...căci toţi ucidem ce iubim,
Dar nu murim cu toţi...
Oscar  Wilde
Balada închisorii din Reading

EXODUL

În dimineaţa zilei  de 14 iulie 1944 o pereche de lebede survola în sfârşit orăşelul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar, treceau pe deasupra urbei şi  stoluri întregi de asemenea zburătoare. Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma şi cealaltă neagră-tăciune. Pescarii le observaseră primii în iulie 41 într-un mic ghiol din desişul de trestie şi păpuriş din capătul limanului, orăşenii curioşi le puteau admira deseori plutind graţios pe la marginea  desişului, dar niciodată cu pui.
Nimeni nu putea spune de unde se luase pasărea cea neagră, cum ajunsese în orăşelul lor uitat de lume, mai ales când domnul Rădulescu, profesorul de ştiinţe naturale de la liceul de băieţi le lămurise că lebedele negre sunt băştinaşe în Australia şi în neştiut care Micronezie, adică, la zeci de mii de kilometri de B. şi că alianţa celor două păsări e de fapt o mezalianţă, adică. posibil, nu vor putea avea urmaşi... Dar spusele domnului profesor nu impresionară cât de cât pe orăşenii care continuau să creadă că perechea e un semn bun de la Atotputernicul şi că ar fi cât se poate de potrivit s-o considere şi mai departe drept simbolul localităţii. Şi asta – mai ales după ce pescarii, care ocoleau de obicei cuibul,  observaseră pe micul ghiol prezenţa a trei bobocei...
În zilele toride de cuptor ale lui iulie orăşenii se sculau cu noaptea în cap ca să prindă cât mai multe clipe din puţina răcoare a dimineţilor. Străzile erau pline de lume  si în dimineaţa lui 14 iar lumea parcă încremenise ca să salute zborul majestuos  al celor două păsări care parcă le ridicau în rang locurile natale. În liniştea lăsată ca de la sine puţini auziră pocnetul îndepărtat al unei împuşcături, dar cu toţi văzură aripile negre strângându-se pe suveica lucioasă a trupului negru şi gâtul albei, întorcându-se a întrebare spre însoţitor.  Şi peste câteva clipe strigătul de groază izvorât dintr-o sută de piepturi:
- Cade-e-e!
Lebăda neagră se prăbuşi peste taraba portativă a lui Macaliu, macedoneanul care vindea oricui, copiilor cu ceva rabat, alviţă şi romburi de susan în zahăr ars lângă poarta liceului, şi o transformă într-o movilă de cioburi de sticlă, lemn şi dulciuri amestecate cu praful trotuarului. Pasărea zăcea alături cu aripile întinse, de parcă ar fi avut de gând să-şi continue zborul dar o împiedica mulţimea strânsă împrejur. Câteva femei porniră să plângă în timp ce domnul Rădulescu, întors pentru câteva zile din refugiu ca să-şi ia din casa părăsită în grabă unele obiecte uitate, (dacă mai erau!) tocmai trecea pe alături.
- Cine-i ticălosul? întrebă el şi se aplecă asupra păsării... Cine a îndrăznit?... Moartă, din păcate, făcu el... Apoi desprinse de pe piciorul lebedei ceva metalic, un fel de inel. A-a! Iată şi rezolvarea  enigmei...Grădina zoologică din Viena!

Mulţimea îl asculta în tăcere.
- Ar fi trebuit să mă pricep! A evadat de la grădina zoologică! S-o fi îndrăgostit de lebăda noastră şi s-a hotărât să fugă cu dânsa! Ca să moară aici de glonţ. Război, ce să-i faci, plătim cu toţi... Am să trimit inelul cu înregistrarea la Viena! Vă salut!
- Dar mie cine-o să-mi plătească marfa? întrebă Moscaliu, încercând să-şi dezlipească bastonaşele de alviţă de pe pantaloni.
Nu-i răspunse nimeni...
Puţini văzuseră saltul suratei albe în urma căderii soţului. Şi la fel de puţini cei ce-i urmăriseră rotocoalele disperate deasupra tarabei macedoneanului. Dar toţi au condus-o cu privirea pe drumul îndărăt. Spre limanul cu micul ghiol. Şi cu puii...
Din ziua aceea nimeni n-a mai văzut-o niciodată...
În schimb, foarte curând, orăşelul se umplu de zvonuri din cele mai negre. Nu era cine ştie ce greu să-ţi dai seama că toate acele grozăvii, răspândite mai întâi în şoaptă, apoi în gura mare şi din ce în ce mai insistent, porneau de la Tuşa Velceva, presupusa văduvă a domnului profesor de muzică şi regent al corului catedralei Velcev, arestat de NKVD în ajunul războiului. (Vorba e că Tuşa Velceva prezisese începutul conflagraţiei cu vreo trei luni înainte, iar după întoarcerea armatelor române – moartea subită a noului primar, un om tânăr şi perfect sănătos, precum şi alte nenorociri mai puţin însemnate, fapt pentru care era considerată un fel de proroc.) Odată cu eliberarea din ’41, rămasă singură cu doi copii Tuşa Velceva se angajase vânzătoare la o desfacere de vinuri, un fel de barman, unde avea ocazia să stea de vorbă cu zeci de cumpărători zilnic şi să-şi răspândească, ca printre altele, viziunile – de-a dreptul apocaliptice.
„O să ne amintim vara asta aprinsă ca un rai pierdut. Au să vină zile de iad, vor muri tinerii noştri bărbaţi ca muştele, va fi foamete şi prăpăd, părinţii îşi vor mânca copiii, şi se va aşterne apocalipsa pe pământ. Şi se vor întoarce armele, şi diavolul ne va povăţui ce şi cum să facem. N-a fost semn bun de sus lebăda cea neagră, n-a fost. Iar cea albă, îngerul, ne-a părăsit...”
Cam acestea erau prorocirile presupusei văduve.
Iar cei care urmăreau din ziare şi mai ales din auzite mersul războiului nu aveau motive să nu-i dea dreptate...

*
De fapt ceea ce prezicea Tuşa Velceva începuse să se petreacă mult  mai înainte.
În primele zile ale lui martie ’44, în toate liceele şi gimnaziile din Basarabia elevii fuseseră adunaţi în sălile de festivităţi unde li se aduse la cunoştinţă că din motive tehnice anul şcolar se încheie şi toţi vor primi la mână documentele cu care vor continua următoarele clase la toamnă acolo unde se vor găsi.... Nu au fost lăsaţi repetenţi sau corijenţi, fapt care a entuziasmat o bună categorie de leneşi, cu excepţia celor din clasele a şaptea şi a opta care împlineau optsprezece ani şi li se recomanda să se prezinte urgent la cercurile de recrutare...
Corso, cum era numit de tineri trotuarul de promenadă serală, se umplu în după amiaza aceea până la refuz şi mai ales de către elevii din anii mai mici, cărora accesul pe acest segment de stradă le era interzis sub ameninţarea eliminării pe cel puţin o săptămână. Păsăruicile care îl populau de obicei nu lipseau nici ele, dar a doua zi de dimineaţă părinţii petrecăreţilor minori – funcţionari publici – se pomeniră convocaţi pe neaşteptate, fie că erau în vacanţă sau concedii, la instituţiile corespunzătoare, unde li se înmânau fără multă vorbă ordine de evacuare şi bilete de tren, majoritatea in vagoane de marfă...
Abia atunci prinse lumea să înţeleagă de unde forfota din ajun a maşinilor demnitarilor şi a birjelor, de unde platformele cu mobilă şi lăzi in direcţia gării. Adică toate se ştiau mai demult, pregătirile se făceau din timp şi în  taină, grija cea mare era orientată însă spre notabilităţi.
Aşa a pornit, pe neaşteptate, marea fierbinţeală a refugiului.
Noaptea întreagă prinse să geamă de loviturile ciocanelor şi a topoarelor, prin curţi sau direct pe stradă, în faţa caselor, apărură lăzi, scrinuri sau baloturi cu ceea ce li se permitea evacuaţilor (ca număr de kilograme!) să ia cu dânşii, platformele trimise de autorităţi abia dovedeau să se strecoare spre gară, pe la prânz începură să sosească de prin sate care şi căruţe cu rude de-ale viitorilor refugiaţi ca să salveze cât se putea din mobilierul ce nu putea însoţi stăpânii în drumul lor spre necunoscut, (spre deosebire de cel al şefilor informaţi din timp!). Sute de mese, dulapuri, scaune şi tacâmuri rămâneau aruncate prin curţi, sau treceau în proprietatea slugilor. Părea ceva normal să vezi străzile pline de cetăţeni gârboviţi sub greutatea obiectelor pe care le cărau fără să ştii dacă erau de furat, sau daruri neaşteptate...
Între timp vestea că trupele sovietice trecuseră Nistrul nu mai era un secret pentru nimeni, se ştia precis că de pe o bună  jumătate din nordul Basarabiei armatele româneşti şi germane fuseseră respinse şi că e vorba de puţine zile ca întreg teritoriul să cadă. Trenurile cu evacuaţi fiind tot mai puţine, drumurile de trecere a Prutului deveneau un adevărat coşmar, sute dacă nu mii de căruţe cu cetăţeni care simţeau că trebuie să-şi salveze vieţile de tăvălugul roşu porniseră de prin sate într-un exod dezordonat şi tragic. Învăţători, primari , tot soiul de funcţionari mai mărunţi, ţărani mai înstăriţi, într-un cuvânt, toţi cei care simţiseră pe proprie piele anul patruzeci-patruzeci şi unu porneau în exodul ce avea să se numească refugiu şi care întorcea lumea pe dos. Câteva zile dură harababura fugii, obiectele care zăceau aruncate pe marginile drumurilor ca să mai uşureze truda cailor şi a boilor, – putine. pluguri, albii şi tot felul de lucruri, unele chiar de primă necesitate, dispărură ca prin farmec, mutate peste noapte în curţile locuitorilor din satele apropiate.
Apoi vestea cea mare că înaintarea trupelor ruseşti fusese oprită, mai precis, că domina impresia că e vorba de o stagnare voită, probabil pentru vreo altfel de operaţie, că pe râul Răut se stabilise un front anemic şi cu bună seamă pentru lungă vreme – puse capăt exodului sălbatic. Administraţia românească, redusă ca personal la minimum în jumătatea de provincie neocupată abia dacă mima ceva activitate, plugarii, care nu se îndurau să-şi părăsească pământul, se apucară să facă lucrările de primăvară, pe care le tot făceau din veac de veac…
În atmosfera aceea de nesiguranţă viaţa continua totuşi, unii mai curajoşi îndrăzneau chiar să revină de peste Prutul pe care îl trecuseră, ca să vadă dacă mai pot salva ceva din gospodăriile părăsite....
Şi tot aşa – o lună, două luni, trei...

WERNER

Oberleutnantul Werner Storch avansat cu o lună în urmă  în grad prin ordin de zi pe armată „pentru doborârea a trei avioane ruseşti” rătăcite ziua în amiaza mare prin preajma Bălţilor şi pilotate de femei, (îl umfla râsul când se gândea pentru ce i se mai adăuga o tresă: –„trei dricuri zburătoare” PO-2, nişte biplanuri lipite din foi de placaj, pânză de sac şi cu  un motoraş cât pentru o maşină de cusut!), sări primul de pe platforma cu tunurile, cvadruplele şi proiectoarele bateriei (toate necesitând reparaţii, unele executate chiar din mers), sări direct pe peronul acoperit cu zgură măcinată de caniculă până la condiţia de praf. Era greu să respiri, orice pas ridica în aerul încins nori de pulbere neagră, probabil, după câte îşi mai amintea de la lecţiile de fiziologie din liceu – cancerigene. Nu-l speria câtuşi de puţin gândul bolii, îl sperie doar faptul că gara nu avea rampă pentru a coborî „Şkodele” de pe platformă. Dar la război ca la război, îşi zise, când măsură cu privirea  lungimea traverselor depuse în clituri alături de clădirea staţiei.
Ordonă adunarea bateriei al cărei comandant devenise odată cu înaintarea în grad şi câteva clipe îşi ţinu aţintite privirile asupra celor ce s-ar fi putut numi trupă, dacă n-ar fi rămas doar douăzeci şi doi din aproape două sute. Zilele petrecute de la jumătatea lui martie până la acest blestemat de iulie când fuseseră trimişi spre sud, spre Dunăre „pentru refacere” după zecile de dueluri de artilerie care sunau în comunicatele româno-germane ca „pe frontul de sud-vest nimic nou”, nu adăugaseră nici ceva greutate sau optimism în aceşti tineri îmbătrâniţi înainte de vreme, pe deasupra şi chinuiţi de cinci nopţi de jeratic,  cât ţinuse drumul până la orăşelul acesta. N-o duceau mai bine nici celelalte două baterii ale batalionului din vagoanele şi de pe platformele alăturate. Batalionul avea într-adevăr nevoie de refacere...
- Ce facem cu Şcodele, băieţi? Le umflăm pe sus? Sau...
- Le coborâm pe traverse, Her Ober, făcu un soldat.
- Bine, băiatule, bravo! Hai, la lucru!...
Din clădire se arătă în sfârşit un căpitan român, comandantul militar al gării, însoţit de câţiva ostaşi. Se apropie cu paşi leneşi de platforme:
- Willko...commen, Herr...
- Servus, căpitane... Nu te jena, vorbeşte româneşte.
- A... Sunteţi bănăţean, se bucură căpitanul.
- Bănăţean cu ţoalele mele! N-ar fi stricat o rampă.
- Zarzavagiii de aici n-aveau nevoie de aşa ceva pentru verdeţurile lor. Bulgăroi şi găgăuţi... Sper să puneţi la loc traversele, material strategic,  să avem ce lăsa bolşevicilor.
- De unde atâta optimism? râse neamţul.
- Din practică. Şi în general aveţi la dispoziţie patruzeci de minute. Vine o garnitură cu răniţi... Vă las un soldat, o să vă conducă la destinaţie...
Soldatul făcu trei paşi spre nemţi, salută, şi de îndată ce căpitanul se porni spre celelalte vagoane, se trânti pe o bancă scălâmbă şi adormi imediat. Moletiera de la un picior îi era desfăcută pe jumătate şi se umplu pe loc de muşte.
„Nici noi nu cred să arătăm mai curaţi...” se gândi Werner. Fumul şi aburii locomotivei se depuseseră gros pe braţele sumecate mai sus de cot şi acum lunecau sub formă de mici râuleţe, din fericire, evitate de insectele zburătoare.
Îmbibate bine cu gudron taversele erau lunecoase şi le dădură bine de furcă soldaţilor, dar cu vreo două-trei minute înaintea sosirii garniturii cu răniţi cele patru „Şcode” stăteau aliniate  pe zgura peronului cu toate cele trei tunuri antiaeriene, cu cele două mitraliere cvadruple şi proiectoarele câte la mai rămăseseră  după duelurile poziţionale...
Drumul spre orăşel, mai bine zis albia largă de vreo trei metri a unui râu plin cu nisip amestecat cu argilă, urcând în pantă, nu părea să fie deprins cu pneurile şi numai puternicele motoare ale Şkodelor puteau forţa maşinile să înainteze.
„Doamne fereşte de o ploaie!” se gândi oberleutnantul şi comandă soldaţilor să debarce. Asta îndemnă camioanele să urce ceva mai rapid, şi după vreo trei kilometri din cei şapte, câţi zicea călăuza ca au de mers, prinse a se zări şi limanul pe malul căruia  era situat târgul.
- Încă puţin, băieţi, şi facem baie! îşi încurajă ostaşii oberul. Aceştia, cu tunicile ude de sudoare şi cu liniile albe de sarea atâtor sudori uscate pe nedezbrăcate, cu chipurile negre de fum, puteau părea o ceată de vârcolaci şi nicidecum un grup elitar, cum erau socotiţi cei de la antiaeriană.
Orăşelul nu lăsa nici el o impresie mai bună decât drumul. Clădirile cu un singur nivel, unele cu intrarea în pivniţe din stradă, trotuarele pestriţe, pavate probabil de către fiecare proprietar după cum îl lăsa gustul sau buzunarul – fie cu cărămidă, fie cu dalii din malurile apei. Străzile paralele celei principale – nepietruite, toate magazinele şi oficiile înşiruite pe calea centrală, care sfârşea într-o biserică şi o clădire cu etaj, probabil un liceu cu acoperişul din tablă, pe care câţiva soldaţi vopseau pe alb o uriaşă cruce roşie. Cu vreo două sute de metri înainte de piaţa care adăpostea biserica şi viitorul spital, soldatul de lângă şoferul primului camion făcu semn să oprească. Oberleutnantul Storh ştia că unitatea lui va fi dintru început singura în orăşelul unde îşi avea sediul un regiment de grăniceri românesc, că „refacerea” nu va fi una de „lingere a rănilor” ci şi continuarea slujbei şi se temea că îi aşteaptă un bivuac la marginea localităţii, bucurie pe care o trăiseră din plin cele câteva luni de la încetarea ofensivei ruseşti şi de care erau sătui până peste poate. Dar aspectul celor trei case destul de arătoase şi mai cu seamă curţile mari, cu grădini în fund şi boschete de liliac, probabil singurele plante în măsură să accepte solul arid al aşezării, îl liniştiră.
Curând după plecarea soldatului-călăuză se prezentară şi doi ofiţeri de la comenduirea oraşului.
- Din patruzeci şi unul n-am fost vizitaţi de aviaţie, dar lucrurile se pot schimba, făcu un locotenent după ce se salută cu camaradul german. În centru, aici, vom avea trei cuiburi, două ale voastre, avem ce apăra: spitalul, comenduirea, administraţia...
- După ce vom pune piesele la punct, îl întrerupse Werner. Sper că s-au adus cele necesare...
- Sunt la magazia regimentului, le veţi primi imediat. Celelalte două baterii ale voastre, mult mai distruse decât aceasta nu vor rămâne fără treabă nici ele. La gară vom instala chiar azi un alt cuib. Dar să vedem ce am ales. Locatarii au fost preveniţi...
Oberleutnantul se declară mulţumit de locaţia aleasă şi comandă pe loc repararea şi  instalarea gurilor de foc. .
Abia când se deschiseră porţile şi Şkodele intrară de-a-ndăratelea în curţi, se arătară şi câţiva dintre locatari.
- Sunt Oberleutnantul Storch, se prezentă Werner. Războiul o să ne facă vecini pentru puţin timp...
- Herr Ofizier, i se adresă un bătrânel. Wir... Wir...Unsere Kartofe....
- Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, zâmbi oberul. Nici un pericol pentru voi. Doar un pic de gălăgie....La război aşa-i, jertfim câte ceva cu toţi. Dar sper să nu fim bombardaţi...
- Nu.. nu... făcu bătrânul. Dacă ne călcaţi grădinile...N-o să avem ce mânca...
- Nici o grijă. O să sufere un pic liliacul, dar nu cred că e bun de mâncare. Iar corturile o să le punem aici, în curte...
- Care corturi, se repezi o femeie. Avem loc destul în casă? Poftim să vedeţi!
Werner porni după femeie, în timp ce soldaţii începură să descarce armamentul.
Casa, o clădire de piatră, ridicată în lungul curţii. fără intrare la stradă, avea, după spusele stăpânei, trei camere mari, dispuse în anfiladă, precedate de un antreu foarte încăpător.
- Pot să vă cedez camera asta, în celelalte două încăpem bine toată familia.
- O familie mare? N-am vrea să vă deranjăm...
- Am fost o familie... Am rămas eu şi fiica... Băiatul învăţa la seminarul din Odesa Nu ştim ce-i cu dânsul.
Femeia începu să plângă.
Werner o tipări pe umăr:
- Şi soţul?...
Ea se aşeză pe un taburet şi oftă adânc:
- Deportat de ruşi...
În cei patru ani şi ceva de campanie, Werner văzuse destule lucruri asemănătoare.
- Doamnă, îmi pare rău...
- Mă cheamă Maria. Dar lumea mă ştie de Tuşa Velceva.
- Poate totuşi să nu vă deranjăm, doamnă Maria...
- Ba vă rog... N-o să mai tremurăm de frică. Suntem aliaţi!..
- Fie, făcu Werner, dacă insistaţi...
În antreu se mai afla o masă foarte mare şi câteva scaune, Werner măsură din privire încăperea:
- Cred că au să încapă cinci aşternuturi...
- Dar nu avem decât un pat...
- Doamnă, râse Werner, băieţii ăştia au dormit pe pământul gol ani de zile!
În câteva minute se instalară  legăturile telefonice precum şi ustensilele necesare reparaţiilor. După care Oberul dădu mult aşteptata comandă – la scaldă.

Comandantul unităţii, maiorul Siegmund Stolz, un fost subinginer de prin Hamburg, rezervist fără şcoală specială, dar cu ceva pile, lucru care şi explica întrucâtva retragerea unităţii „pentru refacere”, ocupa împreună cu translatorul un birou încăpător în clădirea regimentului românesc. Deşi activa de trei ani în relaţii directe cu antiaeriana română nu învăţase decât: „cruce mesi” din limba aliaţilor, dar avea obiceiul să apeleze la această expresie chiar şi când vorbea cu ai săi.
- Ce cruce mesi, locotenente? (nu numea niciodată noul grad al lui Werner, nu-i avea la inimă pe austrieci...) Aţi ocupat poziţiile?
- Jawohl, Herr Major!
- Aţi început poate şi reparaţiile?
- Fireşte!
- Se spune jawohl!Veţi fi în regim de alarmă permanentă! Ai întrebări?
Oberleutnantul nu avea întrebări.
- Atunci la treabă, cruce mesi... Heil Hitler!
Era a câta oară că Werner nu răspundea cu acelaşi salut. Dar de când îşi pierduse
soţia şi cei trei copii în urma unui bombardament al Hamburgului Stolz nu mai ţinea seamă de aceste încălcări grave ale regulamentului... Oberleutnantul ţocăni din pinteni şi se îndreptă spre uşă.
- Ei, apropo, strigă maiorul, o veste proastă, cruce mesi: completarea trupei va veni nu mai devreme de cincisprezece-douăzeci ale lunii viitoare! Odată cu trupa şi cele trei ţevi cu închizătoarele! Înţeles? Bist frei!
„Aproape două luni libere!” se bucură în sinea lui Werner, în timp ce intra în magazia românilor să comande piesele pentru mitraliere şi proiectoare. Din fericire armata română folosea armament ceh, de la Brno. Cu excepţia tunurilor. De la Reşiţa...

Era vremea cinei, o oră destul de înaintată, dar cu soarele încă luminând, ca de obicei în acest anotimp, când Werner îşi chemă soldaţii la masă. În antreul pus la dispoziţie de gazdă, pe podea, se înşiruiau patru aşternuturi perfect aranjate, precum şi un pat, probabil pentru comandant.
- N-aţi stat degeaba, făcu Werner. Vin cu veşti bune şi rele, băieţi. Bune – că toţi ai noştri s-au aranjat bine, ce-i drept – în corturi. Iar rele – că ne va veni completarea abia peste o lună.
Unul din soldaţi încercă să râdă dar se opri brusc: nu se ştia niciodată când glumeşte şeful. Dar zâmbetul şiret al lui Werner descreţi frunţile tuturor.
- Un concediu neaşteptat, zise Oberleutnantul. Dar vom fi în regim de alarmă permanent. Cvadruplele sunt gata?
- Încă n-am primit piesele.
„Românii” voi să zică Werner, dar se abţinu.
- Nu cred să ne atace americanii. Iar pentru ruşi nu suntem ţinta numărul unu... Cu adevărat un concediu surpriză! comentă bucuria soldatul cel mai îndrăzneţ.
- Hai, cina! ordonă Werner.
Soldaţii prinseră să scoată din raniţe ce le mai rămăsese din hrana rece cu care călătoriseră o bună săptămână, când se deschise uşa de la camera vecină şi în prag se ivi gazda cu un clit de farfurii în braţe.
- Cred că v-aţi săturat de conserve şi galete, mai încercaţi şi o ciorbă bulgărească!
- Nu trebuia să vă deranjaţi, doamnă, făcu Werner, vă mulţumim...
- De mult aţi mai mâncat ceva cald?
- Mâine ne vine şi bucătăria!
În spatele gazdei două mâni subţirele întinseră un castron din care se înălţa un nouraş de aburi.
Doamna Maria umplu ras toate farfuriile. Soldaţii nici nu încercau să-şi ascundă pofta: de câtă vreme nu mai ştiau de mâncare normală.
- Excelent borş, doamnă, făcu Werner, Poate luaţi loc cu noi, să vă bucuraţi de bucuria noastră, să ne amintim de casă... Cine v-a fost ajutorul care n-a dorit să ni se arate?
- Fiica mea, Lenţa, e cam ruşinoasă... Şi cam bolnavă…
- Ceva grav?
- Dacă am şti... Acum vreo trei luni am fost la doctor, zicea că e posibil să aibă TBC.. Dar la Roentgen n-am mai ajuns – s-a evacuat spitalul.
- O, e lucru reparabil. De ieri a început să lucreze spitalul nostru. Sper să vă putem ajuta. O să încercăm chiar mâine…
- V-aş fi foarte recunoscătoare... Dar spuneţi-mi, domnule ofiţer, de unde ştiţi aşa bine româneşte? Sunteţi român?
- Aproape, râse Werner. M-am născut în Banat, la Lenauheim. Ni se zicea şvabi.
De fapt austrieci. Străbunicii mei au venit in Banat pe vremea Mariei Tereza, din Tirolul austriac. Au lăsat acolo o mică fermă, au schimbat-o pe câteva zeci de hectare de pământ bănăţean Dar în ’36, când  fratele mai mare al străbunicului a murit şi ne-a lăsat nouă ferma lui, tata a preferat să se întoarcă în Tirolul natal, ce să-i faci, dorul de locurile copilăriei...Eu în vremea aceea aveam vreo şaisprezece ani, făcusem şcoala primară şi şase ani de liceu românesc...... Să fi ştiut tata că peste doi ani Hitler avea să ocupe Austria… Anschlussul... Sunt austriac, doamnă...
- Dar nu-i tot una – neamţ, austriac?
- O, nu, nu!...
În timpul acesta, soldaţii care terminaseră borşul, şi nu numai din farfurii, ascultau cu atenţie convorbirea sefului cu gazda.
- Ce i-aţi povestit? se interesă unul dintre ei, pe care Werner îl tot numea Hanzi.
- I-am explicat că germanii şi austriecii sunt o singură naţiune.
Un altul interveni:
- Şi ei, bulgarii de aici se cred a fi fraţi cu ruşii. Majoritatea nici gând n-au avut să se refugieze.
- Ori poate nu s-au refugiat pentru că au încredere în noi?
- Anume aşa. Ieri furierul a declarat că în curând vor interveni armele noastre secrete. Atunci să vedem cine cu cine sunt fraţi… hotărî Hanzi.
Werner bănuia, de fapt era sigur că Abwerul îi avea mereu în vizor pe „fraţii austrieci” aşa că dădu comanda:
- La posturi, băieţi! Mulţumim, doamnă, a fost o cină pe cinste....
- Danke schon, Frau Maria, strigă şi Hanzi închizând uşa.
- N-o fi pricepând şi ăsta româna?” se încruntă Werner şi suflă în lampă.

Îndată după miezul nopţii doamna Maria sări din pat ca arsă: telefonul din camera vecină suna să se desfacă. Curând se auzi glasul lui Werner: ”La posturi, alarmă aeriană”
Apoi ceva vânzoleală, uşa trântită şi iar linişte.
- Lenţa, şopti femeia, mi se pare că o să avem bombardament. Nu aprinde lampa, camuflajul!...
Doamna Maria deschise obloanele. Era o noapte fără lună, înăbuşitor de csldă.Ca la comandă porniră brusc motoarele camioanelor, şi pe cerul negru ca tăciunele se desemnară două făşii luminoase, singurele proiectoare reparate, subliniind şi mai tare bezna. Se plimbau încolo şi încoace pe cer, de parcă ar fi căutat ceva.
- Proiectoarele, făcu fata şi se întinse iar în pat.
- Poate ar trebui să coborâm în pivniţă? zise mama.
- Cum să nu! Ce-i prima dată?
- Nu, dar până acum n-am avut nemţi în oraş...
Una din benzile de lumină încremeni brusc, şi în aceeaşi clipă se auzi zumzăit slab de avion. Luminile proiectoarelor căutau să se adune în acelaşi punct. Dar sus nu se putea înţelege nimic. Nu se vedea dacă fusese sau nu prins în lumini avionul: ferestrele aveau cozoroace şi ar fi trebuit să fie deschise ca să distingi ceva în înalt. Răsună în schimb lătratul unei cvadruple şi pocniturile sacadate ale tunului de la gară, amintind de bătutul cercurilor la butoaiele cu murături, toamna. Dar distanţa era prea mare,  exploziile proiectilelor abia dacă se puteau observa spre marginea orăşelului.
Ce nu se putea vedea sus, se oglindi în schimb în apă: doamna Maria văzu o dâră luminoasă, ca aceea lăsată de răsăritul lunii, dar mult mai mică, rănind în mişcare micile ghioluri limpezi din păpuriş. Ajunsă pe celălalt mal dâra se stinse, iar în locul ei răsări o mică ciupercă de foc, care curând dispăru şi ea... Kvadrupla îşi făcuse datoria.
- Amin, oftă femeia şi îşi însemnă o cruce largă. Ea ştia că oricine ar fi fost, murise un om, Sau mai mulţi...
Apoi uşa de la intrare se deschise încet, se auzi zgomot de bocanci păşind pe vârfuri şi glasul lui Werner care îşi invită ostaşii:
- Stille!

Oberleutnantul Werner Storch dormise vreo două ore noaptea, se culcase abia după ce inspectase toate posturile şi-l informase pe Herr Major despre avionul doborât. Intră şi la ofiţerul de serviciu al comenduirii române, unde indică pe hartă locul prăbuşirii aparatului, probabil un PO, din cele ce-i aduseseră o tresă în plus pe front.
- Nu, îi explică el tânărului locotenent român, aceste troace primitive nu bombardează, sunt pilotate mai ales de femei, folosite pentru observaţii de la mică înălţime ziua, iar noaptea pentru a lansa cel mult doi sabotori sau spioni. Cât timp a fost căutat de proiectoare nu s-a observat vreo paraşută, dar au fost minute când ar fi putut profita de întuneric... Cred că ar trebui cercetat păpurişul...
Majorul îi dăduse „frei” şi Werner se gândea serios la un pui de somn de măcar un ceas-două, dar îşi aminti de promisiunea făcută în ajun gazdei.
Frau Maria şi Lenţa, îmbrăcate ca de sărbătoare îl aşteptau.
- Poate mâncaţi ceva? îl ispiti gazda. Aţi avut o noapte de pomină! A suferit cineva?
- Din fericire nimeni. Am băut o cafea la popotă. Ne-a venit şi bucătăria, o să ni se aducă masa aici. Dumneaei e domnişoara ruşinoasă?
- Ea! Lenţo...
Lenţa stătea la geam, urmărea nişte vrăbii scăldându-se în colbul drumului.
- Bună ziua, domnule ofiţer!
- Bu... făcu Werner şi simţi că i se opreşte ceva în gât şi-i taie glasul. Dar îşi reveni imediat şi râse: Nu cumva eşti...

LENŢA

- Parcă te-am mai văzut undeva...Nu cumva eşti... Diana Durbin?...
Lenţa îi venea până la umăr. Era subţire, chiar slăbuţă şi într-adevăr aducea cu actriţa
americana, lucru observat şi de colege, care-o tachinau mereu cu asemănarea aceasta.
- Nu sunt! pufni fata. Sunt Elena Velceva, absolventă a gimnaziului de menaj.
- Lenţo! făcu doamna Maria, domnul ofiţer glumeşte...
- Dar nu-i vina mea...
- E vorba de ultimul film pe care l-am văzut înainte de război... Şi nu glumesc de loc. De-ar fi avut actriţa părul negru al dumitale... În sfârşit, nu te supăra... Sau altcum: dacă ţi-aş fi spus că actriţa îţi seamănă, ce-ai fi zis?...
Lenţa începu să râdă. Avea un râs scurt, degajat.
- Toţi vienezii sunt la fel? Adică ce mai întreb: Straus, baluri, valsuri... Complimente...
- Nu sunt vienez, din păcate. Tirolez, dar să nu mă pui să cânt, fioriturile tiroleze se deprind din copilărie, iar copilăria mea...
- Ştiu, mi-a spus mama.
Ajunşi în faţa spitalului Werner rugă femeile să-l aştepte câteva minute.
- Aici se intră doar cu permisiunea şefului, Îl cunosc bine, m-a operat de apendicită în ’39...
- Sunt şi doctoriţe aici? întrebă Lenţa.
- Probabil, făcu Werner.
- Dacă se poate, domnule ofiţer, aş vrea să mă vadă o femeie..
- Doctorii n-au sex, râse Werner. Dar să sperăm că sunt  şi doctoriţe.
Fiica îşi cuprinse mama de mijloc:
- Şi dacă am... Mă tem, ma... Ce facem atunci?
- O să ne rugăm domnului...
Lenţa simţi că i se umezesc ochii.
- Poate ar fi trebuit să plecăm şi noi... A plecat dincolo toată medicina!
- Şi cu tata ce facem?...
De după colţul clădirii apăru un tânăr. Părea că se grăbeşte undeva, dar în dreptul femeilor se opri brusc, de parcă le-ar fi observat în ultima clipă.
- Lenţa, strigă el. Bună ziua Tuşa Maria!
- Mă urmăreşti, Plamen? îi aruncă Lenţa peste umăr. Linişteşte-te!
- Ce-i, flăcăule? zâmbi mama. Vin ai voştri?
- Vin, Tuşă Marie, şi poate ar fi mai bine să nu vă plimbaţi cu javrele astea... Vede lumea...
- Poate ştii tu vreun doctor de-ai noştri?...
Tânărul nu dovedi să răspundă, că în uşa spitalului apăru Werner cu o femeie în halat alb, probabil o sanitară. Plamen se învârti pe tocuri şi plecă.
- Un cavaler? zâmbi oberul.
- Un coleg, zise Lenţa, şi se făcu roşie.
- O să te conducă femeia asta la o...doctoriţă. Vezi? Radiologul spitalului s-a nimerit cum ai vrut... O să vă înţelegeţi voi, ştie puţin ruseşte...
- Mulţumesc, zise Lenţa şi urmă sanitara.
- Într-adevăr, ruşinoasă fetiţa, zise Werner. Dar frumoasă foc!
- Aşa-i la noi, la bulgari, altfel rămân fete bătrâne, cât de frumoasă n-ar fi, zâmbi doamna Maria. Ca la turci...
- Doamnă Maria, zise Werner. Sanitara asta mi-a spus că refuzaţi să fiţi considerată văduvă. De ce?
- Dar nu sunt! El trăieşte, eu ştiu.
- De unde?
- În patruzeci şi unu, când armata română trecuse Nistrul, la primăria noastră a sosit o scrisoare de pe front. În plic, un sergent, am să ţin minte toată viaţa cum îl cheamă – Vasile Duca, pusese o fotografie – eu cu soţul şi cei doi copii – pe care era adresa fotografului cu numele localităţii noastre. Cei de la primărie l-au recunoscut pe Velcev imediat. Sergentul scria că fotografia fusese descoperită în mâna unui cadavru dintr-un vagon cu deportaţi abandonat în nu mai ştiu care staţie. Dar nici o vorbă dacă semăna mortul cu cel din fotografie. I-am trimis şi eu o scrisoare sergentului, şi peste două săptămâni am fost înştiinţată că Vasile Duca căzuse eroic la asaltul Odesei cu câteva zile în urmă... Am eu dreptul să nu cred că mortul era soţul meu? Am. Şi cred, ştiu că nu era el! Fotografia putea fi găsită de altcineva... Soţul meu era un voinic, fizic ar fi rezistat la orice încercări... Dar putea să piardă memoria.... Simt, domnule Werner. Cine ştie pe unde rătăceşte... Ca şi băiatul meu...
Werner tăcu câteva clipe.
- Vă înţeleg, doamnă. Cred că aveţi dreptate...
- Am! aproape că strigă femeia. Am, domnule Werner...
Uşa spitalului se deschise şi apăru Lenţa. Părea tulburată.
- M-au primit două doctoriţe. Rezultatele de la raze şi analizele o să le ştim
mâine... Dar cea mai tânără, frau Hilda, mi-a spus că nu am nicio tuberculoză...
Werner zâmbi:
- Înseamnă că nu ai. Noua ta prietenă e o specialistă...
- Prietenă...Glumiţi. Dar aş vrea aşa prietenă. E frumoasă, n-am văzut niciodată asemenea păr blond, făcu Lenţa.
- E părul nostru naţional, râse Werner. De fapt al germanilor. Noi, austriecii, adică tirolezii, suntem roşcaţi...
- Şi veseli. Vă place să glumiţi mereu...
- De nevoie, domnişoară Lenţa, de nevoie, zise Werner, dar nu mai continuă: pe strada ce cobora în pantă lină spre liman se arătă un adevărat alai – doi jandarmi şi un sergent teterist, vreo trei pescari, iar în mijlocul lor o femeie udă leoarcă cu un maldăr de albituri în braţe. Şi cum se cuvine în asemenea cazuri – cu o trenă de vreo zece gură-cască.
Ajunşi în dreptul lui Werner femeia cu îmbrăcămintea lipită de corp se repezi din alai şi prinse să strige către ofiţerul german:
- Sângurică m-am predat, pe crucea me! Iaca şi paraşutul, şi radiul! Duceţi-mă la şefii voştri, ştiu multe!...
Werner ridică din umeri.
Teteristul, sergent, îl salută:
- Ne întorceam de la avionul doborât şi am descoperit-o în barca cetăţenilor aceştia.
- Am găsit-o pe o căsuţă de vidră, tremura de frig, interveni un pescar. Ne-a spus că a sărit din avionul care ardea şi s-o aducem la generalul nostru că are multe secreturi. Cred că-i şpioancă!
- O să vedem noi care-s spionii, făcu teteristul.
- Atunci de ce v-aţi oprit?
- Hai, mişcaţi! strigă sergentul
- După vorbă cred că-i din Transnistria, zise Werner. Îi înţelegeam cu greu pe românii de acolo, le-a fost rusificată limba...
- Săraca, făcu Lenţa. Au s-o împuşte, domnule Werner?
- Războiul are legile lui. Sălbatice legi... Dacă ar fi după mine... Mă scuzaţi, trebuie să plec. Ne vedem diseară.
Oberul salută şi făcu vreo doi paşi. Dar se opri brusc:
- Pregăteşte-te pentru veşti bune, domnişoară!
- Mersi, şopti Lenţa şi roşi.
- Oare chiar au s-o  împuşte? se întristă mama. Săraca... Aşa de tânără...
- Ai văzut? A venit aici ca să-l ucidă pe el şi pe camarazii lui... Iar el...Se vede că-i
om bun...

„Omul bun”, Werner, nu se simţea în apele sale. Obişnuit în cei patru ani de campanie cu altă ordine de zi, dacă poate fi numit astfel haosul războiului, fie chiar şi cel
impropriu antiaerienei, adică dueluri de artilerie de câmp din lipsa de activitate aviatică a oponentului pe un front neobişnuit şi neaşteptat de static, dar mereu în aşteptarea a ceea ce nu putea să nu se producă, adică a unei ofensive hotărâtoare – nu putea descifra rostul acestei retrageri„ de refacere”, în fond de odihnă, de „far niente” la care apelau mereu trupele italiene care fuseseră complet distruse până la urmă... 
Iată de ce, în a treia zi de aflare în acest fundac, unde nici nu mirosea a război, se grăbea să răspundă chemării maiorului Stolz, la uşa căruia bătea acum. Nu că i-ar fi fost dor
de o participare mai activă la acest război pe care, în taină îl considera pierdut după Stalingrad şi dezastrul de la Kursk, ci pentru că nu accepta şi nu se putea deprinde cu incertitudinile.
Adeseori, în puţinele clipe de răgaz de pe front, vedea aievea apropiatul viitor al Austriei sale şi, mai ales, al Tirolului său drag, înghiţite de visele nebune ale unui descreerat şi sortite astfel pieirii…
De cum se întorsese în noua patrie (de fapt, în cea pe care o ştia prea bine de la părinţii săi, care tânjeau mereu după un Tirol pe care nici ei nu-l văzuseră dar îl purtau în sânge), se integrase firesc în noua ambianţă socială, adică în ceea ce însemna ferma moştenită şi mica fabrică de brânzeturi cu lucrătorii ei, cei mai mulţi rude necunoscute, dar oameni deschişi şi oneşti. Ultimii doi ani de şcoală înainte de repatriere îi făcuse la liceul piariştilor, unde se preda în germană, aşa că nu avu probleme cu diferenţele pe care le susţinu în particular şi cu mult succes, după care, cu doar câteva săptămâni înainte de Anschluss, reuşi la examenul de admitere la Universitatea din Graz, la facultatea de mecanică şi tehnologie, care i-ar fi prins cât se poate de bine unui viitor proprietar şi şef al fabricii de pe lângă fermă. Fireşte, împreună cu majoritatea studenţilor  luase parte la protestele contra invaziei „boschilor”, dar de represaliile ce ar fi putut urma îl scăpase faptul că la finele primului an de studenţie fusese înrolat în armată, cu un an înaintea majoratului, şi făcut „de urgenţă” sublocotenent de antiaeriană în vederea atacului asupra Poloniei. Mişeleasca ocupare a Poloniei îi amintea mereu de anschluss, iar participarea benevolă a  Rusiei la împărţirea acestei ţări îl dezgustase cumplit, aşa că purta în sinea lui cam aceeaşi ură faţă de amândoi agresorii, atâta doar că, efectiv, putea lupta doar împotriva unuia. Dar şi în lupta asta cu multe îndoieli, când vedea la tot pasul în ce stare de robie era ţinut un popor întreg (bineînţeles cel sovietic!), pus în faţa unei alegeri  cumplite: satrapul Stalin sau alienatul mental Hitler, când vedea cu ce uşurinţă se predau soldaţii ruşi, de fapt, carne de tun în stare pură dar în număr uriaş, nu stătuse prea mult pe gânduri. Şi-apoi ce-ar fi putut face el, austriacul izolat cu bună ştiinţă de compatrioţii săi? În batalionul său mai erau vreo trei soldaţi de rând, cu care ar fi putut cânta împreună melodii tiroleze. nu însă şi discuta probleme de politică...Cu atât mai mult cu cât pe lângă ochii veghetori ai abwerului se nimereau şi ochi nu mai puţin vigilenţi de-ai unor compatrioţi care participaseră activ la realizarea anschlussului...

Maiorul Siegmund Stolz stătea la biroul său cu o ceaşcă de cafea într-o mână (autentică după aroma ce-o răspândea, probabil din „cuceririle” lui Rommel!), cu receptorul telefonului în cealaltă, şi îi făcu semn cu capul oberleutnantului să ia loc. Werner numără în
gând vreo zece „Jawohluri”, din care deduse că la celălalt capăt al firului se afla vreun mare ştab, după care vreo zece secunde înfruntă privirile tăcute ale superiorului.
- Sieg heil, ce cruce mesi, leutnant! îşi ridică în sfârşit privirile din ceaşcă maiorul.
Nu cred că ştii de ce te-am chemat..
- Bănuiesc, Herr Major.
- Bănuieşti pe cruce mesi Ai si fii maior douăzeci şi patru de ore!
- Aţi fost avansat? Felicitări!
- Frei fluchter, avansat. Peste două ore vine un Storch, dar nu Werner ci fischler, (aici, Stolz, complet lipsit de simţul umorului, îşi permise să râdă zgomotos de butadă!)
şi zbor imediat la Bucureşti. Ceva foarte important. Ai aici – le ştie el – arătă cu degetul la furier, – toate legăturile de care e posibil să ai nevoie. Dar principalul – ai aceste douăzeci şi patru de ore ca să înveţi pe de rost, împreună cu ceilalţi doi comandanţi de baterii, documentul acesta. Fii atent, „Strict secret”. Peste o oră vii aici ca să-ţi înmânez cheile.
Verstehst du mich?
- Jawohl, Herr Major! făcu Werner şi se ridică.

În scurtul drum până acasă Tuşa Velceva nu scoase o vorbă. Abia la poarta care de la intrarea Şcodelor nu se mai închisese ea încetini pasul şi se opri.
- Lenţo, ce s-a întâmplat că l-ai repezit aşa pe Plamen? Nu-ţi mai place? E un băiat şi jumătate!
- Nu te supăra, mamă, şopti fata. Lumea te laudă că vezi oamenii până-n pânzele albe, dar de data asta dai greş. E un copil mare, o face pe spionul... Numai despre asta vorbeşte... Şi dacă ar vorbi numai... Ştii ce mi-a propus zilele trecute? Să mă înscriu într-o organizaţie care luptă pentru întoarcerea sovietelor... N-am nevoie de aşa cavaler fără cap!
Unii ca dânsul ne-au lăsat fără tată...
- Tata trăieşte! aproape că strigă femeia. Are să se întoarcă şi am să-l învăţ să-şi mai scurteze limba. Şi cu băutura s-o lase mai moale. Plamen te iubeşte, şi dacă ai vrea ai putea să faci cu el orice, prostuţo. Ori crezi că taică-tu era mai breaz până ne-am căsătorit?
Lenţa încercă să spună ceva, dar prinse să tuşească.
- Ce-i cu tine? Ţi-au dat doctoriţele celea vreo pilulă?
- Nu mi-au dat nimic, m-am înecat...Vorbeşti şi tu...
- Eu ştiu ce vorbesc... Am văzut cum te mai uitai la neamţul cela...
- Austriacul...
- Dar fie măcar şi chinez... Ori crezi că degeaba e aşa de săritor? Aşa-s toţi militarii... Azi aici, mâine pune-i sare pe coadă... Te tot învârţi printre ei...
- Mamă dar ţi-a spus şi ţie: de când m-au văzut, parcă i-a schimbat cineva, le amintesc de iubitele şi soţiile de acasă... Ce-i rău în asta?
- Hai, hai, fetiţo...

Au hotărât să cineze fără Werner.
În capul mesei au fost aşezate gazdele, prezente la insistenţa soldaţilor care au declarat că se culcă flămânzi dacă nu vor fi de faţă şi ele. Nemţii au adunat cuvânt cu cuvânt tot ce deprinseseră din rusă şi română în cei patru ani de campanie şi în felul acesta se închegă un dialog înţeles pe jumătate, dar oricum vesel.
Werner găsi totuşi că poate profita de ora ce i-o dăduse Stolz şi îşi îndreptă paşii spre
gazdă, ca să-şi mai astâmpere foamea. Dar cum intră în curte se opri brusc înainte de a deschide uşa: din încăpere suna vocea Lalei Andersen, cântăreaţa lui preferată, cântând Lili Marleen. Nu ştia ca cineva dintre soldaţii lui să aibă un patefon, putea fi doar al Doamnei Velceva. Crăpă puţin uşa: nu mânca nimeni. Care cu ochii închişi, care cu capul plecat în piept, soldaţii ascultau transportaţi cântecul ce făcuse, cu tot războiul, înconjurul lumii. Atâta doar că Hanzi, cu acordeonul lui o acompania pe Lenţa. Ea cânta ultima strofă din poezia lui Hans Leim, dar atât de aproape de felul în care o interpreta Lale Andersen, 
încât nimic de mirare că o confundase pe aceasta cu tânăra gazdă.
Werner închise uşurel uşa, şi se retrase cu paşi mici, însoţit de sunetul ca de clopoţel al vocii Lenţei...
Wenn sieh die spaten Nebel dreh’n,
Werd ich bei der Laterne steh’n,
Wie einst Lili Marleen,
Wie einst Lili Marleen...
Acum, abia acum îl înţelegea Werner pe soldatul ce stătea santinelă sub felinar...

Din anticamera lui Stolz, Werner, după ce dădu instrucţiile cuvenite subalternilor, o ceru la telefon pe Lenţa.
Mama se repezi prima să pună mâna pe receptor.
- Net muter! făcu Hanzi, care răspunsese la sunet. Lenţa, Lenţa!
Mama se schimbă la faţă şi-i întinse receptorul fiicei:
- Ia vezi ce vrea!
Lenţa ţinu la ureche receptorul vreo două minute. Roşea pe măsură ce asculta
- Ce-a zis?
- Îşi cere scuze că n-a putut veni. O să fie dimineaţă.
- Atât? întrebă mama..
- Atât, apăsă pe cuvânt Lenţa.

Werner deschise pe birou mapa primită de la Stolz: cuprindea trei broşuri identice trase la multiplicator, toate trei cu ştampila „Strict secret”şi însemnele unei uzine  militare  din Graz. Citi denumirea oraşului şi se simţi brusc cuprins de un dor nebun de casă, de ferma lor, de tot Tirolul – încât abia după o vreme îşi plecă privirea asupra broşurii. Era vorba despre varianta mobilă a aparatului secret şi fix cu care englezii din primul an de război depistau de la sute de kilometri avioanele germane ce ţinteau teritoriul Albionului, şi datorită căruia se evitase de fapt invazia pe care conta atâta furerul. Îşi imagină ce înseamnă pentru antiaerieni un asemenea aparat, dacă face parte din armele secrete pe care le tot promitea caporalul suprem, şi dacă nu e prea târzie apariţia lui… Abia apoi îşi dădu seama să-i convoace şi pe ceilalţi doi comandanţi de baterii. Reuşi să aţipească abia pentru un ceas, un somn chinuit mereu de aceleaşi privelişti ale păşunilor de la poalele munţilor, de acelaşi aer mirosind a ierburi proaspăt cosite şi a lapte proaspăt muls, şi toate acestea de-a valma cu gândurile despre familie, mai ales pentru că în ultimele scrisori mama îi tot pomenea de sănătatea din ce în ce mai şubredă a tatei...
În zori se duse la spital, aşteptă o bună bucată de vreme până se treziră doctoriţele şi laborantele. Află tot ce-l interesa şi aproape în fugă se repezi spre casa care-i găzduise.

Din lipsă de ţinte zburătoare, (terminaseră reparaţiile!) şi mai cu seamă în lipsa şefului, ostaşii se distrau: încercau s-o înveţe pe Lenţa să mânuiască bicicleta lui frate-său, cel ce nu mai venea de la Odesa. Nu era prima zi că încercau asemenea lecţii, dar era prima oară că lecţiile începeau să dea rezultate: cei vreo şase metri spre poartă Lenţa îi parcurse cu brio, dar continua să pedaleze. I-au strigat să frâneze, dar fata fie că uitase unde-i frâna, ori nu-i auzea, zbura spre poartă! Greu pentru oricine să deprindă stăpânirea acestui vehicol! Pericolul ciocnirii cu poarta părea inevitabil, iar urmările grave. Primii care înţeleseră situaţia fură soldatul Hanzi, care se repezi imediat spre biciclistă şi Tuşa Velceva, care scoase un ţipăt de groază: Lenţa!
Dar chiar în clipa când trebuia să aibă loc ciocnirea, portiţa se deschise şi fata nimeri în braţele lui Werner. Era probabil intervenţia Providenţei. Oberleutenantul o ţinea
de umeri în timp ce Hanzi ridica vehicolul cu roata îndoită, iar Tuşa Velceva continua să ţipe. Sânii mici şi tari ai fetei amortizaseră lovitura dar ardeau pieptul ofiţerului. Fără să-şi dea seama el se aplecă spre ochii închişi de spaimă ai fetei ca pentru un sărut şi, înecându-se în cuvinte aproape că îi strigă:
- Nu ai nici o tuberculoză... Un pic de anemie...
Ea deschise ochii, privi în ai lui, şi încet, de parcă ar fi vrut să protejeze răspunsul, şopti:
- Ce-ai spus?
El slăbi strânsoarea, apoi o îmbrăţişă şi mai tare:
- Ai plămânii curaţi!
Ea simţi un fel de leşin în tot trupul, se izbi şi îl sărută pe buze, de parcă ar fi vrut să-i fure sărutul, îi lunecă din braţe şi se repezi spre maică-sa:
- Mamă, mama... Nu am nimic...!
Tuşa Velceva mormăi:
- Am văzut...
Lenţa făcu ochii mari:
- N-ai văzut nimic... Nu am tuberculoză, înţelegi? Am plămânii curaţi!
- El... ţi-a spus? abia reuşi să îngaime mama.
- El... el...
- Fetiţa mamei... făcu Tuşa Velceva şi începu să plângă.

- Lipsă de fier în organism, zise la masă Werner. Ai aici nişte pilule, scrie cum să le bei. Şi mai e…
- Ce mai e? întrebă mama.
- Mâncarea... Din păcate, nu depinde de doctori…
- Găsim noi, strigă mama, de-l făcu pe Hanzi să scape lingura. Cum să vă mulţumim, domnule Werni? Mi-aţi luat o piatră de pe inimă...Atâta copil mi-a mai rămas...
De-ar fi cu noi tata... Şi băiatul... Dar au să vină... Au să vină...
- Bineînţeles, făcu Werner. Au să vină, Frontul pare să se fi oprit. Dar drumurile...
- La asta mă gândesc şi eu. Nici trenuri, nici maşini...
- Război, doamnă! Dar deocamdată e linişte. Cine ştie...
- Încep să mă obişnuiesc cu lipsa lor... Şi nu vreau... Mulţi din cei ce-au trecut peste Prut încep să se întoarcă... Dar de peste Nistru ...
- Nu vă mai gândiţi la asta. Credeţi că o să fie totul bine. Că nu degeaba...
Sunetul strident al telefonului îl întrerupse. Werner apucă receptorul:
- Alarmă!
Soldaţii săriră buluc la posturi.
- Oare chiar să se termine odată mizeria asta? oftă Tuşa Velceva. Eri s-a întors  Kolev cel cu vinurile... Cred că am să mă întorc şt eu la taraba mea...
- Crezi că trebuie, mamă?
- Dar cum o scoatem la capăt? Se termină cu grădina, rămân ceva cartofi... Şi mai departe?...
- Alarmă falsă... Ca să nu dormim, zâmbi Werner, revenind de la posturi.  Dar am o noutate: diseară românii dau un bal, în cinstea noastră. Ce ziceţi?
- Ura! făcu Lenţa plesnind din palme. N-am mai dansat de-o veşnicie!
- Stai, fetiţo, că nu te aşteaptă nimeni acolo!
- Ba da, o aşteaptă! Doamnă, Werner luă o poză gravă: am plăcerea şi onoarea să vă
invit fiica la bal! Bineînţeles. şi pe dumneavoastră!
- Eu mai lipseam acolo!
- Mă scuzaţi, s-au schimbat lucrurile? După câte îmi amintesc pe vremuri fetele se
duceau la dansuri cu mamele sau cel puţin cu surorile măritate. Ori mă înşel?
- Păi asta-i aşa...Dar soţul?...
- Nu sunteţi văduvă! Nu vă consideraţi.
Tuşa Velceva zâmbi:
- M-ai convins, domnule Werner. Mergem!  
Lenţa sări şi îşi cuprinse mama:
- Mulţumesc, mami!

În ’36, când a plecat la ferma de lângă Insbruk, Werner lăsa la Lenauheim prima dragoste. Era Magdalena, Magda, o consăteancă care făcea liceul la Timişoara, o blondă
drăguţă şi veselă, pe care o vizita de două-trei ori pe an ca să ofteze împreună în aşteptarea lui patruzeci, când hotărâseră să-şi unească definitiv sorţile. Dar mai întâi Anschlussul, apoi mobilizarea lui neaşteptată le-a încurcat planurile: scrisorile fără timbru, cu toate lamentaţiile posibile, apoi o pauză plină de incertitudini din partea ei. Apoi trăsnetul: „Din luna trecută sunt doamna căpitan Schroeder, tu îl ştii, a venit de pe front fără o mână. Te iubesc, scrie-mi pe adresa Tinei, ea nu ştie germana.. Pa! Pa! Pa!...”
A fost o lovitură sub centură. Câteva zile a umblat ameţit. Apoi, cu un efort de voinţă şi-a revenit. Dar mai mult nu lua parte la discuţiile despre femei, trecea drept un misogin. Alteori şi mai rău... Scrisorile ei veneau cu regularitate, nu le deschidea, se străduia să se gândească la altceva, reuşise s-o elimine cu totul din mintea sa... Până când a întâlnit-o pe Lenţa.
A fost o luptă crâncenă cu sine.
Şi a pierdut-o...

Lenţa a stat o bună bucată de zi în faţa oglinzii. Încerca fel de fel de pieptănături, îşi
potrivea pe rând puţinele rochii şi fustiţe ce le avea, făcând o adevărată harababură prin şifonier, până când a pus mâna pe tubul cu ruj şi s-a dat lângă fereastră ca să-şi vopsească buzele.
În cadrul ferestrei stătea Plamen.
- Bună, Lenţa...
- Ei, zău!...De unnde te-ai luat?...
- Am venit să-ţi aduc o veste bună.
- Nu mă înnebuni! Şi care-i?
- Diseară, la Cazinoul militar...
- E mare bal mare!
- Ştii, vasăzică...
- Şi ai venit să mă inviţi...
- Vezi cum eşti? Mereu mă iei peste picior...
- Mulţumesc. Am să mă duc fără invitaţie.
- Cu neamţul tău?
- Care neamţ al meu?
- Cu javra cu care te-am văzut lângă spital.
- Şi dacă mă vedeai lângă cimitir? Mă duceam să mor?
- Ori mai glumeşti, ori ba!
- Aşa sunt eu, glumeaţă...
- Adică ne vedem acolo...
- Acolo. Dacă ai să mă vezi.
Plamen se învârti să plece, dar după doi paşi se opri:
- Lenţa, râzi tu de mine, dar te rog să mă asculţi o dată...
- Ei?
- Lenţo, au să se schimbe lucrurile... Cum ai să te uiţi tu la oameni şi oamenii la tine? Nu te mai plimba cu javra! Repede au să se întoarcă ai noştri... Ai să ai neplăceri...
- Hm... Mersi pentru sfat. Nici o grijă, vezi-ţi de treburile tale.
Plamen dădu din mână a pagubă şi plecă supărat.
Lenţa se învârti pe tocuri în faţa oglinzii şi se măsură cu o privire critică:
- Diana Durbin... Diana Durbin?... Ba nu: Lenţa Velceva...

Cazinoul militar era acum o jalnică parodie a ceea ce fusese între cele două războaie. Nici tu lumini aprinse în toată seara, chemând ba la o adunare a clubului literar (care reuşise să lase ceva urme în istoria literelor româneşti!) ba la un concurs de mai ştii ce, ba la luptele dintre şahişti sau biliardişti... Acum, şi mai ales în ultimele luni, rare ori când se mai încumetau ofiţerii reformaţi din cauza rănilor dar mobilizaţi la partea sedentară a regimentului să-i mai deschidă uşile pentru vreo partidă de biliard, sau pentru a gusta un păhărel de vin la sărăcuţul bufet ce abia îşi mai ducea zilele.
A fost un prilej de nespusă bucurie pentru tineretul rămas în orăşel acest bal, la care să-şi mai pună în mişcare muşchii şi plămânii. Pereţii jerpeliţi fuseseră oarecum reabilitaţi, podelele spălate şi lustruite, bufetul niţel îmbogăţit, dar oare mult îi trebuie omului avid de un pic de distracţie ca să se declare mulţumit?
Stolz şi cei cinci ofiţeri ce nu erau prinşi în serviciu stăteau în preajma bufetului, cu păhăruţele pline cu ţuică, discutând,probabil despre treburile de pe front, gradaţii, pentru că printre vizitatori erau şi vreo zece gradaţi, (fapt care trebuia să sublinieze unitatea armatei!) stăteau mai la o parte deşi cu privirile aţintite mai cu seamă spre bufetul, pe care ofiţerii români îl luaseră în primire, făcându-l din ce în ce mai sărac.
Orchestra, în care îşi găsise locul, neştiut cum, şi Hanzi cu acordeonul, saluta cu felurite marşuri orice nou oaspe, la apariţia mamei şi fiicei Velcev erupse în „salutul la general”.
Cele două femei veniseră fără a fi însoţite de Werner. care avea să-şi inspecteze posturile. Sări să le întâmpine Plamen.
- Unde ţi-i neamţul? o întrebă pe Lenţa
- La Berlin! râse fata.
Se apropie Werner cu două scaune:
- Luaţi loc.
Plamen se făcu nevăzut. Dar se retrase şi Werner, ca să continue, probabil discuţia.
În scurt timp sala se umplu de lume. Locotenent-colonelul care îşi înlocuia superiorul declară balul deschis şi îi salută pe camarazii germani care în zilele apropiate aveau să plece pe front. Stolz mulţumi scurt şi balul începu. Se vedea uşor că picioarele tinere tânjeau după ţupăială, ba chiar şi unii din cei mai bătrâni cercau să-şi înşele anii.
Plamen aşteptă cât aşteptă, iar cum Werner nu avea de gând s-o invite pe Lenţa, făcu acest lucru el.
Spre marea lui mirare Lenţa nu-l refuză. Dimpotrivă. Dansa cu pasiune chiar. Dar nu scoase o vorbă. Nu vorbi nici el, dar pe faţă nu-şi putu ascunde nemulţumirea.
Se învârtiră aşa vreo zece dansuri, când căpitanul Dragotescu, şeful Cazinoului făcu semn orchestrei să oprească:
- Onoraţi oaspeţi, sunteţi extraordinari! Ar fi dea dreptul păcat să nu folosim  această bună dispoziţie a domniilor voastre pentru a alege regina balului! Participă toţi, inclusiv domnii ofiţeri, indiferent de armată,. Formaţi perechile! Trei dansuri felurite! Executarea!
Perechile se formară imediat, doar Lenţa şi cu Plamen rămaseră parcă nehotărâţi.
La petrecerea de după examenul de capacitate ei doi dansaseră seara întreagă, Plamen se dovedise a fi un partener perfect.
Lenţa aruncă o privire spre Werner. Acesta discuta ceva foarte aprins cu Stolz.
Orchestra atacă un fox-trot, perechile începură să se învârtă. Lenţa aproape că strigă:
De ce stai? Arată ce poţi!...
Dansau toţi cu însufleţire, să fii regina balului în orăşelul acesta uitat de lume, unde orice fleac poate deveni un eveniment, era un motiv de mândrie pentru câştigător, şi unul de comentarii şi motiv de invidie pentru cei ce nu reuşeau… Cu toate că se străduia să fie cât mai concentrat asupra mişcărilor Plamen încercă totuşi să lege un capăt de vorbă cu partenera, să afle totuşi care-i pricina indiferenţei, mai mult – a ostilităţii ei. Cu atât mai mult că totul începuse cu mult înainte de sosirea nemţilor în târg. Dar în zadar...
În timp ce juriul alegea regina, orchestra, dezlănţuită, continua să cânte. Dansatorii se străduiau să scape de ultimele picături de energie adunate în monotonia zilelor trecute fără distracţii.
Werner se apropie de cei doi dansatori care păreau să fie probabilii câştigători şi se închină adânc. Plamen cedă imediat. Lenţa acceptă invitaţia:
- N-o să fie prea obositor pentru dumneavoastră?
Pusese atâta maliţie în acel „dumneavoastră,” încât ar fi observat-o şi un neavenit. Dar Werner nu observă. La finele dansului o conduse lângă Tuşa Velceva, îi mulţumi şi se retrase.
În aplauzele sălii regina balului fu proclamată Lenţa. Însemnele şi darurile ar fi stârnit râsete în alte vremuri, dar în aceste timpuri – o coroniţă din stearină, din cele folosite la nunţile mai sărace, o căpăţână de zahăr şi trei cutii cu galeţi, putea stârni într-adevăr invidii...
Lenţa lăsă în poala mamei darurile. Pentru dansul reginei îl izbi din grupul de prieteni pe partenerul care o urcase pe tron. A dansat fără a-l privi în ochii.
Werner discuta ceva foarte interesat cu un camarad român...
Curând, spre miezul nopţii oaspeţii începură să se risipească.
Werner însoţi gazdele. Plamen rămase cu prietenii să joace biliard. Nu avea nici un dumnezeu să-i urmărească...

Era o noapte caldă de vară, dar mult mai răcoroasă decât în sala cazinoului. Tuşa Velceva păşea greu în urma tinerilor care discutau ceva foarte aprins.
- Ca un mojic, zici? făcu Werner. Tăcu o vreme apoi luă aer mult în piept: da, ca un mojic! Pentru că... pentru că te iubesc, Lenţo! Da, pentru că te iubesc..
Lenţa se opri brusc, de parcă s-ar fi izbit de un zid.
Mama îi ajunse din urmă:
- Ce s-a întâmplat?
- Era să uit... Trebuie să inspectez posturile. Linişte şi pace, dar suntem în război, doamnă Maria! Ori mi s-a părut, ori chiar... Cred că Hanzi s-a cam îmbătat. Şi e rândul lui la kvadruplă...
- Aoleu!
- Mami, zise Lenţa, pot să mă duc şi eu cu ...domnul Werner?
- Te-a invitat dumnealui?
- Fireşte, zise Werner, o chestie de minute.
- E o noapte atât de frumoasă… făcu Lenţa.
- Bine, dar nu uita că trebuie să dormi, zise Tuşa Velceva şi porni singură spre casă.
Lenţa se întoarse pe tocuri în faţa lui:
- Mai... mai spune-mi odată ce mi-ai spus. Şi convinge-mă că nu te-ai purtat mojiceşte...
Werner o cuprinse de mijloc:
- Fetiţa mea, uiţi în ce lume trăieşti... Te gândeşti tu la tine? Azi suntem împreună, dar e războiul acesta nebun pe care-l vom pierde...Şi atunci? Am privit câte ceva din jurnalele noastre de pe al doilea front...Am văzut franţuzoaice tunse chilug în piaţă, fie că au fost amante vremelnice, fie soţii iubitoare ale ocupanţilor...Fără deosebire... Ţi-am propus eu una din aceste variante? Mâine-poimâine se întorc ruşii aici... Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă... Aş vrea să fii soţia mea, nu victima mea... Dar cum? Cum?
Lenţa se ghemui la pieptul lui:
- Werner...
- La voi, la bulgari, se fură miresele?
- Lenţa zâmbi, apoi tresări de parcă ar fi fulgerat-o un gând:
- ...Numai cu voia lor... Fură-mă, Werner...Fură–mă! Oricum, mama n-o să mă lase niciodată!...
De după colţ se auziră paşi. Era Tuşa Velceva:
- Bune minute, tinerilor! Era optsprezece august când aţi plecat în inspecţie, acum e nouăsprezece...
- I-am povestit despre Tirolul meu... Despre ferma noastră, despre munţii noştri... Mi-i un dor nebun de casă! Război blestemat...
- O fi cald şi pe la voi. E frumos Tirolul?
- Frumos... Şi chiar dacă ar fi urât, cum  să nu-ţi iubeşti baştina? Dar ce-o să facă războiul din el...
- O să ajungă şi pe acolo?
- Acolo-s munţi... Nu ca la noi… făcu Lenţa
- Dar şi mulţi austrieci. Au să-i rupă capul nebunului care ne-a furat patria şi  a întors lumea pe dos! făcu Werner.

Nici de douăzeci, nici de douăzeci şi unu august nu-i dădu Stolz mai mult de trei ore de somn lui Werner, în schimb se ţinu de cuvânt când îi promisese o mare surpriză.
Stătea ca de obicei la masa lui cu cafeaua în faţă. Pe Werner îl înfuria de fiece dată mirosul acesta de cafea naturală, nu se ştie cum ajunsă până la dânsul. Probabil pentru că se zvonea că e rudă sau cunoscut cu Rommel...
- A, ai venit după bucurie, cruce mesi, îl întâmpină Stolz.
- După cum veţi binevoi.
- Ai devenit diplomat, leutnant?
- Vă ascult, Herr Major.
- Ai să-ţi vezi Tirolul tău care nici la degetul mic al Hamburgului nu aspiră.
- Nu aspiră dar ajunge...
- Nu ştiam că ai umor! Ei bine, ascultă şi execută întocmai. Eşti gata?
- Jawohl, Herr Major...
- Atunci iată: Cruce mesi, atenţie, nu am să repet. La 23 august vin două monitoare şi un şlep de la Ismail. La orele 18 fix. Batalionul va fi aliniat cu tot armamentul la orele 17
pe plajă, cruce mesi, nu pentru baie ci pentru îmbarcare şi plecare. Trenul cu 370 de ostaşi, toţi rezervişti şi boboci, va pleca de la Reni. Economisim benzina. Eu voi urca în tren aici. Tu vei pleca cu maşina la Bucureşti la 24 august, iar de acolo la Graz, unde, cu documentele ce le vei primi la centru, vei descinde la uzina indicată.. Acolo vei fi reprezentantul-inspector al armatei. Ai înţeles? Repetă, cruce mesi!
Werner n-a mai repetat nimic în viaţa lui cu atâta însufleţire şi plăcere. Se aranjase totul de la sine, de parcă ar fi fost el cel care dictase modul de desfăşurare a evenimentelor.
Plecă de la Stolz de parcă ar fi ieşit de la un foarte bun prieten: nici nu trânti uşa ca de obicei...

Abia pe 21 august se hotărî Kolev. Cel cu desfacerea de vinuri să scoată din hruba secretă din pivniţă trei din cele cinci butoaie cu zaibăr pe care nu reuşise să le treacă peste Prut. Tuşa Velceva ocupă iar locul barmanului din spatele tejghelei şi, cu toată lipsa banilor, (nici nu se prea ştia care sunt mai potriviţi – leii sau mărcile!) reuşi în două zile să
schimbe o sută de litri de vin pentru un botez pe un covor aproape persan, şi vreo alte două sute pe tot felul de obiecte casnice de primă necesitate. Kolev era cât se poate de încântat şi presupunea că în cel mai apropiat timp chiar şi cei care-şi ţineau banii cu dinţii vor dezlega baierele pungilor: nu pot trăi oamenii cu gâtul uscat...
În dimineaţa de 23 Tuşa Velceva îşi luă rămas bun de la cei ce-i fuseseră chiriaşi neaşteptaţi. Pe Werner chiar îl sărută, deşi el trebuia să plece abia a doua zi, şi mai scăpă şi o lacrimă, apoi o luă la fugă spre locul ei de muncă care putea înveseli lumea...
Werner supraveghea încărcarea armamentului în Şkode, îşi făcu timp să mai şteargă
lacrimile Lenţei, să controleze echipamentul fiecărui soldat şi la ora fixată  îşi alinie bateria pe plajă.
Împreună cu celelalte două baterii se formase un careu de nouăzeci de ostaşi. Aproape o treime din cât ar fi trebuit să numere un batalion de oameni ce se obişnuiseră deja cu odihna şi pacea, care nu vădeau semne de nerăbdare să revină pe front, şi pe care nu-i deranja de loc că la ora anunţată nu se vedeau nici monitoarele şi nici şlepul promis.
Încă de la adunarea batalionului se strânsese ceva lume, unii ca să-i conducă pe cei cu care petrecuseră pe neaşteptate o bucată de vară, alţii – ca să se convingă că totuşi pleacă nesuferiţii de nemţi...
Era o zi de adevărat sfârşit de vară, pe plaja limanului se lupta zefirul răcoros, adiind dinspre apă, cu valul de căldură ce năvălea dinspre uscat. Aflaţi în repaus, ostaşii stăteau care aşezaţi pe raniţe, care direct pe nisip, în fruntea careului comandanţii discutau nervos faptul neobişnuit al nerespectării programului.
Trecuse şi ora 18, cea a îmbarcării, omul trimis la Stolz nu mai venea, nu se ştia, nu se bănuia nimic.  Spectatorii, cei mai nerăbdători, începeau să părăsească plaja, doar câteva fete mai îndrăzneţe, din cele ce mai scurtau nopţile pe la posturile antiaerienei,  se ţineau dârz pe poziţii, trimiţând bezele soldaţilor.
Era trecut şi de 19, când apărură Stolz cu încă un ofiţer, se bănuia a fi cel cu informaţiile batalionului, şi locotenent-colonelul român, ce-l înlocuia pe comandantul bolnav, însoţit de tot statul major al părţii sedentare a regimentului.
Werner comandă „alinierea” şi „drepţi”, dar când încercă să raporteze superiorului.
Stolz îl opri. Maiorul german se proţăpi în faţa careului şi îşi drese glasul:
- Domnilor ofiţeri, ostaşi! Azi până la prânz România a încheiat un armistiţiu ilegal cu ruşii! A fost o trădare! Până să ni se taie telefoanele, am primit de la marele stat major al nostru următoarele instrucţiuni: armata germană se va retrage pe Dunăre fără a fi împiedicată de armata română! Vom porni deci în marş spre Izmail! La stânga-mpre...
Locotenent-colonelul român îl împinse pe maior la o parte:
- La loc comanda! Nu se mişcă nimeni! Aţi uitat domnule maior: dezarmarea! Comandaţi!
- Cu ce drept? Restabiliţi liniile telefonice ca să putem comunica cu centrul! Dar până atunci vom urma instrucţiunile primite  anterior! Aşa că: Batalion! Ascultă comanda la mine!
- Pardon! Armata română va folosi forţa! Batalioane române! Ocupaţi poziţiile!
Din parcul vecin şi de pe străzile alăturate, cu armele în cumpănire, dădură năvală
soldaţii români. Oricum, mai mulţi decât nemţi luaţi prin surprindere... Conducerea  regimentului luase măsuri...
- Dezarmarea, domnule maior! Altfel nu plecaţi de aici.
- Vom aştepta legătura telefonică, zise maiorul. Avem conducerea noastră.
- Dar mai întâi – dezarmarea!
În timpul acesta se arătă în fugă un sublocotenent, probabil de la Comenduire. Se apropie de locotenent-colonel şi îi şopti ceva, foarte agitat. Locţiitorul comandantului păli:
- Domnilor, ofiţeri, soldaţi! Armaţi! Suntem informaţi că Bucureştii sunt bombardaţi de aviaţia germană. Domnule maior, suntem în stare de război! Vă dezarmaţi?
Maiorul tăcu...

Lenţa robotea prin casă. Nu-l condusese pe Werner, n-avea nici un rost. El trebuia să se întoarcă imediat după îmbarcare. Mai avea o oră şi hotărî că ar trebui să se ducă până la alimentară ca să ridice de pe cartelă pâinea şi zahărul.
Magazinul se afla la o distanţă bunicică de plajă. Cumpărători erau puţini, dar unii dintre ei veneau de acolo, aşa că ştiau câte ceva. În general, ştiau că din nu se ştie ce pricină se iscase un scandal. O femeie îi asigura pe ceilalţi că românii nu mai luptau contra ruşilor. Că se făcuse pace.
De obicei magazinele sunt locurile cele mai informate, dar şi cu cele mai grele zvonuri. Lenţa hotărî să afle singură adevărul. Cu cele două pâini şi cu zahărul în plasă  coborî spre liman şi o luă în lungul malului. De departe nu se înţelegea mare lucru, doar că era adunată lume multă şi se auzea ceva ca un zumzăit de albine supărate. De cum se apropie urcă puţin pe mal şi simţi brusc o înţepătură în inimă:grupul în uniforme gri-verzui era înconjurat din toate părţile de soldaţi în uniforme kaki, iar comandanţii, şi ei despărţiţi în două grupe separate păreau că se ceartă la cuţite...
Lenţa se dădu mai aproape, mai să atingă un caporal român ce-l străjuia parcă pe Werner. Nu i-au trebuit decât câteva clipe ca să înţeleagă că, de fapt, la magazin, se spusese adevărul.
- Werner! şopti ea
Werner întoarse capul, zâmbi trist.
- Ai aflat?
Lenţa dădu din cap că da. Izbucni în lacrimi. Îl împinse pe caporal în lături şi îi dădu lui Werner plasa cu pâinea şi zahărul. Werner se aplecă ca pentru un sărut, când caporalul
îl lovi cu piciorul peste mănă de împrăştie pe nisip tot ce se afla în plasă, după care îl izbi cu stratul armei în plex. Werner scoase un geamăt de durere şi căzu în genunchi, în timp ce caporalul rânjea satisfăcut. Fără să se gândească ce face, în aceeaşi clipă Lenţa îi trase o palmă zdravănă ostaşului. Acesta rămase încremenit o clipă, apoi îşi armă carabina, de parcă ar fi vrut să tragă:
Din fericire, scena fusese observată de comandant. Acesta strigă la caporal să se calmeze, şi chemă pe un teterist de alături:
- Elev, du pe domnişoara bătăuşă la corpul de gardă. Şi ai grijă să nu-ţi scape...
-
-

Dar în afara ofiţerilor mai observase scena cineva: Plamen. Era unul dintre puţinii care asistase la cele ce se petreceau pe plajă. El urcă pe mal în urma Lenţei şi a teteristului, şi de cum ieşi din vederea şefilor începu mai întâi să se milogească, mai apoi să insiste ca ostaşul să se facă a o scăpa pe fată.
Teteristul părea să se lase convins, dar când ajunseră în preajma comenduirii îi întrecu un motociclist.. Acesta sări de pe vehicol şi se repezi în clădire. Teteristul se opri cuprins de îndoieli: era prea frumoasă fata. Dar motociclistul curând strigă:
- Unde dracului s-au dus toţi? Camarade, se adresă el teteristului, Şterge-o mai repede. La gară sunt şase tancuri şi vreo rece camioane cu soldaţi ruşi. Urcă încoace...
- Ei au ce au cu nemţii...
- Aşa să crezi tu! Toţi ai noştri au fost puşi în coloană şi luaţi prizonieri...
Problema Lenţei nu mai exista. Plamen o apucă de mână şi o luară amândoi la fugă.
Lenţa mai mult ghici decât înţelese că ajunseră la casa lui Plamen.

Noaptea era pe sfârşite, soldaţii cădeau din picioare dar ciudata adunare de pe plaja orăşelului B. nu se mai sfârşea. Nu se ştia ce urmăreşte sau ce are în vedere maiorul Stolz, dar era gata să depună armele cu condiţia să li se dea drumul să plece în marş spre Dunăre. În schimb, locotenent-colonelul român nu considera că poate elibera prizonieri, întrucât odată cu bombardarea capitalei însemna că cele două armatei se află în stare de război, deci batalionul este prizonier.
Rezolvarea diferendului a venit de la sine, odată cu primele raze ale soarelui.
Mai întâi s-a auzit un zgomot nu prea obişnuit pentru locurile acestea: părea că se năruie ceva mare şi foarte greu. Apoi s-a auzit  zgomot de motor şi, în sfârşit, pe malul înalt al limanului s-au oprit, în căutarea drumului de acces spre plajă, patru tancuri cu ţevile îndreptate spre apă. Coborî un tanc, celelalte rămaseră pe mal.
Chepengul tancului se ridică, şi din măruntaiele lui se arătă mai întâi un căpitan cu petliţe albastre, într-o uniformă parcă proaspăt călcată, şi un locotenent, care s-a dovedit a fi traducătorul.
Locotenent-colonelul sări în faţa noului venit, salutând elegant:
- Domnule căpitan al armatei prietene, ofiţerii şi trupa regimentului de grăniceri...
- Spune-i prietenului să închidă gura, se aplecă căpitanul spre traducător.
Locotenentul se conformă. Comandantul-adjunct rămase nedumerit:
- Dar ce trebuie să fac? Am vrut să raportez...
- Căpitanul vrea să-ţi încolonezi golanii în rând câte patru. Şi să aştepţi comanda.
- Dar potrivit armistiţiului...
- Căpitanul zice „razberiomsea”, o să vă descurcaţi. Ei, tu! trecu el la Stolz. În rând câte patru!
Stolz luă un aer indiferent:
- Noi suntem prizonieri ai armatei române, cruce măsi!
- Schmeisserele la grămadă.
- Refuz! strigă maiorul.
Căpitanul ridică o mână şi de pe mal răsunară două salve de tun. Proiectilele detunară la mijlocul păpurişului.
- Ei, făcu căpitanul.
În câteva clipe se înălţă o grămadă de pistoale automate şi se formă coloana cerută.
- Românii ce aşteaptă?
Locotenent-colonelul făcu un pas înainte:
- Domnule căpitan, condiţiile armistiţiului prevăd...
- Spune-i idiotului, căpitanul îşi trase din toc revolverul, să închidă clanţul şi să execute. Când am să fiu mai liber o să stăm şi de vorbă. Dar în altă parte...
De pe mal coborâră două Studebeckeruri, din care săriră pe nisip vreo şaizeci de ostaşi. Erau cu uniformele rupte şi murdare, se vedea cât colo că vin de pe front.

Lenţa cătă de jur împrejur, şi nu putea înţelege unde se află şi de ce. Încerca să-şi amintească ce s-a întâmplat după ce l-a pălmuit pe soldatul acela şi nu ţinea minte nimic.
Era încă întuneric, obloanele trase, camera nu era a ei... Stătea într-un colţ, pe podele... Se ridică, n-o durea nimic, nu era la spital. Deschise un oblon. Camera se umplu de lumina nesigură a dimineţii. Un pat simplu, câteva fotografii. Una i se păru cunoscută. Deschise al doilea oblon. Era fotografia tatălui lui Plamen. Condamnat la muncă silnică pe zece ani. Pentru colaboraţionism... Undeva, prin părţile Braşovului...
Şi îşi aminti brusc totul. Cu lux de amănunte. „Werner” se gândi. Ce e cu Werner?
Se repezi la uşă: era încuiată. Îşi aminti ce-i vorbise Plamen lui maică-sa: să n-o laşi să iasă!
Deschise geamul, privi atent la uliţă şi sări afară. Soldaţi ruşi, în grupuri mici, cercetau clădirile ce li se păreau a fi periculoase. Primăria, pretura, liceul de fete, La cel de băieţi – spitalul – stăteau două santinele. Din clădire se auzeau voci iritate. În ruseşte şi în germană. Nu se puteau înţelege...
Coborî malul spre plajă: nu mai era nimeni. Se repezi pe drumul care ducea la gară
şi văzu coloanele cu soldaţi înarmaţi pe flancuri. Se repezi să-i ajungă din urmă, dar un ofiţer se desprinse din grupul pe care-l conducea:
- Kuda, crasaviţa? o întrebă el râzând. Poezd uşol! Marş domoi!
Abia acum înţelegea ea că e periculos să fugi printr-o aşezare în care au intrat, biruitoare armatele...
Şi o porni cătinel spre casă...

Întoarsă acasă, din lipsă de clienţi, Tuşa Velceva n-o găsi pe Lenţa. Era poate pentru prima dată că nu ştia, nici nu bănuia măcar, ce se întâmplă în oraş. Era aproape noapte, şi ea se sperie de-a binelea.
Aşteptă până pe la miezul nopţii, ieşi în curte: tunul şi kvadrupla nu se mai aflau printre       tufele de liliac. De fapt ar fi putut observa schimbarea de cum a intrat în curte: Şkoda nu mai era la locul ei...
Cuprinsă de panică se repezi spre locul de adunare de pe plajă. Pe drum întâlni lume multă ce pleca speriată de cele întâmplate, dar nimeni n-o văzuse pe Lenţa.
Ajunse chiar când se încolonau nemţii, văzu tancurile şi pricepu de unde veniseră acele două detunături care o speriaseră grozav şi pe ea, şi pe ultimii clienţi.
Întrebă un bărbat ce tancuri sunt – nemţeşti sau româneşti? Acesta o recunoscu:
- Tuşă Velceva, Lenţa ta e la comenduirea română, nu ştiu ce-a făcut... Dar cred că ruşii au s-o elibereze...
Ea simţi că o prinde leşinul. Dar chiar în clipa aceea o apucă de braţ Plamen.
- Tuşă, nici o grijă. Lenţa e bine, normal. Hai s-o vezi...
Cele câteva sute de metri până la casa lui Plamen i s-au părut femeii nesfârşiţi. –
Dar în camera băiatului nu era nimeni...

Lenţa găsi casa goală. Doar în mijlocul odăii ce-o ocupaseră oameni lui Werner, rezemat de perete, stăteau geamantanul lui şi raniţa. Cu un efort de voinţă îşi stăpâni lacrimile: trebuia să salveze ce se mai putea salva.
Se repezi la şifonier şi scoase afară clitul de cearşafuri şi feţe de pernă, pe care maică-sa oricum peste trei-patru zile le-ar fi desfăcut şi ar fi găsit scrisoarea. Voi s-o rupă imediat, da îşi dădu seama că ar putea să mai uite  câte ceva. Aşa că ea va fi singura şi
ultima. Care a scris-o şi a citit-o...
Scumpa mea mămică, când vei citi scrisoarea asta eu voi fi departe. Iartă-mă dacă poţi. Eu ştiu cât de mult m-ai  iubit, câte ai făcut ca să mă simt bine Fă-o şi pe asta. Ştiu că nu mi-ai fi dat învoirea ta, de aceea am procedat aşa. Pe data de 24 am plecat cu Werner la Tirolul său... Am fugit cu el. Ne iubim cu atâta patimă, încât nu putem rezista.
Părinţii lui mă vor primi, vom aştepta sfârşitul acestui război nebun şi ne vom uni în faţa Domnului. Va fi iar pace şi te vom chema la noi sau vom veni noi la tine. Iartă-mă, te iubesc atât de mult! Dar tu mi-ai vrut întotdeauna fericirea. Te sărut, te sărut, de o mie de ori te sărut... Iartă-mă...
Izbucni într-un torent de lacrimi. Apoi împături scrisoarea şi o rupse în mici fărâme.
Înţelegea că nu a scris aşa cum ar fi vrut, dar de-acum înainte ea va fi singura din lume care va şti că a existat asemenea misivă.
A celui mai nefericit om de pe pământ...

... Peste vreo trei zile, când soldaţii  terminară cele cinci butoaie cu zaibăr ale lui Kolev şi, plecând pe front, fură înlocuiţi cu alţii, mult mai mulţi şi cu petliţe albastre,
când începură arestările celor ce colaboraseră cu nemţii şi românii, când aproape fiecare familie punea la dispoziţia autorităţilor prisosul de spaţiu locativ pentru cei ce aveau petliţele corespunzătoare, când Kolev şi alţi vreo trei mai înstăriţi îşi puseseră capăt zilelor
pe marginea Dunării pe care n-o mai puteau trece, la fereastra Tuşei Velceva, care devenise şomeră din lipsă de material, bătu Plamen. Geamul fu deschis de stăpâna camerei, o cameră era tot ce le mai rămăsese din fosta locuinţă, astfel că geamul mai avea şi rolul de uşă.
Lenţa refuză să vorbească cu Plamen, dar la insistenţele mamei aruncă un ”mulţumesc” fără adresă. Apoi se apropie de geam şi sări în stradă.
- Încotro, strigă mama speriată. Vrei să fii arestată?
Plamen râse:
- Pentru ce? Pentru că a dat la bot unui soldăţoi român?
Lenţa nu zise nimic. O luă la vale spre plajă.
Se aşeză pe o moviliţă de nisip.
Nu se gândea la nimic.
Închise ochii şi, speriată, îi deschise imediat: în faţa lor se desfăşura o costişă verde, străjuită de munţi – Tirolul.
Ochii deschişi văzură păpurişul dinspre care adia un vânticel, anunţând, mai devreme ca de obicei, apropierea toamnei.
Norii alergau buluc pe cer şi, la un moment dat, se milostiviră să facă loc şi unui pic de soare.
Şi atunci se desfăcu zidul de papură ca să facă loc lebedei. Plutea strâmb. Îşi mişca greu picioarele, târa o aripă, apoi îşi culcă pe apă gâtul graţios şi nu-l mai ridică. Avea spatele roşu, sfârşit de schije.
Din marginea desişului o strigau speriaţi şi zadarnic doi pui: unul alb ca spuma şi altul negru tăciune...

(va urma)