul pe care îl conţin şi le dăm dreptate eroilor mitologiei greceşti, supuşi destinului.
Daria, personajul principal al romanului, e prima dintre Fetele Nikas ce depăşeşte constrângerile vieţii patriarhale, pentru ea creşterea copiilor, menajul, gospodăria, bucătăria, pregătirea dulceţurilor (servite pe tavă, neapărat cu un pahar cu apă) nu sunt singurele preocupări, tânăra femeie interesându-se şi de politică, făcând multe lecturi, urmând o facultate, scriind articole, afirmându-se în presa românească. O performanţă a ei este fuga de regimul Ceauşescu, emigrarea în Olanda şi integrarea în societatea europeană, ea ajungând să lucreze într-un grup internaţional de sociologi (cu centrul la Amsterdam) care elaborează studii despre migraţie în lume. Din grupul de cercetători, condus de negrul Wilfred, mai făceau parte olandezul Henk, surinamezul Marchall, Maria latinoamericanca, Dolce egipteanca, şi Ilona ţiganca. Privindu-i îngândurată, Daria se întreba: „De ce umblau neliniştiţi de colo colo, încărcându-se cu durerile lumii?”. Iar ei îşi camuflau tristeţea cu fraze savante: „Daria e mai bogată decât noi cu o dictatură. Noi am trăit dictaturi de dreapta. Şi ne-am opus lor. Ea a trecut printr-o dictatură de stânga”. Grupul lor a editat lucrări despre sărăcia ţărilor subdezvoltate, despre războaie şi migraţie, dar guvernele nu au ţinut cont de concluziile apocaliptice ale oamenilor de ştiinţă. Tot căutând o soluţie, aproape de bătrâneţe, Daria se pare că a găsit răspunsul: „Să scriem cărţi...” şi... „Să naştem copii”.
Astfel, scrisul apare în romanul Monicăi Săvulescu Voudouri nu doar ca mijloc de a relata întâmplări, de a descrie o călătorie în timp şi spaţiu, ci şi ca sursă de viaţă. Având acest dar, al scrisului, eroina se apropie de inexprimabil, captându-l în cuvinte: „A doua zi dimineaţa, când a deschis ochii, a văzut marea. Argintie în razele dimineţii. Apoi, de safir. Încremenită. Legată cu cerul la orizont. Spulberând prin imensitatea ei orice limite. O deschidere dureroasă. A cărei măreţie îţi provoca un zvâcnet în plexul solar. Ore întregi autobuzul a coborât spre sud pe o şosea care pe o parte era deschisă spre mare. De cealaltă parte era străjuită de munţii înalţi şi dramatici ai Greciei. Palmieri pe o parte. Rocă roşie, stratificată de-a lungul mileniilor, de cealaltă. Chiparoşi spre vârf. Lumina zilei era mare şi albă. La câteva sute de metri, pe mare, se desenau siluetele unor corăbii. Păreau nemişcate. Într-o pace eternă. Până la orizont peste lume se instalase o linişte cosmică”.
Vizualizarea unor privelişti mirobolante, dar şi a unor scene casnice sau a unor conflagraţii sângeroase e un atú al autoarei, care deţine şi instrumentele necesare pentru a crea personaje extrem de vii, ce ne rămân în memorie ca nişte oameni reali, nu ca figuri literare. Parcă îi auzim cântând pe flăcăii greci care-au luat drumul pribegiei: „Scoală măicuţă şi frământă, pentru drum pâine curată, pune în locul drojdiei suspinele tale, pune lacrimi în loc de apă”. După ce am citit romanul, ne sună cumva mai familiar cuvinte greceşti primordiale precum „s-agapo” („te iubesc”), „kalimera” („bună ziua”), „patrida” („patrie”), „koritsaki” („fetiţă”) sau „galazios” („albastru”). „Fetele Nikas în lumina zilei, mare şi albă” e romanul acestei veri pentru mine. Şi, poate, aşa cum a prezis prozatorul Ioan Groşan într-o cronică din revista „Luceafărul”, acest roman „va fi, desigur, în atenţia juriilor literare pe 2011”.
|
