 |
Vlad ZBÂRCIOG
O nouă dimensiune a gândirii poetice
Ar trebui să menţionăm de la bun început că Ion Mureşan este considerat unanim unul dintre poeţii de primă mărime ai literaturii româneşti actuale. Alături de colegii optzecişti, domnia sa a deschis noi orizonturi de gândire poetică, a favorizat comunicarea dintre „vizibil şi invizibil”, a mers către „cealaltă faţă a vieţii”, spre transcendenţă, dar şi spre zonele cele mai sensibile ale fiinţei umane, spre „perspectiva deschisă de estetica fenomenologică asupra receptării lumii poetice”, cum susţine într-un eseu Florin Caragiu. Tot acest critic aminteşte faptul că, spre deosebire de estetica lui Benedetto Croce în care se vorbeşte despre „sentimentul trăit ca imagine, despre o realizare a intuiţiei în expresie”, perspectiva esteticii fenomenologice „mută accentul reflecţiei filosofico-estetice pe statutul ontologic al imaginii”, afirmând astfel că momentul este, în sine, şi prin excelenţă, „o lume a vieţii, nu o viaţă în oglindă”. Aşadar, poetul încearcă o fenomenologie a spiritului, o introspecţie a esenţelor şi a formelor pure, conturând, totodată, o figură individualizată, de o flexibilitate neordinară a gândirii creative. Am adăuga aici şi o exprimare metaforică a specificului conduitei personale, fundamentată pe o organizare internă, o reactivitate particulară la simţiri, la mişcările sufleteşti, la individualitatea naturii umane.
Este dificilă, fireşte, apropierea de arta scrisului lui Ion Mureşan. Şi nu numai de aceea că-şi elaborează poemele cu multiple substraturi ideatice, fapt ce implică o revenire (de mai multe ori) asupra lecturii. Autorul se desprinde de formulele existente, cultivă o poezie care ar părea lipsită de metafizica existenţei, învăluită într-un limbaj „aluziv parabolic, deschis spre marile simboluri nedeterminate” (Eugen Simion). La un alt nivel de interpretare, însă, sesizăm în fiecare poem o „implicare existenţială”, autorul „încifrând ideea” în „fraze reci şi formule ermetizante” şi, totodată, îndemnându-şi cititorul spre a descoperi singur „ordinea tainică a lucrurilor”. Poetul pare să refuze emoţia, sentimentul primar, elaborându-şi textele „la flacăra rece a minţii”, cum afirma acelaşi Eugen Simion într-o cronică la volumul de debut „Cartea de iarnă” (1981). La o aplecare mai atentă asupra textului desprindem însă şi alte faţete, ce depăşesc ordinea obişnuitului, apropiindu-se de absolut, de unitatea lui eternă. Iată un exemplu concludent în această ordine de idei: „Cine-i nebun să ridice monument adevărului / în locul îngust dintre limba istoriei şi limba memoriei / mai înainte de a-ţi pune peruca aspră din păr de porc / de-a dreptul pe pielea inimii, pentru o mai bună / disciplinare a sângelui? // Căci pentru câţi oare conştiinţa de sine nu-i o haină prea largă / şi câţi nu o îmbracă doar în intimitatea nopţii ca pe o pijamă? / Iată, de multe ori, simţurile oferă un fel de spectacol de gală al perceperii lumii, / în forme felurite fiecare parte a corpului exprimă buna cuviinţă, / iar politeţea conferă unitate viziunilor; / de pe buze subţire ca un fir de aţă atârnă un cântecel / (despre cineva care stă pe un maidan înflorit / şi e fericit că părul lui creşte din capul lui). / Astfel, ordinea rece a indiferenţei, raporturile îngheţate între lucruri / pot fi numite adesea – disciplină. // Dar înaintea unei muşte strivite din întâmplare pe hârtia pe care tocmai îţi scrii poemul / muşchii feţei îţi tremură, ochii ţi-s pufoşi ca două gheme de lână, / urmează un zâmbet acru în care firea degenerează în extazul fricii… / Moartea fiinţelor mici şi cu multe picioare – îţi spui – trezeşte astfel de stări. / Dar poezia refuză să intre în poem / când în mijlocul hârtiei pe care scrii domneşte o pată roşietică, aproape uscată, / două aripioare şi câteva picioruşe de muscă” (Refuzul poeziei de a intra în poem. Din volumul Cartea de iarnă (1981). Observăm că poetul nu păstrează, totuşi, „ordinea rece a indiferenţei”, nici „raporturile îngheţate între lucruri”. El încearcă o disciplinare a ideilor, mai ales în sensul unei sugestive comunicări a existenţialului. Dacă admitem (ideea lui Schelling) că Universul este împărţit în două părţi care corespund celor două unităţi din Absolut, trebuie să acceptăm faptul că în cadrul uneia absolutul apare doar ca temei al existenţei, căci este cea în care i se configurează unitatea eternă; în cadrul celeilalte însă absolutul apare ca esenţă, căci după cum în prima esenţa este configurată în planul formei, în cea de-a doua formă este configurată în planul esenţei. Ion Mureşan, prin urmare, gândeşte poezia „cu teribil angajament existenţial” (Aurel Pantea), folosindu-se de ambele unităţi, mai mult chiar, făcându-le să se completeze, să se întrepătrundă, astfel echilibrând spiritul poetic cu realul, cu existenţialul… Alteori, împletind umoristicul cu dramaticul, obţine o caligrafiere a neliniştii interioare, cum se întâmplă în poemul Între draperiile experienţei ce deschide volumul Poemul care nu poate fi înţeles:„Îngerul vorbeşte în mine cu voce de broască / şi cu voce de pasăre, / vai, cum voi îndrăzni eu oare să-mi ridic limba printre buruieni, / căci, iată, ferestrele cârciumii umflându-se ca nişte / săculeţi de piele catifelată / şi ca nişte ugere de vacă / şi din ce în ce mai aproape roiurile de fluturi întunecaţi / foşgăind hămesite. // Şi soarele cât un pui de găină şi cât buricul degetului… // E seară şi inima intră între draperiile experienţei: / sub mese pulpele femeilor sclipesc ca licuricii / cei burbudişti de fosfor, / vorbe de duh pufoase ca laba de pisică / şi icnetele scurte atunci când singurătatea prin sfârcul sânului îşi scoate gheara / şi sfâşie înfloratele rochiţe; / şi râsul – mucegai liliachiu mijind în jurul gurii / cum mijeşte mustaţa la adolescenţi. / E seară, e târziu şi-mi vine să înghit mâinile / pentru a avea cât mai multe ale mele înlăuntrul meu…”. Poetul are conştiinţa unui spectacol care se produce în momentul elaborării. Pe parcurs, trece cu uşurinţă, dar şi subtil, de la sacru la demonic, de la starea de umor la cea dramatică, descătuşându-şi trăirile, fără însă a provoca un conflict intern adevărat. Mitologia poetică devine tot mai expresivă, mai ales prin „reprezentările demonicului”: „Ochii mei mici, ochii mei atâta de mici încât privirea / cum nu poate ieşi prin ei / iese prin piele ca o spumă roză…”; face operaţii cu imagini mintale, abandonând cursul ordinar al lucrurilor, vorba lui G. Bachelard: „…Şi se tot duc râmele roşii în negura metalică a uitării, / unde se adună într-un tunet lung toate cârciumile, / toate felinarele şi toţi munţii de ambalaj, / lângă un mare creier obosit, ca o pădure tăiată, / numai cioturi şi uscături / şi limbile cuibărite în dulceaţa verde a unei minţi rătăcite”. Imaginaţia este paralelă cu inteligenţa. Mai mult chiar – se corelează, fiind sinonimă cu fantezia. Iar fantezia, la rândul ei, contribuie la extinderea şi completarea realului: „Tot ceea ce am uitat, molozul, zgura, resturile / constituie într-adevăr realitatea. / Lucruri şi fapte pe care dinţii nu le-au putut roade, / cuţitele nu le-au putut înjumătăţi, din aceste / produse ale uitării / pe care gheare obosite le scot mereu din baia / de acid a memoriei / şi le aruncă cu scârbă afară, numai din acestea / se poate construi cu adevărat o lume nouă…” (Constituirea realului prin uitare). Gândirea operează mai mult pe verticală, inductiv-deductivă, în timp ce imaginaţia se deplasează pe orizontală, situată la un anumit nivel între concretul receptiv şi abstractul logic. Ai senzaţia că autorul îşi concepe poemele „din mers”, implicând reorganizări de structură, de interacţiune dintre idee şi materie, subliniind uneori ad-hoc lipsa de dinamism. (Poem pedagogic, Cântec de primăvară (I), Viaţă distrusă de poezie ş.a.). Totodată, surprinde un înalt grad de libertate în elaborarea sintezelor (O viziune asupra poeziei), o deosebită inteligenţă – este vorba de „puterea şi funcţia minţii de a stabili legături şi a face legături între legături”, cum susţinea Cicero. Poemele lui Ion Mureşan propun, totodată, „un joc combinatoriu” al asociaţiilor, metaforelor, o interacţiune dintre elementele realităţii, receptate de cititor în primul rând ca forme de energie stimulativă, apoi ca proces de detectare, de captare a ideilor, informaţiilor. Este vorba de sugestivitate sau, altfel spus, de forţa emoţională exercitată asupra cititorului. Fiind unul din modelele de bază ale interacţiunii umane, sugestivitatea poate fi definită şi ca fenomen care facilitează tenta emoţională (catharsis-ul) sau o priză de conştiinţă. Aceasta se întâmplă doar atunci când avem de-a face cu un talent deosebit, ca în cazul lui Ion Mureşan, care stăpâneşte un puternic şi original concept de creativitate.
Există în firea lui Ion Mureşan un fel de inteligenţă… cosmică. Anume această inteligenţă trasează sau, mai bine zis, punctează legea lumii sale interioare, spirituale, morale. Uneori, în clipele lui stelare, poetul, însoţit de firul acestei inteligenţe, coboară în straturi atât de adânci ale fiinţei sale, încât se contopeşte cu eternul, cu universul, cu nemărginirea. Este de fapt, o excavaţie mentală, o transmutaţie de viziuni în interiorul gândiri, în forma imaginilor, ideilor, dependentă de motiv şi orientată (proiectiv sau ideaţional), în scopuri bine determinate, având o structură uneori concret instrumentală, alteori simbolico-semantică, aşa cum se întrevede în Poemul care nu poate fi înţeles, dar şi în Convorbiri cu diavolul, două poeme de o profunzime şi o nelimitare lăuntrică fără egal.
Este potrivit, credem, să menţionăm aici şi că Poezia a păstrat în special numele de „poiesis”, de creaţie, şi fiindcă operele poetice nu ca o „existenţă”, ci ca o „creaţie”. De unde şi faptul că poezia este considerată totuşi latura ideală a lumii artei. Nelimitarea lăuntrică a poeziei lui Ion Mureşan, bazată pe o formulă dionisiac-orfică a subiectului liric, îl individualizează într-atât, încât nu poate fi comparat cu o altă personalitate poetică din literatura română. Regretul nostru este că nu există deocamdată un aparat care să fixeze momentul zămislirii, jocul de neuroni sau cum se „plăsmuiesc trupurile ideilor”… Poetul pare acaparat plenar de propria-i gândire, această prospecţiune producându-se şi în planul limbajului intern, subordonată fiind legilor gândirii, imaginaţiei, memoriei, voinţei, nu însă în afara dominaţiei unui spirit puternic, neordinar…
… Vorbeam ceva mai sus de „nelimitarea lăuntrică” a poeziei lui Ion Mureşan, de „inteligenţa-i cosmică”, de „depăşirea spaţiului existenţial”, încercând să prolifereze o nouă dimensiune a spiritului. Am în faţă al treilea său volum de poeme – Cartea Alcool, Ed. Charmides, Bistriţa, 2010. Este o carte ce sintetizează într-un fel întregul parcurs poetic al autorului, poemele continuând mesajul şi modelele din Poemul care nu poate fi înţeles. Emilian Galaicu-Păun susţinea în eseul Paradisuri distilate (Vatra, nr. 2, 2011 Târgu Mureş) că cele trei volume ale lui Ion Mureşan ar putea fi asemuite cu „o Divină comedie de uz intern, cu Cartea de iarnă pe post de Infernul, Poemul care nu poate fi înţeles drept Purgatoriul şi cartea Alcool ţinând de Paradisul, unul însă distilat (mai exact – şi cu asta îi facem un clin d’oeil „preşedintelui Baudelaire” – paradisuri distilate)! Căci punctul de plecare al cărţii… e „peretele Raiului”, care, se-nţelege, este chiar peretele cârciumii din Poemul alcoolicilor:„Dar Dumnezeu, în marea Lui Bunătate, nu se opreşte aici! / Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului / şi îi invită pe alcoolici să privească”. Am vrea să adăugăm că poemele din CarteaAlcool trebuie receptate prin prisma a câtorva registre, unul dintre care „beţii metafizice”, – este propus de Emilian Galaicu-Păun. Poemele sunt din acest registru dominante în volum, „aburul” lor metafizic înclinând spre „pantagruelica ironie” (a. g. secară): „Vai, săracii, vai săracii alcoolici, / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere / scrise de un şcolar stângaci. // Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, / apropie de ei o cârciumă, / căci pentru El e uşor, ca pentru un copil / ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi / numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ, / de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure / le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc. / Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi / şi transpiră cumplit de atâta fericire…” (Poemul alcoolicilor). Sau un alt exemplu, care înclină spre vizionarism: „Eu cânt forţa neagră din capul meu, / la ordinul forţei negre din capul meu / (…) / Acum am coborât cu totul în capul forţei negre din capul meu. / Ordon: Cântă forţa neagră din capul tău! // Soarele e sus, iarba e putredă, / vremea e numai bună de cosit!” (Cântec negru); „E o noapte feerică. / Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar. / Îmi bag degetul în pahar. / Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar. / Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar. / Vodca e rece ca gheaţa. / (…) Îmi bag capul în pahar. / Vodca e rece ca gheaţa / Deschid ochii în pahar / În pahar văd bine şi fără ochelari. / Zic: „Totu-i vis şi armonie”. / (…) Acum văd dihania. / Acum o aud cum toarce molcom, ca o pisică / (…) / Acolo e o lespede de piatră cu vinişoare roşii. / Acum stau lungit pe lespedea de piatră cu vinişoare roşii. / Departe, în pahar / latră un câine. / E toamnă. / E ziua eclipsei. / Luna rotundă şi galbenă tremură în pahar. / (…) / Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii. / În pahar văd bine şi fără ochelari. Citesc în ochiul mamei: „Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?”. / Citesc în ochiul tatii: „Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?”. / Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele. / Doare.” Registrul „poeme cu „beţii metafizice” e întregit de textele: Bătaia, Tunelul, Guleratul, care aşteaptă zeii, La masa de lângă fereastră şi, bineînţeles, poemul Întoarcerea fiului risipitor – una din capodoperele lui Ion Mureşanu.
Înclin să-i dau dreptate lui A. G. Secară, care susţine într-o cronică – Patria mea, cartea Alcool (Dunărea de jos, nr. 112, iunie 2011), că „Alcoolul este doar pretextul: pretext grav, purtând pecetea invidiei zeilor vechilor greci, care au zis „Să fie Tragic!”, şi au văzut că tragicul e bun!”. Cu adevărat, alcoolul este un pretext, fiindcă poezia, ca obiect cu totul nemărginit, constituind latura ideală a artei, are ca prim element de cunoaştere esenţa care, la rândul ei, dictează forma. Esenţa acestui volum este însăşi literatura, procesul de creaţie. Nu e vorba de consumul de votcă sau de altă băutură. Mai degrabă este vorba de „fericirea de-o clipă”, pe care o trăieşte un poet atunci când îi reuşeşte un proiect, dar mai mult de „disperare”, de neputinţa de a exprima adevărul, de faptul că nu întotdeauna poeţii sunt luaţi în seamă, înţeleşi: „Şi nici noi, Doamne, noi, bătrânii, noi, înţelepţii, nu am înţeles. / Nu am putut. / Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemânatici” (Opera unor oameni neîndemânatici); „…Şi am ştiut că adevărata viaţă e în acte, că fluturii sunt / timbrele care ne legalizează vederea / (…) / „Asta să fie legea, la poeţi ca şi la morţi: Cei dinafară îi secretă / pe cei dinăuntru / şi de câte ori se înmulţesc sunt mai puţini!” (Cântecul Arpentorului); Mai adăugăm aici poemele Tunelul, Guleratul, La masa de lângă fereastră, altele. Elocvent cu deosebire în acest sens este poemul de proporţii Întoarcerea fiului risipitor. Parcurgi acest poem şi înţelegi, şi treptat pătrunzi tot mai adânc firea, sufletul, spiritul vizionar al poetului: „Totul a fost băut. / Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele. / Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut. / Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut. / Praf de aur din căniţa de aur s-a băut / (…) / Apoi şi cărţile s-au băut / S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia… / (…) / Dumnezeule, totul a fost băut!”. Ce sunt aceste versuri, dacă nu metafore care vorbesc prin simboluri despre durere?! Integrat cosmosului, aflat deci, în afara noţiunii de timp, Universul Poetului depăşeşte spaţiul existenţial, trecând uşor în transcendenţă, momentul prezentând o nouă dimensiune a gândirii poetice. Este o zonă a „nevăzutului”, dar şi a „inexplicabilului”, pentru mulţi rămânând deocamdată în raza sau aria „imperceptibilităţii”. De-a dreptul un „ceva” inexplicabil, o transmutaţie pe care poetul reuşeşte s-o dirijeze, s-o direcţioneze spre zone escatologice ale spiritului. „…Ci eu răzuiesc cu moneda florile de gheaţă de pe geamul cârciumii, / ca să fac copcă ochiului spre stâlpul de telegraf, / (…) / iar omul de afară / îmbrăţişează stâlpul de afară şi / odată cu stâlpul trece prin gheaţă şi îmi intră în ochi: / şi-acum e-un stâlp de telegraf în mine şi un om străin. / Şi sârme lungi îmi ies din ochi prin geam…”. În capitolul IV (Epifania) poetul şi-a dat întâlnire cu tata la birtul „Broasca Verde”, deşi tatăl era mort de cincisprezece ani: „ca să-i trimit prin el un bileţel mamei: / cum că tocmai am intrat la facultate…” Viziunile continuă în capitolul VII (O viziune), unde cârciumile de aici, de pe pământ, nu-s decât umbre palide ale cârciumii unice din ceruri, „cârciuma aceea rezemată cu un perete de peretele Raiului. Cârciuma cu pereţi galbeni şi cu ferestre mici şi afumate (…). Acolo bea omul cot la cot cu închipuirile lui. Acolo beau închipuirile cot la cot cu închipuirile. Acolo cel ce noaptea visează, bea dimineaţa cot la cot cu cei pe care i-a visat. / acolo beau Baudelaire cu Virgil Mazilescu, beau György Petri şi cu Edgar Allan Poe,
beau Consulul Firmin cu Malcolm Lowry,
beau William Faulkner cu Serghei Esenin,
beau Marguerite Duras cu Ady Endre,
beau Paul Verlaine cu Hemingway,
beau Truman Capote şi cu Nichita Stănescu,
beau Graham Greene şi Wiskey Priest,
beau Scott Fitzgerald şi Dick Diver,
Tennesse Williams şi cu Mariana Marin şi
beau Bacovia cu James Joyce şi
beau Raskolnikov, Mikolka şi Marmeladov
şi mulţi, mulţi alţii dintre cei aleşi
ce au băut în capul nostru până-au crăpat (…)
Şi de-i priveşti de sus cum stau la mese şi-i desenezi, vezi mii de liniuţe oblice şi tremurate ca în caietele şcolarilor de clasa I, vezi mii de crengi uscate pe-un trunchi înalt şi uscat. Dar ei acolo, sus, vorbesc ce vorbim noi, aici în cârciumă, sau noi doar repetăm tot ce spun ei acolo…”.
Am transcris acest pasaj destul de lung pentru a demonstra că şi literatura poate fi alcool, adică faptul că volumul Cartea Alcool este cu totul altceva decât alcool. Şi aici aş vrea să-i dau din nou dreptate lui A. G. Secară: „Mai degrabă ar fi o carte şi despre Dumnezeu şi atotputernicia sa”, zice autorul gălăţean, deoarece atât de reuşit şi de sensibil se contopesc aceste două registre (cel metafizic şi cel cu tentă de sacru). Strofe din Rugăciune: „Luminează, Doamne, cu lumină / trupul sub lumină adunat / şarpe, rob la aur în ruină, / întru văzul Tău, nelimitat! // Luminează, Doamne, cu-ntuneric / ceasul zilei cel întunecat, / sufletul închis în semnul sferic, / întru văzul Tău, nelimitat! // Luminează, Doamne, luminează, / smulge-mi carnea negrului păcat. / Groapa oarbă în cuvânt mi-aşează, / întru văzul Tău, nelimitat!” exprimă, credem, întreaga gamă de sentimente care-i stăpânesc spiritul şi în poemele Facerea lumii, Înviere, Colind şi altele.
Ion Mureşan îşi încheie cartea prin acest acord din poemul Ci eu singur sub pământ – o capodoperă (opinia mea) – la care să visezi doar, altfel spus un poem excepţional. „E, acolo, un plâns de finis mortis, însoţit de spaimă, singurătate şi speranţă cum nu s-a scris, până acum, în limba română”, notează Aurel Pantea în eseul Un satyr convertit la orfism sau un Orfeu satyric. Vatra, nr. 2, 2011, Târgu Mureş. „Ci eu singur sub pământ. / Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe. / Căci pământul i-a expectorat pe toţi. / Pe toţi i-a scuipat între flori, / în batista înflorată a primăverii / (…) // Şi tocmai acum e Ziua Învierii. / Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului / E ziua Judecăţii. / Oh, ce bucurie mare! / Pe toţi i-a scos pământul afară / din plămânii lui, / din lăzile lui frigorifice / unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat. // Aceasta e Ziua Judecăţii, / ziua în care creşte carnea pe fiecare os, / carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă. // (…) / Ci eu singur, singur, singur sub pământ, departe. / Iar ei joacă hora, / roată-roată în jurul lui Christos / care stă ca un miel în mijlocul lor. // (…) / Aceasta e ziua celei de a doua veniri. / Şi deodată, pleosc, / întunericul scuipă un înger, / (…) / ultimul îngeraş recuperator. / Care mă înhaţă de o ureche / şi mă duce în lumină şi eu plâng / şi plâng prin aer / cu urechea între degetele îngeraşului, / plâng, / că întunericul rămâne singur”.
Ion Mureşan îşi scrie poemele trăind o stare specifică, de dedublare sau poate de transă, spiritul său aflându-se între cele două dimensiuni: real şi ireal, împletind armonios „gravitatea solemn-dramatică în alternanţă cu comedia”…
Scriam la începutul acestor note că Ion Mureşan este un mare poet, unul dintre poeţii de primă mărime ai literaturii româneşti actuale. Mă bucur că am reuşit să-i parcurg în voie cărţile, că am avut ocazia să fiu captivat în final de „originalitatea dionisiac-orfică” a acestor poeme, unele fără egal în literatura română.
Mulţumesc, maestre!
15 septembrie 2011 |
