 |
Vladimir Beşleagă
Un deceniu de acumulare, căutări, catastrofe şi... luminări (5)
8 septembrie 1964.
N....ea.
Of, câtă durere şi câtă nevoie-i pe lumea asta!
Lumea-i plină de (amar şi) jele,
Ca (şi) marea de pietricele...
Cele două visuri...
Mama către Maria: De ce-aţi venit? Să nu veniţi mai mult! Să nu veniţi. Ie butelul ista, că acuş îl trântesc în pământ! Ie-l de aici să nu-l văd...
Mama către Nataşa: Nu vor să-mi spuie doftorii. Dar eu ştiu... Ştiu că n-am să ies... Dac-oi vedea că nu mai pot, vâr un chiron în rozetcă şi mă ucid... Mă ucid...
Oh, mamă! Tu mi-ai dat viaţă, iar eu nu pot să-ţi uşurez măcar un pic suferinţele... Mamă, mamă, ce să fac? De la o vreme mă urmăreşte un gând negru că eu sunt vinovat de toate chinurile ce le înduri. Eu! De ce nu te-am luat să te duc la doctori mai demult, de ce? Şi tu mi-ai spus că vrei să te omori!.. Cele două visuri pe care n-am să le uit câte zile voi avea de trăit – mi-au spus tot. De ce am fost atât de prost şi n-am înţeles că tu mă chemi ca să te ajut? De ce?
Oh, cărţile m-au înnebunit. Eu, care am ajuns cel mai prost om după atâta învăţătură, nu te-am înţeles că tu mă chemi prin vis să te ajut... Doamne, Doamne... Eu am omorât-o pe mama... Am omorât-o? Încă, nu, încă n-am omorât-o. Dar trebuie s-o omor... Trebuie să-i găsesc şi să-i duc ceva şi să-i dau şi când n-o să mai poată îndura chinurile şi durerile, să beie... Trebuie să-i găsesc şi să-i dau ceva... Şi tu nu îndrăzneşti să mă întrebi, ca să-ţi spun că zilele ţi-s numărate, nu îndrăzneşti... Să-ţi spun, trebuie să-ţi spun... Oh, nu mai pot purta taina asta în mine, trebuie să ţi-o spun. Simt că mor şi eu cu tine, că mă sleiesc de puteri odată cu tine... Mamă, mamă, mamă... Ce viaţă chinuită ai avut şi ce soartă şi mai chinuită ţi-i dată... Of, Doamne, de ce eşti atât de crud? De ce? de ce? de ce?..
Numai durerile şi suferinţele oamenilor trebuie povestite şi lăsate urmaşilor, că bucuriile de le vor avea şi aşa le-or înţelege, iar durerile – nu...
Din durere răsare arta, dacă îi este dat să răsară...
21 septembrie 1964.
Mama moare şi face glume:
- Iaca cum m-o lecuit doftorii ceia: m-o tăiat, m-o cusut la loc şi m-o trimis aici, să cac bolniţa pân-oi muri...
- La un doftor i-o fătat mâţa. Măhăleanul îi zice: aruncă mâţişorii la râpă... – Nu se poate, mi-i jele... Da copii, că-i omoară, nu li-i jele?
- Tata, cică, se simte mai bine, se îndreaptă: pân-amu stuchea pe ciobote, da amu stucheşte pe barbă...
Duminică a venit acasă, să steie vreo zi două. Şi... s-a apucat de-a făcut colţunaşi cu brânză... pentru mine. Şi a făcut plăcinte pentru mine.
- Nu trebuie, mamă, vezi că ţi-i greu...
- Lasă, lasă... Dar ce, vrei să şed şi să putrezesc de pe amu?
Noaptea a venit la mine-n cameră, a adus un palton şi m-a învelit peste plapumă...
- Nu trebuie, mamă...
- Taci... Vezi că-i frig? Şi ai să răceşti...
Când să plec, tata îmi zice să vin cealaltă sâmbătă.
- De ce să îmble atâta pe drumuri? Când să se mai hodinească şi el?
Oh, mamă, mamă, mamă... Simt că mor şi eu cu tine... Şi dacă am să mai trăiesc, n-am să trăiesc mult... Şi dacă am să trăiesc, nu ştiu cum am să trăiesc... Scumpa, buna, prea buna mea mamă... Sunt singur şi cu cine să împart jelea, cu cine? Şi-i aşa de mare că n-o mai pot purta, simt că am să cad, am să cad... răpus...
22 septembrie 1964.
Program:
- Secţiunea transversală a societăţii.
- Imagistică...
- Umor + lirism...
26 septembrie 1964.
Azi vine Podoleanu, mă ia şi mă duce la Uniune la o întâlnire cu un grup de elevi ai cl. XI dintr-un sat de la Nord (Mândâc). Din una în alta se află că ei nu prea citesc şi atunci unde se apucă Pod. şi Str-anu să le facă morală: citiţi!.. fără carte! cartea!.. ş. a. m. d. Mă uit la băieţii care spun că au un bibliotecar ţicnit... stau şi mă gândesc: „Ce să le mai toci la cap degeaba? Acum când băieţilor le miroase a pestelcă, iar fetelor li e gândul la măritiş – numai de carte nu le arde. Târziu, prea târziu... Şi apoi a le striga: citiţi! e prea puţin, e o jumătate de chestiune. Trebuie să le mai spui ce să citească, cum să citească, de ce să citească. Şi încă un mare, simplu şi sfânt adevăr se cuvine să cunoască: cartea, până la un moment, îl înnobilează pe om, dar de îndată ce a depăşit acel punct critic, începe să-l strice... Cam aşa precum i-a stricat pe mulţi aşa zişi scriitori de-ai noştri, care citesc prea mult şi din cauza cărţii nu văd viaţa reală, or, din cauza intoxicaţiei livreşti toarnă la prostii pe care... nici ei nu vor să le mănânce... Auzi? O fetiţă e îndrăgostită de... Ponomari! Un băiat îl savurează pe... O, tempora, o mores! Sărmanii de ei abia de au timp să citească ceea ce le cere programul, dar nu încă şi altceva...
3 – 4 octombrie 1964.
Arta - o reflectare a acestei lumi şi arta – creatoare de lumi noi – care este arta autentică? Un artist dotat cu talent-imaginaţie şi un artist cu talent-fantezie – care este artistul veritabil? Sau acestea nu sunt decât două trepte ale aceluiaşi proces de creaţie, ale artei în genere? Două trepte sau... două feţe?
8 octombrie 1964.
Lupta omului cu el însuşi, pentru sine însuşi... Lupta omului cu alţii, pentru a rămâne ceea ce este el şi nu ceea ce vor să-l facă alţii.
Lupta individului cu mulţimea, care vrea să-l înghită, să-l anihileze, să-l uniformizeze...
21 octombrie 1964.
Mama: - De ce mai îmbli şi tu pe drumuri şi nu te hodineşti?...
- Fa, cum a zis cutare: „Dacă ştiam c-a fi iarna aşa geroasă, nici nu mai intram în iarnă.” Aşa şi eu: dacă ştiam că aşa greu se moare, nici nu mă mai îmbolnăveam...
- Dacă nu l-ai apucat (mie) pe moş Iftode Chioru să-ţi spuie el... Despre una care s-a măritat zicea:
„Eu îi zic să se porăiască,
Ea – pune rohatca să crească”...
Ori să-ţi fi spus „Povestea Morţii”:
„Îţi slăbeşte glasul,
Se scurtează pasul,
Se subţie nasul,
Se apropie ceasul”...
Tare frumos şi bine le mai spunea... Şi era om prost...
L-am văzut şi eu o dată pe acest bătrân aed, poet al satului meu, mergând în băţ pe lângă casa mâcăi Natalia. Înfigea băţul departe înainte, păşind cu capul ridicat sus şi cu ochii alburii. Ţin şi eu minte câteva versuri de-ale lui, auzite de la alţii (despre sărăcia şi foametea din vremea colectivizării):
Merg la Târg,
Ieu tărâţă,
Vin acasă,
Dău la mâţă,
Mâţa bate
Din chicior;
Nu mănânc
Măcar să mor!”
P.S. Îl văd pe I. P. stând la masă şi completând nişte foi: Anchetă, Foaie personală... – „Ţie nu ţi-a dat?” (Şefii de la Uniune) – „Nu.” – Îl primeşte în... scriitori.
P.P.S. Am asistat aseară la o discuţie asupra pov. scurte ale tinerilor. Portnoi mi-a pomenit de câteva ori numele (câteva povestiri). Ceea ce mi-a plăcut în special – şi aici se pare că „s-a prins” – este că a sesizat la mine momentul îmbinării liricului cu reflecţia, lucru pentru care trebuie să-i fiu recunoscător, pentru că, pare, asta-i vâna mea de... viaţă... I. C. Ciobanu s-a ridicat şi a spus că toată proza scurtă a tinerilor nu e decât un fel de muzică de cameră: citeşti şi simţi că parcă te-a uns cu miere... Să se facă proză analitică!!! (Ordin! Decret!)
1 noiembrie 1964.
Bietul Victor T. a fost numit redactor şef la „Cultura Moldovei”. Vorbeam cu cineva şi zic: „Dacă vrei să-l omori pe un om de artă – fă-l şef!”
19 noiembrie 1964.
Şi totuşi încă mai bat cărări străine. Unde-i oare potecuţa mea? Unde? Unde? Unde?... Dacă nu mă duce capul s-o găsesc, să mă călăuzească inima... Inima pe care am obijduit-o eu, de atâtea ori şi de atâta vreme-o obijduiesc, mereu... Sireaca inima mea...
24 noiembrie 1964.
- Ai venit?
Mama era culcată cu faţa spre fereastră şi nu m-a văzut când am intrat. M-am apropiat de pat şi i-am dat buna ziua.
Ochii îi erau plini de lacrimi. Lacrimi. De cinci zile nu putea lua nimic în gură. Nici apă nu putea să bea. Cum lua un pic, venea peste-o vreme înapoi...
- Să-mi aduci un şip de apă de la noi... Poate-oi putea be...
I-am dus. Dar era călduţă încă.
- Apa, de-o fierbi n-are acel gust...
Şedeam şi tăceam.
- Ce fac băieţii – îs sănătoşi?
Se uită-n tavan:
- Da eu n-am mai avut noroc... Să-mi cumpăr o căsoaică, să mă dau de-o parte şi să trăiesc... Amu de ce să mănânc? Ce-mi trebuie să trăiesc? Pentru ce să trăiesc?... Îl visez noaptea pe tata şi pe badea Petrea... Unde-o murit şi ei sărmanii?... Nime nu ştie unde le putrezesc oasele...
Mă uit în pământ. Simt că-şi întoarce cu greu capul ori numai ochii şi mă priveşte. Cat în pământ...
- O fost aici (tata)... Zice că o îndatorit bani de la Iordan acela de la Chişinău...
- A fost la dânsul. Dar că a îndatorit – nu ştiu...
- Ce făcea acasă?.. O făcut frontonul?
- Săpa... O bucată a arat... Săpa nişte colţuri...
- Facă ce ştie. El a pune la primăvară. El a mânca. Mie de-amu nu-mi trebuie nică...
- O venit şi asta (Lida). Până la 12 de noapte îmbla ţipând... Numai glasul ei s-aude. A venit la mine... Dar am paşlit-o eu!.. Acasă mi-o ţipat – aici iară... Am paşlit-o. I-am zis un cuvânt şi – s-o dus. Hai, mai şezi? Dac-ar veni cineva, să nu te duci singur acasă. Că-i departe şi ţi-i urât singur...
- Mamaie, dar mai demult, mai nainte ai mai avut aşa... dureri mari? Doctorii zic că ar fi trebuit mai nainte...
- Da, vreo zece ani în urmă. Dar atunci a fost din mâncare. Am mâncat nu’ş ce... peşte... la cumătria Marfei Ruscăi... M-o apucat vătămătura...
- Atunci când ai stat la spitalul cela?
- Dinspre Sucleia...
- Dar mai încoace? Zicea Maria Evghenievna că te-a trimis la Tiraspol... Ai fost?
- Am fost.
- Când?
- Vo doi ani în urmă.
- Şi ce ţi-au spus?
- Că n-am nică... M-o trimăs acasă...
- Aşa?
- Femeie, măi, cică: Ai să trăieşti încă o sută de ani! Ce îmbli pe la bolniţe? Nu vrei să lucrezi în colhoz? Du-te acasă şi lucrează!
Şi a lucrat săraca până a căzut ca şi calul pe brazdă. Până în primăvara asta...
A venit şi cumnata cu mine... I-a luat mâna s-o vadă. Numai oase şi piele galbenă pe ele...
- De ce te mieri, Marfă? i-a zis mama. Să nu te mieri!
La urmă a zis să ne ducem... Ba, a spus:
- Taie, Marfă harbuzul ista...
L-a tăiat.
- Dă câte-o hrincă mai mare la femei...
Le-a dat la femeile din celelalte paturi câte-o hrincă mai mare.
- Să mănânc şi eu cu voi... Sculaţi-mă.
Am ridicat-o. A mâncat şi ea ca să le facă poftă...
- Amu hai să vă petrec...
- Dar nu trebuie – de ce să te scoli?
- Lăsaţi că ştiu eu...
Şi se scoală. Şi merge cu noi zece paşi, douăzeci – până în coridor. Aici se opreşte la o fereastră, se lasă cu pieptul pe pervaz.
- Să mă mai hodinesc...
Apoi se întoarce şi-mi dă mâna. Tot trupuşorul ei îi uscat... Pielea de pe mâni atârnă... Picioarele uscate... Gâtul uscat... faţa uscată, încreţită. Numai nasul i-a rămas, şi mai ascuţit... Galbenă toată...
- Uită-te la mine... Că mai mult n-ai să mă vezi...
Se întoarce şi se porneşte înapoi, abia ţinându-se pe picioare... Mă reped s-o sprijin. Îmi zice să mă duc. Cumnata vrea s-o ajute ea – n-o lasă. O cuprinde pe mama, izbucneşte în plâns. Apoi mama se duce, dispare după colţul coridorului – îngust, întunecat, posomorât...
3 decembrie 1964.
Cea mai mare misiune a artei pe pământ e de a-i răscoli pe oameni, de a trezi la viaţă forţele latente ale materiei şi spiritului lor, – aceasta făcând-o prin şi cu ajutorul frumosului. Arta e o magie. Literatura e magia cuvântului... Visul e izvorul/solul etern al artei...
4 decembrie 1964.
Pare-mi-se că cel mai greu şi mai sfânt lucru pe lumea asta este lupta omului cu sine însuşi, – pentru a deveni mai bun, mai perfect, mai om! Anume asta e tema mea – causa mea vitae!
Ori cu Dumnezeu ori cu Dracul! – aşa se pune chestiunea. Şi eu n-aş vrea nici cu... nici cu... Vreau să fiu cu mine – omul. Dar văd că nu-i chip. Trebuie să aleg pe unul din ei. Şi eu nu vreau – nu pot. Pe semne că va trebui să mă înfrăţesc cu amândoi, dar aşa ca să nu ştie nici unul nici celălalt... Aşa e cel mai nimerit, dar îmi spune inima că nu voi putea şi, după cât se vede, voi fi făcut praf, când se vor ciocni ei între ei... Aşa mi-e dat s-o păţesc! Aşa...
16 decembrie 1964.
Poezia e ca şi femeia – trebuie să vrea să placă. Şi dacă reuşeşte să se facă îndrăgită, şi dacă mai are într-adevăr pentru ce – înseamnă că e poezie...
Balzac a fost un mare şmecher. Ştiind că dacă odată şi odată opera lui n-o să mai fie citită ca beletristică, o să fie consultată cu şi mai pasionant interes de către istorici.
22 decembrie 1964.
Nu e nimic nou sub lună. Toate-s cunoscute, toate sunt ştiute, toate se repetă, cu mici variaţiuni... Dar tocmai variaţiunile acestea conţin tot farmecul vieţii. Căci fiecare om descoperă lumea din nou, şi de aceea i se pare că universul se naşte şi moare odată cu dânsul. De aceea fiecare dintre noi este însetat de a descoperi lumea şi, când o faci, trăieşti cea mai mare bucurie...
Are omul clipe în viaţa lui când este el cel adevărat. Sunt rare aceste clipe, pentru că în cea mai mare parte, în virtutea împrejurărilor de trai, el îşi disimulează personalitatea, se înstrăinează de sine însuşi. Ceea ce-l face să se reîntoarcă la propria-i esenţă este un ce mai mult mistic, inconştient. Omul simplu care duce o viaţă mai aproape de cea naturală, se regăseşte mai uşor, cel cu un intelect evoluat – mult mai anevoios. Ştiind aceasta natura l-a înzestrat cu acel etern instinct al dragostei, dar acesta fiind efemer, trecător, omul singur şi-a inventat arta. (Şi ca un surogat, pentru amândouă, la nevoie – vinul.)
15 ianuarie 1965.
Băiatul mi-i bolnav (la spital). Fetiţa mi-e bolnavă – acasă. Şi mama e în mâinile morţii. Ce să fac? Ce să fac? Ce faci, Doamne, cu mine?..
Omul pentru mine rămâne să fie o enigmă. Dacă pe mine însumi m-am studiat şi mă cunosc cât de cât, pe un alt om în lumea asta nu pot spune că l-aş cunoaşte decât f. f. f. superficial. Pe oricine altul. Asta în sensul că nu m-aş apuca să-i fac un portret interior. La oricine mă uit sau mă gândesc, nu-l percep decât ca pe un actor, care îşi joacă cu mai mult sau mai puţin talent rolul. Ceea ce însă reprezintă el cu adevărat, ştiu prea puţin sau nu ştiu nimic. Dar simt că aş putea să aflu. Pentru că, lucru cert, toţi oamenii sunt la fel plămădiţi din carne, sânge şi nervi ca şi mine. Şi dacă mă cunosc pe mine cât de cât, îl voi putea cunoaşte şi pe un altul... Dar cel mai mare păcat al meu de până astăzi a fost că atunci când veneam în contact cu oamenii din jur, căutam să mă retrag repede în adâncul meu de teamă să nu mă pierd (la propriu şi la figurat) sau îmi puneam şi eu o mască pe faţă, de cele mai multe ori pe cea a neseriozităţii şi astfel evitam contactul normal, serios cu ei... Acum însă am avut de îndurat atâta durere şi atâta chin, văd că cel mai raţional lucru e să fug de mine însumi şi să mă caut în alţii. În cine? În oricine...
Orice om ca personalitate are trei mari învelişuri, care îl formează ca tip şi-i condiţionează toată comportarea şi faptele vieţii:
- cel biologico-fiziologic,
- cel familial-naţional
- şi cel social (profesie, ideologie-ideal, scop...), care desigur sunt în cea mai încâlcită legătură, interdependenţă şi influenţă reciprocă. Şi cel mai interesant „sport” pentru un scriitor e ca pe baza a câtorva detalii şi momente să reconstituie întreaga personalitate, mai apoi verificându-se şi văzând cât a putut pricepe din ea...
14 februarie 1965.
Mama: Tu să nu te mâhneşti chiar tare. Că eu am avut vreme să măsor. Am avut când alege. Am putut să mă duc şi să mă cat. Dar am măsurat şi aşa şi aşa şi nu mi-a ieşit. Cât se mai putea de trăit aşa? Nici eu nu aveam pace şi hodină, nici mahala. Mă alunga din casă, striga la mine... Nu mi-a ieşit... ce era să fac? Să mă despart de dânsul? Amu, la bătrâneţe? Ori să vindem casele şi să ne împărţim? Târziu. Ar fi râs lumea de noi. Da aşa... Aşa... mai bine cum este. Şi mahala are să fie împăcată – n-are să aibă cine striga, la cine se uita. Or zice şi oamenii: iaca, s-o îmbolnăvit şi o murit... Aşa-i mai bine. Am măsurat şi aşa mi-a ieşit... Dar când oi muri, să nu-mi aduceţi cumva trube ori maşină – să mă îngropaţi ca pe-o babă. Lasă că am să le spun eu la a’noastre: să cheme două femei de la Taşlâc, care cântă. Şi să cumperi vreo 20 de tulpane mai mari... Sunt de-o rublă şi nişte capici (poate n-a mai zice Nina nică), că madamele noastre ce-au cumpărat, nu-mi place...
... Şi să nu plângi... Un copac când se usucă, îl tai şi pui altul, tânăr. Aşa şi eu... Ei şi ce dacă mă îndreptam şi mai trăiam? Mai trecea o vreme şi totuna muream. Că într-acolo merge. Aşa că nu plânge... Că şi aşa ţi-i inima slabă. Şi tuşeşti... Dar de ce tuşeşti, nu ştii. Să-l întrebi pe tat-to. Că el, când erai mititel, te-o scos iarna cu pielea afară să se laude nu ştiu cui. Era şi pe atunci nebun. Aşa o fost el toată viaţa... Dacă oi muri eu, îţi trăi voi cumva. Păn-s-a petrece şi tat-to. Că n-a mai duce-o nici el mult. Te mieri din ce s-a lua şi boala lui. Iar după aceea îţi vinde voi casa...
- Nu, mamă, om să venim aici să trăim.
- Nu ştiu... Că-i fără noroc casa asta. Aşa m-o vrăjit odată şi mi-o spus. N-am crezut, da amu văd că-i aşa. Mai bine lăsam şi o strica atuncea şi ne făceam undeva alta...
23 februarie 1965.
Azi dimineaţă mi-a venit o idee genială. Şi anume. Dacă până în prezent cele mai gustate şi mai populare au fost artele bazate de momentul vizual, în viitor, când omenirea va atinge noi niveluri intelectual-emoţionale, cele mai savurate vor fi artele auditive – muzica... Iar acestea, zic eu, sunt superioare tuturor artelor vizuale... ele vor fi gustate din copilărie până, poate, mai mult în pragul tinereţii...
Ceea ce, cred, voi aduce eu nou în literatură va fi anume autoanaliza şi, în primul rând, tendinţa de autoeducare – principiu care poate prilejui cele mai simpatice, straşnice conflicte (om – societate), umor, dramă, tragedie etc. Asta, cred, ar constitui începutul unui curent (literar), cel puţin al unei mode, dar una puternică... Afară de aceasta, cred, că în arta analitică a viitorului anume acest moment va domina...
...La 16 ani am blestemat satul (care mi se părea o groapă) în care mi-a fost dat să mă nasc – incultură, întuneric, neştiinţă... Acum blestem ţara, în care mi-a fost dat să cresc şi să fiu educat – crudă, incultă, cu un regim poliţienesc, aracceevist (pe semne că acest araccevism se va ţine cât lumea de Rusia asta!.. Şi poate că pentru ruşi e nevoie de el, noi, moldovenii, suntem alt fel de oameni, blânzi, iubitori de libertate, omenoşi, delicaţi). Şi în privinţa asta la 16 ani n-am greşit – s-a văzut mai apoi –şi, cred, că nici acum nu greşesc...
|
