Vasile ROMANCIUC
SONETE
Povestea
Ţi-au mai rămas poveşti, Şeherezada?
Nu te opri, copila mea frumoasă –
Povestea scoate relele din casă
Şi-opreşte Moartea să-şi devore prada.
Mai cheamă-l pe-Aladin măcar o dată,
Cum ştii doar tu, cu vorbe măiestrite –
În Ţara Visurilor Ne-mplinite,
Ne-ar prinde bine-o lampă fermecată...
Ni-i dor de o senină dimineaţă,
În care ne-am vedea propria viaţă,
Ne-am bucura de ea şi-am zice: este!
Dar, fără-a fost odată, nu se poate –
În el sunt începuturile toate...
Mai ştii, Şeherezada, o poveste?
Recitind sonetul 66...
Din vremi uitate, Shakespeare ne-aminteşte –
Prostia şi minciuna fac o trupă,
Marii pitici cu diavolul se pupă,
Mizeria, fidelă, ne iubeşte.
A artei gură trândavu-o astupă,
Nerodul, iscusinţei-i porunceşte
Şi adevărul singur se smereşte,
Robit mişelului ce stă să-l rupă...*
Ce cabotini politici!... Pleavă... pleavă...
Priveşte-i, Doamne, cum se dau în stambă –
Se vor, se vor, se vor chemaţi la rampă,
Cerşindu-ne, în loc de hulă – slavă.
Un biet cârpaci semnează mizanscena.
Un hoţ notoriu face pe mecena.
*Versuri din sonetul 66 de Shakespeare, traducere în limba română de Gheorghe Tomozei.
Noi, până astăzi, nu ne-am dumirit...
Caligulii cei mărunţei se roagă:
„Fă-mi, Doamne sfinte, calul senator!”
Şi Domnul, bun, ascultă ruga lor
Şi face-un senator dintr-o mârţoagă...
Iar mai departe... Ce să zic? Şi... cui?
Legiuitorul în senat nechează
Şi bate cu copita – guvernează.
Aici se simte-n herghelia lui...
Cum iese din senat, pre lege calcă
Şi-şi adânceşte capul în opalcă...
Acum, desigur, îşi cunoaşte preţul,
Dar... nu-şi mai re-cunoaşte călăreţul...
Noi, până astăzi, nu ne-am dumirit
Că nărăvaşul cal... ne-a potcovit.
Şi zilele ce încă n-au venit...
Cei care ne-au minţit ştiu adevărul...
Cei care ne-au furat ştiu ce avem...
În ceaţa densă,-ajunsă la extrem,
Discordia, discret, ne-mparte mărul...
Suntem atinşi de Marele Blestem,
Ce ne-a înstrăinat pământul, cerul...
Ce râs sardonic are temnicerul,
Stăpân peste ce vremi!, peste ce vrem?...
E în contor un timp de împrumut
Şi pentru care încă n-am plătit...
În Domnul se mai bat şi astăzi cuie...
Am cheltuit demult-demult-demult
Şi zilele ce încă n-au venit...
Viaţa pe care o trăim, a cui e?
Visând râuri de lapte
Pe râul nostru nu-i nicio cascadă,
E totul neted, monoton, anost...
Plutim invers, dinspre va fi spre-a fost –
Ne mai ajung puteri pentru-o rocadă?...
Cine va da speranţelor un rost?
Când vor fi orbii doritori să vadă?
Îngerii falşi nu-i timpul să şi cadă?
Cât poţi fi înger cu bilet low-cost?
Nicio cascadă râul nostru n-are,
El se târăşte, somnoros, spre mare,
Şi peştii, toţi, în el au adormit.
Şi noi, pe malul apei lâncezite,
Visând râuri de lapte, pasămite
De două veacuri nu ne-am mai trezit.
De n-ar fi trist...
N-am nicio veste bună, oameni buni,
Trăim ghicind aceleaşi vechi şarade,
Palatul iar ne tunde şi ne rade,
Păianjenii politici ţes minciuni.
Prostia creşte, ’nţelepciunea scade,
Tâlharii sunt legali de luni pân’ luni –
Le merge buhul la făcut minuni
Şi-i rogi frumos să vină să te prade...
Trafic intens... Şi nu mai pot să circul...
Oriunde te-ai uita, vezi numai Circul.
Marele Clovn – ce rege impozant!
Iar noi nu suntem decât... impozabili –
De ce am mai putea să fim capabili?!
De n-ar fi trist, ar fi chiar amuzant...
Zero şi-a pus iar hlamida...
Trandafiri şi crizanteme...
Soare... Roua dimineţii...
Despre ce mai scriu poeţii?
A dat iarăşi criza-n teme...
Plutitor pe Marea Ceţii...
Între lauri şi-anateme,
Spune, spune, nu te teme:
Ce te doare? Cum ţi-i? Ce ţi-i?
Gândul, fapta şi cuvântul
Sunt după cum bate vântul –
Girueta-i derutată...
Zero şi-a pus iar hlamida...
Se-ndeseşte pălămida
Pe câmpia nearată.
Era o altă lume când ningea
Aşa nu va mai ninge niciodată,
Doar în copilărie ninge-aşa...
Ţii minte cum lumina ne-nfăşa
În nesfârşirea ei imaculată?
Era o altă lume când ningea –
Mai bună, mai frumoasă, mai curată...
Iarna era o dulce îngheţată
Pe care moş Crăciun ne-o dăruia...
Gândind la iarnă,-ntram în primăvară...
Şi când se lumina de floare-afară,
Fulgii, în vis, nu încetau să cadă...
Iar noi, în pomi, zburam din ram în ram
Şi, plini de bucurie, culegeam
Cireşe pentru omul de zăpadă...
Glasul lăuntric
L-aţi visat vreodată pe Socrate?
Vremea veche limpede ne spune:
E-un Olimp înalt de-nţelepciune,
Un Olimp imens de nestemate...
Rodul bun e din seminţe bune –
Secole de gândul lui arate
Nu mai contenesc să ne arate:
Soarele din suflet nu apune...
Glasul lui lăuntric însenină,
Scoate Adevărul la lumină
Din cuvântu-ţi nerostit, din plânsu-ţi...
Zeii-ar vrea discipoli ca să-i fie...
S-au trezit: ar vrea şi ei să ştie
Cum să te cunoşti pe tine însuţi... |
